Obicei unic de Paşte în Apuseni. “Tocacii” apără comunităţile bătând toaca şi “împuşcând” spiritele rele

În comunităţile din Munţii Apuseni încă se păstrează, de Paşte, obiceiul “Tocacii”, practicat din vechime de tinerii satului, care se strâng în cete şi păzesc simbolic o toacă, folosind tunuri improvizate din ţevi şi carbid cu care fac zgomote similare împuşcăturilor pentru a alunga spiritele rele.

Obiceiul “Tocacii” sau “Prăgşorul” este, potrivit etnografilor din Alba, citaţi de Mediafax, una dintre cele mai răspândite şi vechi tradiţii în comunităţile din Munţii Apuseni şi este considerat momentul care face trecerea de la iarnă spre învierea naturii.

Tradiţia populară este practicată în numeroase forme, în funcţie de comunitatea în care are loc, diferind nu atât modul de desfăşurare, cât perioada pe care obiceiul se întinde. El se practică la Paşte, având drept model ceremonialul colindatului de la Crăciun şi, la fel ca acesta, obiceiul “Tocacii” se compune din mai multe secvenţe ceremoniale şi rituale.Directorul Centrului de Cultură “Augustin Bena” din Alba, Daniela Floroian, spune că obiceiul este vechi de câteva sute de ani şi în Alba este păstrat încă în multe localităţi din zona Apusenilor, însă tradiţia a suferit modificări odată cu evoluţia comunităţii satului.

Obiceiul începe cu formarea cetei de feciori

Procurorii militari au clasat, după patru ani, dosarul accidentului aviatic din munţii Apuseni în care a…

Rezultate BAC 2018. Primele note și depunerea contestațiilor

“În trecut, ceata de feciori era însoţită de un cal pe care se puneau desagii cu merindele primite la colindat şi de o cloşcă ce se spune că aduna ouăle primite pentru petrecerea de după Paşte. O altă secvenţă ceremonială era păzitul toacei, care semnifica bărbăţia tocacilor. Toaca era păzită pentru a nu fi furată de bărbaţii căsătoriţi, iar dacă aceştia reuşeau să fure toaca, feciorii care o aveau în pază erau consideraţi slabi şi păţeau o mare ruşine. Drept pedeapsă, nu mai erau plătiţi de comunitate şi nu aveau voie să mai iasă la joc decât după Rusalii”, explică Daniela Floroian.

A treia secvenţă ceremonială este colindatul din casă în casă, tocacii făcând urări gazdelor, iar acestea răsplătindu-i cu bani, colaci, ouă roşii.

Toaca – luată de la biserică sau făcută de tineri, din lemn de paltin

Formarea cetei de tocaci are loc în timpul Postului Mare, iar aceştia îşi încep activitatea în Joia Mare, când merg la pădure pentru a alege paltinul necesar confecţionării toacei şi pentru a coborî bradul în care va fi atârnată toaca.

“Bradul este simbolul veşniciei şi al vieţii veşnice a Domnului Iisus, iar toaca vesteşte Învierea Domnului Iisus. Bradul înălţat lângă biserică era dus acasă după Paşte de către preotul satului”, explică Daniela Floroian.

În unele localităţi, nu se face o nouă toacă, fiind luată cea din clopotniţa bisericii. Ciocănelele cu care se bate toaca sunt confecţionate din lemn de esenţă tare, precum cornul, salcâmul, carpenul sau stejarul.

De asemenea, în unele sate toaca se bate şi în gospodării, în fiecare zi a Postului Mare, iar în alte zone toaca este pusă lângă biserică sau în cimitir. În ambele variante, bătutul toacei are rolul de a alunga spiritele rele din gospodărie şi din comunitate.

Tocacii, simbol al soldaţilor romani care păzeau mormântul Mântuitorului

Cea mai răspândită variantă este cea în care, în Vinerea Mare, tocacii duc lemne adunate din pădure la cimitir, aflat de obicei în curtea bisericii, pentru a aprinde un rug purificator şi înalţă bradul pentru a atârna în el toaca.

“Bătutul toacei începe în Vinerea Mare şi se încheie odată cu slujba de Înviere. În tot acest timp, este bătută toaca, iar rolul tocacilor este să o bată şi să o păzească de hoţi, să puşte spiritele rele, să colinde gospodăriile oamenilor şi să conducă serile de joc. Echipa de tocaci este formată din şapte, nouă sau unsprezece băieţi necăsătoriţi care sunt conduşi de un şef, căruia i se spune şpan, birău sau crai. Acesta este un om căsătorit şi un om de vază în comunitate”, povesteşte Daniela Floroian.

Ea spune că, după aşezarea toacei în brad, ceata se împarte în două, fiecare având propriul şef, iar cele două cete păzesc pe rând bradul cu toaca, pentru ca aceasta să nu fie furată de bărbaţii însuraţi.

La Vadu Moţilor, localitate unde se practică încă acest obicei, bătrânii satului îşi amintesc că atunci când erau tocaci aveau mare grijă să nu le fie furată toaca deoarece bărbaţii căsătoriţi urmăreau momentul când paznicii toacei nu erau atenţi, ca să le-o fure.

Din poveştile acestora reiese că tocacii sunt asimilaţi soldaţilor romani puşi să păzească mormântul Mântuitorului. De altfel, în unele comunităţi în care se mai practică acest obicei, tocacii poartă în timpul pazei costume similare celor ale soldaţilor, fiind organizaţi după criterii militare.

“Dacă toaca era furată, acest lucru constituia o mare ruşine pentru tinerii satului. Pe lângă ruşinea pe care o păţeau, aceştia erau nevoiţi să răscumpere toaca. Toaca se răscumpăra fie cu darurile primite la colindat în ziua de Paşte, fie cu banii adunaţi pentru tocmitul lăutarilor (pentru petrecerea de după Paşte – n.r.), fie cu vinul adunat pentru joc”, povesteşte un bătrân din Vadul Moţilor care a participat, în tinereţe, la obiceiul “Tocacii”.

Tocacii “împuşcă” spiritele rele cu tunuri improvizate

Obiceiul este impresionant prin gălăgia pe care o fac cetele de tocaci atunci când “împuşcă” simbolic spiritele rele, în timp ce păzesc toaca. Începând din Sâmbăta Mare, după-amiaza, băieţii din ceata de tocaci ies în cimitirul satului şi acolo fac multă gălăgie prin zgomote asemănătoare împuşcăturilor.

Daniela Floroian spune că, potrivit cercetărilor făcute de specialiştii Centrului de Cultură “Augustin Bena”, în vechime împuşcăturile se realizau cu ajutorul treascurilor, adică nişte butoaie mici, înalte cam de 50 de centimetri, făcute din lemn şi acoperite cu capac. În capătul opus capacului se face o gaură cu o unealtă tradiţională numită sfredel, iar prin gaura respectivă se pune în treasc praf de puşcă şi i se dă foc.

“Metodele mai noi folosesc carbid, pus de asemenea în treasc sau în ghioabă (butoi mai mare), peste care se toarnă apă, având acelaşi efect de puşcături şi zgomot ca şi praful de puşcă. Dacă venim în zilele noastre, tocacii de azi folosesc ţevi de metal în care pun oxigen şi îi dau foc. Bubuiturile sunt mult mai puternice”, explică Floroian.

Ea spune că aceste împuşcături şi zgomote puternice ar avea rolul de a alunga spiritele rele şi a purifica în acest fel comunitatea locală care se pregăteşte să intre într-o nouă etapă de existenţă, într-un nou an pascal.

În Duminica Paştelui, tocacii îmbracă frumoase costume populare şi, după ce primesc binecuvântarea preotului satului, pleacă de la biserică înspre casa parohială unde are loc primul popas. Pentru că au bătut necontenit toaca şi au “împuşcat” spiritele rele, primesc din partea preotului o răsplată.

“Pe vremuri, răsplata consta în ouă şi vin. Astăzi, tocacii sunt omeniţi de gazdă şi sunt răsplătiţi pentru efortul lor cu bani. După popasul la casa parohială, tinerii pleacă înspre celelalte case din sat pentru a strânge cele necesare petrecerii organizate în seara de Paşte. Şefii sunt cei care organizează jocul şi petrecerea. Preotul oferă vinul, iar muzicanţii sunt plătiţi din banii adunaţi de la localnici”, explică Daniela Floroian.

În timpul colindatului tocacilor, familiile care locuiesc în cătunele îndepărtate din zonă coboară în vatra satului, cu merindarele (şervete mari) pline de mâncare, dulciuri şi băutură. După slujba de Paşte, ei se adună la masă în familie şi ciocnesc ouă roşii, după care iau masa de Paşte împreună, servind bucate tradiţionale precum drobul de miel, denumit în zonă guşiţă, cozonac, prăjituri, ciocnesc câte un pahar de “crampă” (ţuică). Mesenii trec de la o familie la alta şi servesc din bucatele aduse de fiecare.

În jurul orei 18.00, se încheie masa de Paşte, dar şi colindatul tocacilor şi începe jocul, la care participă în mod special tinerii. Tocacii sunt cei care deschid jocul, iar petrecerea durează în anumite localităţi chiar şi trei seri: duminică, luni, marţi.

“În trecut, jocul se făcea la o gazdă, de regulă la cel ales de tocaci şpan sau la o altă gazdă bogată, care avea o curte largă astfel încât jocul să se ţină în cele mai bune condiţii. Astăzi, jocul se ţine în curtea şcolii sau a căminului cultural, iar dacă vremea e rea se ţine în interiorul căminului cultural. În acelaşi timp, adulţii veniţi din cătune se strâng la gospodăriile rudelor din centrul comunei şi încing şi ei câte o mică petrecere, de regulă fără muzică şi joc, dar cu multe glume şi voie bună”, spune Daniela Floroian.

Obiceiul “Tocacii” nu se încheie însă duminică seara, ci continuă a doua zi de Paşte. Astfel, lunea, după slujbă, tocacii îi iau pe bărbaţii mai în vârstă pe un scaun simbolic şi îi duc până la poarta bisericii în schimbul unei sume de bani, necesară continuării jocului. Tot atunci, toaca este urcată la loc în clopotniţă, iar bradul este dus la preot acasă. Banii strânşi la poarta bisericii simbolizează mita pe care soldaţii romani puşi să păzească mormântul Mântuitorului au primit-o pentru a spune că Iisus a fost furat de ucenicii săi şi să ascundă în acest fel Învierea Domnului.

În cele mai multe comunităţi, obiceiul se încheie abia la două săptămâni după Paşte, când are loc despărţirea tocacilor, care se face printr-o mare petrecere. Lăutarii sunt tocmiţi încă de la Paşte şi pentru petrecerea de despărţire a tocacilor, la care participă, de data aceasta, toată comunitatea: tinerii, adulţii şi bătrânii. Petrecerea poate ţine chiar şi două zile, până când se termină proviziile făcute de către tocacii care au colindat pe la gazde în ziua de Paşte şi au primit mâncare şi băutură. Mesele de la petrecerea de despărţire sunt ocupate de vârstnicii comunităţii, tot pe familii, iar tinerii au grijă ca aceştia să fie bine serviţi şi să se simtă bine. (Mediafax)