#Despre femei – Ramona Chirhoc Cobzac, unica arbitră internațională de box din România: “Există meciuri la finele cărora îmi vine și mie să plâng”

Ramona Chirhoc Cobzac are aproape 38 de ani și este una dintre femeile puternice din sportul românesc. Cu mintea ascuțită ca un bisturiu, frumoasa timișoreancă a devenit unica arbitră internațională de box din România, iar visul ei este să oficieze la Jocurile Olimpice de la Tokyo, din 2020. Într-o lume a pumnilor, dedicată mai mult bărbaților, Ramona a avut nenumărate hopuri de trecut, iar obstacolele depășite au călit-o pentru o carieră dură. Dacă ați fi crezut că e și bine plătită… ei bine nu este așa, însă fata în negru din ring susține că nobila artă a îmbogățit-o spiritual. Într-un interviu pentru Vocea Biz, Ramona Chirhoc Cobzac povestește ce a trăit în aproape 17 ani în ring și la masa de lângă ring. 3,2,1…începem.

Ramona, când, cum, unde și de ce box?

Pentru că mi-a plăcut boxul. Cam acesta ar fi răspunsul. Aveam 21 de ani, un prieten de familie avea nevoie de fete arbitru pentru proba cântarului și mi-a recomandat să fac un curs de arbitri. Am mers trei cursanți și am rămas doar eu până la urmă. De ce spun că aveau nevoie de arbitru pentru cântar? Pentru că în boxul feminin, atunci când fetele se dezbracă, devine inconfortabil pentru sportive să se dezbrace de față cu oficiali-bărbați. Și cum erau numai bărbați în arbitraj, am zis să încerc.

Și ce te-a făcut să mergi mai departe, cum de n-a fost doar o pasiune a tinereții?

Marius Avram, delegat în preliminariile Europa League

Arbitraj video în Liga 1, începând din play-off

Am luat-o pas cu pas. De jos. Și așa am devenit unica arbitră internațională din România, dar drumul nu a fost ușor. Am învățat mult pentru examene, dar mi-a fost drag să o fac. Un avantaj mare a fost că știam limba engleză și am reușit de multe ori singură să mă updatez la noutățile din boxul mondial. Prin 2003 am luat examenul pentru arbitru european, iar în 2005 examenul pentru arbitru internațional. Există trei versiuni ale boxului la AIBA: AOB varianta olimpică amatori, WSB varianta semi-profesionistă unde se boxează pe echipe și APB varianta profesionistă. În urma examenelor, noi câștigăm stele. Eu le am pe toate trei acum.

Ce înseamnă acest lucru, în traducere, pentru publicul larg?

O mare împlinire și o recunoaștere a muncii mele. Iar efectele le-am simțit imediat. De exemplu, anul trecut, în noiembrie, am oficiat la Campionatul Mondial masculin de tineret din Sankt Petersburg și atunci am realizat că nu mi-am dedicat anii degeaba acestei pasiuni.

Vorbești despre Mondialul din Sankt Petersburg. La ce alte competiții de mare anvergură ai arbitrat?

Sunt multe, dar cele mai importante sunt CM de tineret masculin din Rusia de anul trecut, turneul de calificare la JO de la Rio, desfășurat în 2015 în Buenos Aires și Campionatul Mondial feminin din Kazahstan.

Un pugilist i-a sărutat mâna, în ring, la final de meci

Boxul este considerat o disciplină a bărbaților. Cât de greu a fost pentru o femeie să se impună în această lume?

M-am luptat cu foarte mulți oameni pentru a ajunge aici, inclusiv cu soțul meu, Florin, cu care mă lupt și acum. Și-ți dau un exemplu ca să vezi prin ce am trecut. În 2012, înainte de JO, am primit mail la Federația Română de Box prin care eram invitată să particip la simularea pentru Olimpiadă. Întotdeauna se organizează înainte de JO, la toate disciplinele, câteva concursuri pentru a testa mecanismul competiției. Însă conducerea din Federația Română de Box din acea perioadă le-a răspuns că nu sunt disponibilă. Eu am aflat după mult timp. Nu-mi spuseseră nimic. Nu mă suportau.

Mi-ai dat un exemplu de obstacol pe care a trebuit să-l depășești în culise. În sala de box de ce lucruri te-ai lovit?

Au fost și bune, și rele. În general, am avut probleme cu antrenorii, mai rar cu sportivii, dar eu mi-am văzut mereu de treabă. De foarte multe ori bărbații arbitri se simt puțin zgândăriți în orgoliu, nu le-a picat bine, prezența și ascensiunea mea, dar colaborăm ok. Mă respectă și îi respect. Avem o relație bazată pe colegialitate și respect.

Și în ring, cu pugiliștii nu ai avut probleme?

În ring nu prea am avut probleme. Ba da, uite că îmi aduc ceva aminte. La Mondialul de tineret de anul trecut, un pugilist nu prea mă asculta, dar i-am dat un avertisment și s-a liniștit. El tot îmi spunea: “Dă-te la o parte că vreau să lupt!”. Apoi mi-a pupat mână la final. Am mai avut o întâmplare cu tatăl unui boxer care pierduse. S-a luat de mine și susținea că nu știu să arbitrez, eu oficiam la masă, nu în ring.

Și eu îl dădusem chiar pe fiul lui câștigător. Când a văzut, și-a cerut scuze, acum am devenit amici. Și am mai avut un episod neplăcut cu tatăl unui pugilist. M-a înjurat de câteva ori, dar în sală se afla și soțul meu, Florin, care a reacționat. S-au calmat repede spiritele și apoi își cerea scuze. Sunt foarte multe lucruri care m-au oțelit în această carieră: și bune, și rele.

“Nu e o meserie bănoasă, o fac mai mult din plăcere”. Ce-și cumpără din țările pe care le vizitează

E mai dificil pentru tine când arbitrezi fete în ring?

Cu fetele e mai greu în sensul că boxează haotic, dezordonat. Băieții, mulți dintre ei, au o tehnică destul de curată, și mi-e mai ușor.

Tu faci și antrenament fizic?

Nu, nu fac antrenament fizic, dar mă mențin în formă printr-o alimentație sănătoasă.

Aș vrea să te întreb dacă e o meserie bănoasă?

Nu, nici vorbă. O fac din plăcere mai mult.

Dar totuși sportul te-a ajutat să faci turul lumii. Ce-ți cumperi din diferitele locuri în care mergi?

Da, sunt bogată spiritual, am reușit să văd tot felul de minuni de pe toate meridianele lumii. Și de peste tot mi-am luat bijuterii. Bijuterii de peste tot din lume.

În ce colț al lumii ți-a plăcut cel mai mult?

În Sardinia. Pentru că e mult soare și plaja e superbă.

“I-aș arbitra în ring pe frații Kliciko”. Reacția Ramonei când îi vede pe pugiliști plângând de bucurie sau de furie

Ți-aș propune să facem un exercițiu de imaginație. Să spunem că ai puterea să-ți organizezi un meci de retragere și ai banii necesari pentru a asigura bursele a doi pugiliști pe care ai vrea să-i arbitrezi. Pe cine ai alege?

Grea întrebare. Cred că aș arbitra un meci între frații Kliciko. Dar știu că nu pot boxa pentru că regulamentul nu le permite.

Aș mai vrea să te întreb dacă tu, la aproape 38 de ani, te consideri o femeie puternică?

Nu, nu mă consider. Și îți și spun de ce. Există meciuri în care unii pugiliști pierd și îmi vine și mie să plâng dacă plânge unul dintre ei. Și dacă se bucură într-un mod inedit, sunt cuprinsă de emoții. Mă impresionează felul în care se exteriorizează mulți sportivi la finalul meciurilor. Sunt atentă la detalii, la trăirile lor pentru că-mi dezvăluie toată munca pe care o au în spate.

Unde e mai greu? La masă sau în ring?

Nu mi-e greu, e cam la fel, doar atunci când sunt meciuri mai echilibrate mai apar probleme.

Boxul te-a ajutat să… continuă tu de aici!

Boxul m-a scos din multe. De multe ori simțeam că nu știu încotro s-o apuc sau că n-am niciun rost, dar nobila artă mi-a dat forța de a merge mai departe. Și acum, dacă sunt tristă, boxul are puterea de a-mi ridica moralul.

Îți mai aduce aminte o reacție care te-a impresionat atunci când i-ai spus cuiva că ești arbitru de box?

Cea mai inedită reacție a fost “Wow! Tu? Așa mică? Ai și făcut box?”

Lucrează la o firmă de energie din Timișoara: “După doar o lună de la angajare le-am zis că trebuie să plec în Rusia, iar reacția lor a fost nemaipomenită: “Urmează-ți visul!”

Mi-ai spus că nu este o meserie bănoasă marea ta iubire. Din ce trăiești, ce job ai?

Când nu arbitrez, fac contracte. Sunt angajată la o companie importantă, aici, în Timișoara. Cel mai mult mă ajută cei de la firma la care lucrez acum. Mă înțeleg și mă lasă să-mi satisfac pasiunea cu boxul. În alte părți în care am mai lucrat mi-au pus piciorul în prag atunci când le-am spus că vreau să-mi continui cariera și în box. Aici au fost înțelegători. După doar o lună de la angajare le-am zis că trebuie să plec în Rusia, iar reacția lor a fost nemaipomenită: “Urmează-ți visul!”

Și care e visul?

Să ajung să arbitrez la Tokyo, în 2020. Dacă pentu Olimpiada de la Londra mi-au fost băgate bețe-n roate chiar din interior, de românii mei, sper să nu mai ratez și ediția din Japonia. Voi avea 41 de ani, voi fi încă tânără.

Până când te vezi arbitrând?

Până când mă mă vor ține cei de la AIBA.