Toggle Menu
  1. Home/
  2. Social/

Condiţiile de coșmar în care se trăia în perioada interbelică. Sate întregi de sifilitici şi sărăcie lucie

O serie de articole publicate în „Gazeta Sălajului” în perioada anilor 1936 – 1937 descriu tabloul uneori sumbru al vieţii sociale din judeţul Sălaj, care era pe acea vreme unul dintre cele mai mari judeţe din ţară – se întindea până la graniţa cu Ungaria şi era mai mare, şi ca teritoriu şi ca populaţie, decât Clujul învecinat şi se situa din ambele puncte de vedere în primele 15 judeţe ale ţării (dintr-un toal de 71).

Articolele sunt cuprinse de Dănuţ Pop, directorul Direcţiei Judeţene Sălaj a Arhivelor Naţionale, într-o analiză publicată în numărul din aprilie a revistei de cultură “Caiete Silvane”.

Răsfoind – prin intermediul analizei citate – arhivele de presă ale perioadei, aflăm, astfel, că România se confrunta, la acea vreme, cu o natalitate scăzută şi cu o mortalitate infantilă ridicată şi că accesul la servicii medicale era – mai ales în mediul rural – ca şi inexistent. Coroborat cu un nivel scăzut de educaţie şi cu un nivel ridicat al sărăciei, se conturează imaginea unei societăţi măcinate de boală. Cele mai frecvente par să fi fost cele venerice, între care sifilisul făcea ravagii.

„Boalele sociale propriu-zise sunt cele venerice. Acestea sunt foarte răspândite la sate. Sifilisul umple de bube trupurile sătenilor, le roade nasurile şi-i răguşeşte. Îmi spunea cineva mai zilele trecute că în nu ştiu ce comune din părţile Codrului (zona de la limita judeţelor Sălaj, Satu Mare şi Maramureş, de acum), ar fi sate întregi de sifilitici”, se arata în unul dintre articole.

Leacuri băbeşti în locul vizitei la doctor

La amploarea bolii contribuia – scriau ziariştii interbelici – obiceiul ţăranilor de a nu se duce la doctor.

„Un mare rău e obiceiul ţăranului de a nu se duce să fie vizitat de medic. Stă, dom-le acasă sau se duce la baba Eva şi-apoi pune tot felul de frunze şi bea cantaride (un fel de insecte care trăiesc pe frasin) ca să i se vindece bubele”, se preciza în „Gazeta Sălajului”.

Nici sărăcia nu se lăsa neremarcată. Un articol intitulat „Foamea…Sau tragedia unei văduve” prezintă un caz revelator în acest sens chiar din Zalău, oraşul de reşedinţă al judeţului.

„Am fost invitat de dl. medic Edmund Szinetar să mă duc să vizitez o bolnavă, ca să-mi dau seama – zicea dânsul – de neagra mizerie în care se sbat unele fiinţe. Pe o vreme posomorâtă, ploioasă şi străzi pline de noroi, am pornit amândoi către periferia oraşului pe strada Gh. Pop de Băseşti. Trăsura înainta greoiu pe dealul dela capătul acestei străzi, mărginită cu bordeie şi colibe sărăcăcioase. Mirosul acru ce se înălţa din aceste locuinţe primitive, îţi dă o oarecare idee vagă despre mizeria care poate domni în aceste bordeie. În fine, trăsura s-a oprit la o astfel de colibă (…). Pe o uşă îngustă am intrat în casă. Un miros greu de igrasie şi transpiraţie m-a isbit de la primul pas şi un glas slab a rostit tot aşa un: vă sărut mâinile. Desmeticindu-mă am zărit pe un pat dintr-un colţ, faţa palidă a unei femei. A examinat-o medicul (…). Am întrebat apoi eu, de câte toate. Spovedania acestei femei, e cât se poate de jalnică. Sunt văduva lui Matei Alexandru – începu ea – cel care a murit în accidentul dela fabrica de ţiglă. Sunt mamă alor cinci copii, care n-au ce mânca, iar eu bolnavă cum mă vedeţi. Într-adevăr. În jurul nostru priveau cu gurile căscate câţiva copilaşi, slabi, murdari şi flămânzi. Pe un pat în alt colţ, dormea mişcând din buze un copilaş, ca de opt luni. Am un copilaş – continuă ea – de 13 anişori care lucră la fabrică şi care ne câştigă ceva bănişori, că altfel, am muri de foame. Aceste ultime cuvinte m-au cutremurat. Cum? E posibil în ţara ta bogată să mori de foame? E posibil? Oh! Ce crudă soartă! Da, da – zice ea în continuare – era să pierim de foame. De asta e bolnavă, îmi şopti bătrâna la ureche. De foame s-a îmbolnăvit.

M-am interesat apoi de ajutorul ce-l primesc de pe urma accidentului nefericit. Numai o sută de lei pe săptămână. Cu aceştia şi cu ce primeşte copilaşul lor Ambroziu pentru lucru să hrăneşti şi să ţii o casă de şapte persoane. Nu merge (…). Nu ştiu cum stau lucrurile cu Casa de Asigurări Sociale. Rugăm în tot cazul pe şefii de acolo să se gândească la această nefericită văduvă şi la acei flămânzi copilaşi şi să-i ajute. Facem un călduros apel publicului din Zălau şi-l rugăm să nu citească aceste rânduri cu indiferenţă. Mama şi copilaşii trebuie ajutaţi, de aceea deschidem începând de azi o listă de subscripţie pe seama acestei nefericite familii. Orice sume rugăm a se depune la librăria «Luceafărul». Lista o vom publica în coloanele acestei gazete. Iar familiile care ar putea ajuta cu mâncare pe aceşti nenorociţi, sunt rugate a o trimite în str. Ghe. Pop de Băseşti 97 sau să-i înştiinţeze pe ei, urmând ca ei să şi-o ducă acasă. În felul acesta vom ajuta pe aceşti nefericiţi, până ce mama va fi capabilă de lucru şi totodată ne vom împlini şi o datorie faţă de neam. Ar fi cea mai mare crimă, ca aceşti românaşi să piară de foame în ţara lor”.

Vocea Biz