Minunile de pe Valea Ierului. Povestea satului ce adăposteşte 1.000 de pivniţe

Aşezat pe Valea Ierului, satul bihorean Sălacea are un aer aparte dat de cele şapte uliţe ce adăpostesc aproape o mie de pivniţe. Peisajele te fac să simţi aerul Toscanei italiene.

În satele vechi de pe Valea Ierului tradiţia veche a viticulturii se regăseşte şi în zilele noastre. Damigenele sau butoaiele cu vin sunt păstrate în pivniţe de sute de ani, săpate în coasta dealului. Un astfel de loc este comuna Sălacea, situată pe drumul judeţean 191F ce leagă Marghita de Valea lui Mihai. Este o aşezare veche, cu dovezi arheologice din Epoca Bronzului. În proproţie de peste 90% este  locuită de maghiari, fiind formată din două sate, fiecare având ceva unic de arătat: Sălacea și Otomani.

Sălacea a fost atestată documentar în 1067, iar în 1215 apare în cronicile vremurilor cu numele de Zolos. Când maghiarii s-au stabilit aici, exista deja o comunitate slavă preocupată de comerțul cu sare, de unde provine și numele localității.  În acea vreme, sarea era un bun foarte important în comerțul medieval. În 1217, Sălacea avea un important depozit de sare și devenise un târg comercial înfloritor. De aici deducem că maghiarii ce au descins aici au găsit o așezare slavă, având o populație suficient de mare pentru a justifica rolul jucat în comerțul cu sare, lucru pe care îl indică denumirea localității

Președintele PSD Bihor, despre CEx: Trebuie lămurită zvonistica

Șeful Direcției Agricole Bihor, acuzații la adresa lui Daea: “Mă hărțuiește!”

Cu timpul, comerțul cu sare a decăzut şi a crescut comerţul cu vin.  În epoca modernă, viticultura și producerea vinurilor au devenit principalele activități economice din zonă.

Sălacea este cunoscută astăzi ca fiind “Satul celor 1000 de pivnițe”, lucru pe care îl afli chiar înainte să intri în sat, de pe panoul postat la intrarea în comună.

Odată ce ai pus piciorul în satul bihorean îţi este greu să-ţi dai seama că te afli într-un loc mai special. Pare un sat ca toate satele româneşti, cu uliţe asfaltate, cu oameni care se întorc de la muncile câmpului, cu case şi grădini întreţinute. Cu totul altul este, însă, peisajul odată ce ajungi pe oricare dintre cele şapte uliţe ce adăpostesc pivniţe vechi de peste 300 de ani. Unele sunt asfaltate, în timp ce altele sunt pietruite, astfel că accesul nu este la fel de uşor.

Cea mai frumoasă stradă cu crame este cea care duce din Sălacea către localitatea Pir. Este asfaltată, iar autoturismele au acces ușor. Pe această stradă se organizează în ultimii ani evenimente culturale, tradiționale. 

În stânga şi în dreapta drumului stau parcă aşteptând să le descoperi pivniţele sătenilor, invadate de iederă, care le dă un aer cu totul şi cu totul aparte. Îţi vine să te întrebi dacă nu care cumva maşina timpului te-a dus într-un colţ al Toscanei.

Liniştea locului e deranjată doar de ciripitul păsărilor. Unele porţi sunt colorate, iar dincolo de ele dai peste agoniseala de peste an a sătenilor. Fie că este vorba despre sacii cu cereale, cei cu cartofi, ori butoaiele cu vin.

Pe alte uliţe asfaltul nu a ajuns, dar o plimbare prin praful drumului de ţară te face să descoperi noi pivniţe ascunse la umbra nucilor bătrâni. Cele mai multe sunt ferecate, nu puţine sunt însă şi cele abandonate sau fără stăpân.

“Cea mai veche dintre ele datează din anul 1803. Pivnițele au o lungime de minimum 30 de metri, dar pot ajunge chiar şi la 80 de metri. Mărimea lor era unitatea de măsură a bogăţiei familiei. Cu cât pivniţa era mai mare, cu atât familia era mai înstărit.Vinurile bune obținute din strugurii produși de Valea Ierului se păstrează aici limpezi, aromate și reci.Pivniţele au fost construite în așa fel încât să fie aproape de locuințele proprietarilor, respectiv s-au construit doar în zonele unde exista o parte deluroasă, sau măcar posibilitatea izolării cu pământ așezat deasupra lor”, ne-a explicat Béla Horváth, primarul comunei Sălacea.

Casa -muzeu: O gospodărie din 1850

Cei care ajung în satul bihorean, pot vizita şi o gospodărie ţărănească de peste 160 de ani. Din respect pentru istorie, ea a fost restaurată. Această casă-muzeu a fost construită în preajma anului 1850 fiind o structură construită din pământ bătut și acoperită cu stuf. Gospodăria a suferit mici modificări în urma unui incendiu ce a avut loc la începutul secolului XX.

După modificări a fost menținut caracterul tradițional. Casa de locuit, anexele gospodărești, împreună cu colecția de obiecte etnografice, fotografiile de familie, icoanele, obiectele și utililaje folosite în viticultură și agricultură reconstituie fidel o gospodărie țărănească mijlocașă din zona Văii Ierului la începutul secolului XX.