Tradiţii şi obiceiuri pascale în satul românesc. Cum petreceau în trecut românii sărbătoarea Învierii Domnului – GALERIE FOTO

Lumea satului păstrează încă vii multe dintre tradițiile și obiceiurile aferente sărbătorilor pascale și multe dintre practici au fost preluate și păstrate și de orășeni. Vopsitul ouălor, masa de Paște, mersul la biserică, lumânarea aprinsă la slujba de Înviere, toate acestea și multe altele, au o însemnătate aparte pentru credincioși. Nu de puține ori, lumea satului credea în superstiții, atribuind acestor evenimente anumite practici care avea să le aducă noroc sau să îi ferească de “cele rele”.

O reînnoire a naturii

Sărbătoarea Paștelui este una extrem de importantă din punctul de vedere al tradițiilor asociate acesteia, în care se împletesc prescripțiile religioase ale creștinismului și elemente arhaice care provin din culturile străvechi, asociate unor vechi credințe care celebrau reînnoirea generală a naturii.

“Creștinismul a preluat și adaptat elemente ale acestor credințe străvechi. Putem să-l amintim în acest context pe zeul frigian Attis, născut de o virgină la Solstițiul de iarnă, care moare și reînvie după trei zile la Echinocțiul de primăvară, și al cărui corp este consumat în mod simbolic de către credincioși sub formă de pâine. Elemente similare se regăseau atât în religia romană, cât și în credințele geto-dacilor”, a declarat, pentru Vocea.biz, istoricul și etnologul Tudor Sălăgean, director al Muzeului Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca.

Tradiții și obiceiuri de Anul Nou și Sfântul Vasile. Cele mai frumoase obiceiuri românești

Tradiții de Anul Nou: de ce trebuie să mănânci struguri în noaptea de Revelion

Săptămâna Patimilor, una de pregătire pentru taina Învierii

Săptămâna Patimilor, sau Săptămâna Mare, are menirea de a-i pregăti pe credincioși pentru marea taină a Învierii. Miercurea Mare era, în satul tradițional, ultima zi în care se putea munci la câmp. Apoi, Joia Mare era o zi foarte importantă. Până în această zi trebuiau să fie făcute hainele noi, trebuiau reparate gardurile și anexele gospodărești, trebuia adunat și ars gunoiul. De la Joia Mare până la Înviere nu mai băteau clopotele. În locul lor era bătută toaca.

Și postul devenea mai aspru. Se credea că un post aspru ținut de joi până la noaptea Învierii putea ține locul întregului post mare al Paștelui. Exista, de asemenea, credința că nu e bine să îi îmbrățișezi sau să îi săruți pe prieteni sau cei apropiați, datorită faptului că în această zi Iuda îi dăduse lui Isus sărutul trădării. Joia este și o zi a deschiderii porților lumii de dincolo și a pomenirii celor adormiți. Se fac focuri în curți și în cimitire, pentru ca sufletele să se poată încălzi.

“De asemenea, Joia Mare este ziua în care se fac ouăle înroșite, existând credința că dacă sunt făcute în această zi, ele nu se vor strica tot anul. Oul vopsit în Joia Mare se folosește în dimineața de Paște la ritualul spălării feței, fiind pus într-un vas cu apă, împreună cu o monedă de argint și un fir de busuioc”, precizează Tudor Sălăgean.

4 poze | Vezi galeria

“Ouăle roșii reprezintă esența sărbătorilor pascale”

Tehnicile de decorare a ouălor sunt de multe ori foarte elaborate, atât la sate cât și în mediul urban. Este un domeniu în care tradiția se împletește, de multe ori, cu creativitatea și inventivitatea. Culoarea tradițională a oului de Paște este cea roșie. Ulterior, au apărut numeroase alte culori. O variantă tradițională și foarte răspândită de vopsire a ouălor este reprezentată de fierberea lor în coji de ceapă, cu modele din frunze. Este o variantă simplă, naturală și sănătoasă, în care selecția plantelor folosite pentru ornamentare este făcută pe baza criteriului decorativ.

“Există numeroase legende legate de puterea specială a oului în această perioadă. Potrivit unor vechi credințe, dacă un ou este clocit la subțioară timp de mai multe zile, până la Paște, din el va ieși un spiriduș”, a mai explicat istoricul.

Se poate spune că ouăle roșii reprezintă esența sărbătorilor pascale, originea acestei practici fiind una străveche. Potrivit unei legende populare, Diavolul revine din când în când în lume și se interesează dacă oamenii mai colindă de Crăciun și dacă mai fac ouă roșii de Paște. Dacă răspunsul la aceste întrebări este afirmativ, Diavolul se înspăimântă și se întoare în adâncurile din care a venit. Se crede, însă, că în ziua în care oamenii nu vor mai colinda și nu vor mai face ouă roșii, Diavolul va ajunge să stăpânească lumea.

3 poze | Vezi galeria

Sărbătoarea Paștelui, una a întregii comunități

Sărbătoarea Paștelui în satul tradițional era una a întregii comunități. Oamenii se adunau în curtea bisericii, unde consumau împreună bucatele binecuvântate și ciocneau ouăle înroșite, urmând de multe ori reguli bine stabilite. În seara aceleiași zile sau în ziua următoare se organizau jocurile (horele).

La sfârşitul slujbei din noaptea Învierii, credincioşii pleacă acasă cu lumânările aprinse, iar unii se opresc mormintele celor dragi pentru a duce celor adormiţi vestea Învierii lui Cristos. De multe ori, chiar la morminte avea loc un ospăţ nocturn cu cele dintâi bucate sfinţite.

O altă practică folosită după terminarea slujbei de Înviere este cea în care membrii familiei se spălau pe faţă cu apă neîncepută, în care se se puneau un ou roşu şi un bănuţ, în trecut acesta fiind unul de aur sau argint. Se spune că, atingând obrajii cu oul roşu, oamenii vor fi  sănătoşi tot anul şi atingând fruntea cu moneda, aceștia aveau parte de belşug.

Apa neîncepută mai era folosită pentru stropirea casei şi a anexelor gospodărești pentru a fi ferite de “cele rele” sau “necurate”, uneltele agricole și animalele erau stropite pentru a fi sprornice la munca pământului.

După masa de prânz se participa la Învierea a doua, când se dădea de pomană pentru morţi.

Apoi, creștinii aveau dezlegare la joc. În unele sate, în special în zona Moldovei, apăreau scrânciobele sau legănatul, unde, prezenţa unui flăcău alături de o fată echivala cu o cerere în căsătorie. Se credea că e bine ca orice om indiferent de vârsta sa, să se dea în scrânciob măcar o dată pe an.

Un alt obicei păstrat în unele zone este și „scăldatul de Paşti“, cu rol de purificare a organismului. În unele zone se umezea corpul cu roua dimineții tot în scop  regenerator. De aici s-a trecut, încet, la obiceiul stropirii cu apă.

În satele de pe Valea Siretului flăcăii umblau în grupuri la casele unde erau fete de măritat. În alte localităţi fetele luau aghiazmă de la biserică şi mergeau prin tot satul pentru a-i stropi pe cei ieșiți în cale. Iar în momentul în care fetele părăseau încăperile în care erau primite erau udate din cap până în picioare, apa rece, aruncată prin surprindere, avea capacitatea de a alunga bolile, de a îndepărta toate relele, spune tradiția.

Diversitatea de obiceiuri specifice de Paște este una foarte mare, existând numeroase cazuri de localități apropiate în care sunt practicate obiceiuri diferite. Însă sărbătoarea avea menirea de a aduna și de a uni nu doar familiile la un loc, ci comunități întregi care sărbătoreau astfel Învierea Domnului.