Toggle Menu
  1. Home/
  2. #PoveștiDeRomânia/

POVEȘTI DE ROMÂNIA. Iuliana Tudor, realizator TV: „Trebuie să știi, după ce se sting luminile, că ești doar un om. Doar un om și atât”

A intrat în TVR în 1999, când era încă studentă la Facultatea de Drept și după ce descoperise, întâmplător, frumusețea folclorului autentic românesc. Voia pe atunci să devină judecător, iar televiziunea nu însemna mai mult decât o simplă provocare. „Aveam 21 de ani, vârsta la care încerci orice și am luat-o ca pe o joacă, asta e clar”, mărturisește acum Iuliana Tudor. După 17 ani însă, intră încă, aproape zi de zi, pe poarta din Calea Dorobanților, numărul 191. Jocul s-a încheiat. Iuliana s-a îndrăgostit de televiziune: „Eu nu simt că fac niciun efort când sunt în direct”.

Advertisement


De aproape un deceniu, Iuliana Tudor realizează la TVR emisiunea „O dată-n viață”. A câștigat pariul de a fi adus în fața micilor ecrane oameni de toate vârstele: „A fost câștigul nostru! În momentul în care am îmbrăcat folclorul în hainele divertismentului, am atins un public care nu urmărea emisiuni de folclor (…) Atunci când am pornit, la asta m-am gândit: dacă o să reușim. Și cred că am reușit”, a povestit ea pentru Vocea.biz.

Rețeta e simplă, spune acum: niciun compromis de dragul audienței, seriozitate și implicare. O singură dată a căzut, totuși, în capcana emoțiilor, tulburată fiind de cazurile sociale prezentate în emisiunea sa.

Advertisement


„După vreo cinci sezoane la „O dată-n viață” – și asta nu cred că am mai spus-o vreodată – nu am mai putut. (…) Ești om, trece prin tine, nu te poate lăsa indiferent un copil care are o gaură în inimă. N-ai cum… și după cinci sezoane am spus Stop! (…) Ajunsesem să-mi dau și tot salariul ca să-i ajut pe oamenii aceia. Dădeam tot, absolut tot! Am trimis televizoare, frigidere… de toate. Și nu este în regulă. (…) Eu nu eram în regulă pentru că eu mă gândeam doar la oamenii aceia. Și mă uitam seara, când stăteam la masă, cât de fericiți suntem noi și undeva, copilul acela stătea să moară…  E greu de păstrat echilibrul acesta între ce ai tu, viața personală și ce faci acolo. E foarte greu!”, a mărturisit Iuliana Tudor.

Despre prima „întâlnire” a realizatoarei cu muzica populară, primele transmisiuni live și experiența ultimilor 17 ani în fața camerelor de luat vederi, aflați din interviu de mai jos:

Ați intrat în televiziune în 1999. După tot acest timp, vă simțiți împlinită din punct de vedere profesional?

Categoric da, pentru că 17 ani în care am fost în situația de a experimenta foarte mult din ce înseamnă televiziune pot spune că nu e mult, nu e nici puțin. Împlinirea vine după fiecare produs în care ai dat totul, care a adunat telespectatorii în fața micului ecran și despre care s-a vorbit în termeni buni. Pentru mine aceștia sunt parametrii în care îmi fac evaluările. Cred foarte tare că succesul se măsoară în primul rând în numărul telespectatorilor care te urmăresc; datorită lor, până la urmă, existăm și mai cu seamă la postul public aceasta este argumentația cea mai importantă. Mai cu seamă că, repet, lucrăm pe bani publici.

Vorbeați de spectatori… Emisiunea de care vă ocupați în prezent, O dată-n viață”, are în continuare o audiență mare și, mai ales, pe un public neașteptat de tânăr.

A fost câștigul nostru în momentul în care am îmbrăcat folclorul în hainele divertismentului, am atins un public care nu urmărea emisiuni de folclor. Poate chiar nu ascultaseră niciodată acest gen, dar prin intermediul artiștilor care au venit acolo și care la rândul lor, plecând de la „O dată-n viață”, au promovat folclorul în concerte, în spectacole, de ce nu chiar povestind despre ce au făcut la emisiune a fost o formă de promovare a genului. Și atunci, publicul – iată avem nouă ani de zile de „O dată-n viață” – a realizat un transfer de generații, aș spune. Avem de la copii de 3 ani, pe care îi fascinează ritmul și cromatica costumelor tradiționale, până la publicul tradițional care consumă folclor de ani de zile. Dar faptul că am întinerit foarte tare, adică ne-am plasat deja către 30-35 de ani, pentru mine este un pariu câștigat. Atunci când am pornit la asta m-am gândit: dacă o să reușim și cred că am reușit.

Deci, credeți că publicul care vă urmărește cu fidelitate de atâția ani este atras mai degrabă de format sau de invitații pe care îi aveți?

De toate la un loc. Felul în care arată spectacolul nostru este unic, nu seamănă cu nimeni. Acesta a fost avantajul unei rețete originale, create de regretatul Titus Munteanu, și pentru care îi mulțumesc și astăzi. Istoria „O dată-n viață” nu s-ar fi scris dacă nu am fi fost originali. Și nu cred că ne-am fi menținut atâta timp în atenția oamenilor, dacă nu le-am fi oferit în fiecare vineri seara altceva. Altceva-ul acesta înseamnă artiști diferiți, oameni din sport diferiți, oameni din zona teatrului sau a filmului, oameni de afaceri, politicieni, practic toate personajele ale vieții publice din România a fost la „O dată-n viață”… Starea de petrecere, la fel, firescul desfășurării – nu am agreat niciodată într-un produs de televiziune înregimentarea – cum îi spun eu – în primul rând a mea, ca moderator, în niște canoane regizorale. Sunt genul de om care face televiziune liber, dacă simt ceva în momentul acela, și mai ale în direct, la microfon, fac dincolo de ceea ce mi s-a spus să fac – să nu mă mișc sau să stric un cadru. Eu cred că lucrurile acestea pe care le simte moderatorul într-un moment sau altul fac deliciul publicului și așa cred că s-a întâmplat și la „O dată-n viață”. Această libertate a noastră, a tuturor invitaților și a mea a ținut publicul telespectator în fața micului ecran ca și când ar fi fost parte ei înșiși la petrecere.

„Nu m-aș fi gândit niciodată că sunt în stare să prezint un program de televiziune”

Nu ați făcut niciodată un compromis sau nu ați accepta niciodată un compromis doar de dragul audienței?

Nu, asta nu am făcut-o pentru că nu am fost educată așa la postul public. Acolo e o școală și cred că acolo se învață televiziune în adevăratul sens al cuvântului, la nivel editorial, construcția în sine trebuie să țină seama de niște rigori, de un anumit nivel, de un anumit standard pe care postul public ca instituție în sine ți-l impune. Nu poți, chiar nu poți să faci rabat și mai ales în privința folclorului; noi suntem recunoscuți ca fiind o școală de specialiști care au făcut atâția ani emisiuni de succes acolo și atunci nu aș fi putut eu să accept să stric această linie, această continuitate în privința standardului pe care ei l-au stabilit.

În 1999, când ați intrat în televiziune, ați început tot cu emisiune care avea legătură cu folclorul. Vă mai amintiți cum a fost prima emisie live?

Îngrozitor, ca orice emisie live, dar oamenii aceia au avut încredere în mine: nu știam să vorbesc, nu știam să stau în fața camerei, nu știam să privesc dincolo de sticlă, să-mi imaginez, să acționez puterea minții în așa fel încât un simplu aparat să capete viață și să-mi imaginez că am în față, de fapt, foarte mulți oameni cu care vorbesc ca și cum sunt prietenii mei cei mai buni. Lucrul acesta vine experimentând și cred că, de fapt, acesta este și mirajul televiziunii: niciodată nu e la fel. Și acum, în momentul în care intru în platou, după 17 ani, și știu că intru în direct, trăiesc aceeași senzație fizică și interioară ca atunci când am început, în 1999. E drept, având acumulările timpului la purtător, dar emoția aceea este identică și am mai spus-o, am comparat-o cu senzația pe care o ai atunci când te arunci cu parașuta. Nu știi, e ca atunci când te arunci în gol și te aștepți la orice, încerci să fii stăpân pe toate emoțiile, pe toată situația din jurul tău, să ai totul sub control, dar este acel neprevăzut care poate schimba totul într-o secundă. Și mi s-a  întâmplat asta și atunci intervine experiența, intervin calitățile gazdei care să salveze momentul respectiv.

Emoția aceasta de care vorbiți este unul dintre motivele care vă face să lucrați în televiziune în continuare?

Da! Și v-aș mai spune că diferența pentru mine este una foarte mare între o emisiune înregistrată și o emisiune făcută în direct. Voi pleda întotdeauna pentru televiziunea făcută în direct, așa am fost educată – după o săptămână de la casting, m-au „aruncat” în direct și așa am învățat, numai intrând în direct în fiecare joi după-amiază, la ora 17:00, cu emisiunea de dedicații, cu ea am început. Iar apoi cu „O vedetă populară”, de la Muzeul Satului, deja eram în aer liber, cu alt tip de platou, să spunem, improvizat acolo, alte reguli de filmare, alte reguli de realizare a emisiunii și apoi platourile mari ale TVR, studiourile 1, 2 și 3, unde am făcut ediții speciale, teledoane, Revelioane, ediții speciale de Crăciun. Acestea cred că au însemnat și înseamnă școala mea.

Ați amintit de casting, mai devreme. Dvs. veneați după niște studii la un liceu pedagogic, respectiv la Facultatea de Drept cum ați ajuns, totuși, la televiziune?

E un noroc și cred că e o chestiune de destin, așa cum se întâmplă în destinul multora, pentru că, chiar vorbeam cu câțiva colegi cu săptămâni în urmă, marii jurnaliști pe care îi avem au ca studii Politehnică sau Litere sau Filologie… Cu totul altceva decât Jurnalism. Cred că este o meserie vocațională, în cazul meu așa a fost. Nu m-aș fi gândit niciodată că sunt în stare să prezint un program de televiziune! Nu era, în niciun caz, în intenția mea să devin asta. Am venit la acel concurs pentru că am fost căutată; fusesem la un concurs de interpretare și m-au chemat și am zis hai să încerc! Ce poate să strice? E o experiență. Aveam 21 de ani, la vârsta la care încerci orice și am luat-o ca pe joacă atunci, asta e clar. A fost și inconștiența momentului, după care m-a prins, am privit cu seriozitate, mi-am dat seama că e o meserie mult mai complexă decât pare și am început să învăț și am rămas, deși îmi doream să devin judecător.

Și Liceul Pedagogic este tot unul vocațional. Ați apucat să profesați?

Cu părere de rău o spun, am preluat clasa întâi imediat ce am terminat liceul, dar a trebuit să plec la facultate. Am stat cred că o săptămână, foarte puțin.

Dar acea săptămână cum a fost?

E frumos, dar privind acum în urmă nu cred că aș fi fost foarte bună pentru meseria asta, deși acum, când sunt mamă, mă contrazic singură. Am recâștigat ideea de răbdare, ceea ce nu aveam, și probabil că ține de etapele din viața unei femei, când ne schimbăm în funcție de ce apare în viața noastră. Atunci nu cred că aș fi rămas foarte mult la catedră, pentru că îmi doream foarte tare să merg la studii superioare.

Iar la Facultatea de Drept cum ați ajuns?

Sincer, a fost dorința tatălui, dar uitându-mă ce se studia, ce era în programă acolo, mi-a plăcut. Mi s-a părut interesant: Filozofie, Criminalistică, Drept Civil, Drept Penal… Mi-am spus că e interesant. Zonă de forță așa pentru o femeie… E o zonă în care poți să faci diferența, într-o lume în care se spune că este exclusiv a bărbaților. Dar nu a fost să fie și nu regret nicio clipă.

Nici în acest domeniu, deci, nu ați profesat?

Puțin, foarte puțin în Facultate. Când aveam seminarii și trebuia să facem și ore de practică; am fost în instanță de câteva ori și nu mi-a plăcut ce am văzut acolo, deloc. Nu m-am regăsit. Am simțit că litera legii trebuie adaptată în funcție de ceea ce trebuie să obții pentru clientul tău. Și asta nu mi-a plăcut.

Mai târziu, în televiziune, v-ați gândit vreodată să faceți, spre exemplu, o emisiune legată de justiție?

Nu. Am rupt legătura total. În momentul în care am intrat în televiziune, eram în anul patru, iar singura mea preocupare era să termin anul patru cum o fi. Nu mă gândeam la altceva, îmi plăcea atât de mult televiziunea! Licența era clar ținta pe care trebuia să o trec, iar în momentul în care am trecut-o, am zis Gata, am scăpat! Sunt a TVR-ului! Și m-am simțit liberă atunci.

„Stăteam pe grila de lumini când se filma Robingo și-l urmăream pe Brenciu”

La TVR cine v-au fost primii profesori, cei care v-au învățat micile secrete?

Veți râde! Desigur, producătorul care îmi e și mentor, doamna Elise Stan, cu dumneaei am învățat televiziune de la A la Z, dar fiecare din TVR: de la mașinist, electrician, editor de montaj, scenarist, scenograf, director de imagine, regizor muzical, regizor artistic, producători, prezentatori… Stăteam pe grila de lumini când se filma Robingo, se transmitea în direct, și-l urmăream pe Brenciu. Eram în primii ani, încă era Robingo și era cel mai complex produs de televiziune de atunci și pot să spun că am furat foarte multe de la el. În primul rând îmi plăcea disciplina lui pe platou. Și asta o am și eu acum. Adică era de nepermis să mergi în platou cu o înghețată, mâncând, de exemplu. Și am asistat la niște secvențe la care, într-adevăr, colegi de-ai mei au fost taxați. Și mi-a plăcut foarte tare pentru că e vorba de un respect pe care îl avea în secunda aceea pentru meserie.

Spuneați și dvs. că erați foarte tânără când ați intrat în televiziune și, totuși, v-ați ocupat de o emisiune de muzică populară. Nu foarte mulți tineri ascultă sau apreciază acel gen. Dvs. o făceați?

Eu am început povestea aceasta cu muzica populară întâmplător. Cred că aveam 16 ani, eram solista corului pedagogic, la Filarmonica din Ploiești se organizau concerte anual și trebuia să existe și un moment de folclor. Și cine să-l prezinte, decât solista corului! Și a venit doamna profesoară de muzică și mi-a zis Dragă, știi vreun cântec din muzica populară? I-am spus că nu. Nu înțelegi că trebuie să cânți ceva și să te și îmbraci în costum? Am zis Refuz! Eu nu fac așa ceva. Dar m-a amenințat că îmi scade nota la purtare și atunci a trebuit să mă execut. Am stat și m-am gândit ce știu eu de pe acasă, ce am mai auzit… „Bade, pălărie nouă”! Și-am cântat! Am luat o ie doar, i-am spus Doamna profesoară, nu mă îmbrac în costum popular!. Aveam exact mentalitatea pe care foarte mulți dintre adolescenți o au: li se pare înjositor cumva să te îmbraci ca un țăran sau ca o țărancă. Și am luat o fustă neagră, ia, iar în sală era profesoara mea de canto mai târziu, care a venit și mi-a propus să merg la Școala Populară de Artă. Și-am zis Da… Și mai mult de gura mamei m-am dus și așa a început totul și mi s-a dezvăluit o lume interesantă. De ce interesantă?

Bine, eu eram cumva o adolescentă atipică, mergeam la cercuri literare… Eram tocilară, pe românește! Și îmi plăcea în momentul în care găseam o zonă în care am multe de descoperit să cercetez, să citesc foarte mult. Ori aici m-am gândit cum culegeau oamenii toate cântecele pe care le auzim noi la Maria Tănase, Maria Lătărețu? Că oamenii aceia nu le creau ei neapărat, le luau de undeva. Și am citit și am aflat: Constantin Brăiloiu, Emilia Comișel, cercetători care au mers și au făcut toate acest tip de cercetare și am zis Interesant! Să pun și eu în practică! …ca să vedeți ce preocupări aveam eu la 16 ani! Și-am luat o plasă cu zahăr, ulei și niște pâine, m-am dus într-un sat din județul Prahova – Bătrâni – și m-am dus la preotul satului și am zis Există bătrâne care mai cântă pe aici? Vreau și eu să le ascult, să le înregistrez… Aveam reportofon, tot ce trebuie. Și zice Da, vine acum de la o înmormântare tanti Florica a lu Mâzgoi, poți să te duci la ea, că știe. Și m-am dus. Și-a început femeia, evident, să-mi bocească. Vreau să vă spun că am câteva bocete extrem de valoroase de acolo. A fost un noroc pentru mine ziua aceea, pentru că am cules cu mâna mea primele piese pe care le-am și imprimat pe un album. Singurul, de altfel, pe care l-am editat cu Electrecord și maestrul Paraschiv Oprea. E o realizare a tinereții mele cu care mă mândresc foarte tare, pentru că sunt lucruri create de mine.

Colegii dvs. de la școală cum au reacționat?

Râdeau de mine, evident! Reacția era ca și azi… Nu e foarte atrăgătoare ideea, însă, dacă reușești să o propui tinerilor într-un ambalaj atrăgător și foarte apropiat de preocupările lor – cum a fost la „O dată-n viață”, Smiley cântând Teleorman, Liviu Vasilică; Andra cântând din Ardeal; Delia cântând din Maramureș -, atunci le-a plăcut pentru că a fost prezentată de unul dintre idolii lor. Fanii lor pe Facebook au zis Cool! Unii chiar i-au scris lui Smiley să-și pună chimir și ipingeaua pe el. Adică, eu cred cu tărie acum că nu este un gen pe care tinerii să-l respingă din prima. Și cred că, până la urmă, e și o datorie a noastră, a câtorva dintre noi care mai credem în valorile astea, să le oferim tinerilor și copiilor, pentru că peste 10-20 de ani , dacă ei nu vor cunoaște această muzică, își vor pierde total contactul cu muzica românească. E prima muzică a României, muzica tradițională, din care s-au născut toate celelalte muzici. Și atunci cred că este până la urmă și un fel de datorie de a-ți cunoaște propria muzică, de a-ți ști portul tradițional – cum arată o cămașă din Oltenia și de ce se poartă clop în Oaș. Și atunci asta încercăm să facem.

Vă amintiți, în copilărie, bunicii sau părinții dvs. urmăreau Tezaur folcloric?

Categoric! Dar și eu mă uitam la doamna Murărescu, în primul rând să văd cum este îmbrăcată, cum e coafată. Îmi plăcea când purta cămăși cu buline, se purtau, a fost o vreme atunci… Mă uitam, sigur! Cu asta am crescut.

„Nu cred în artiștii-prezentatori sau în prezentatorii-cântăreți”

Aminteați mai devreme de discul pe care l-ați înregistrat și spuneați că este și singurul. De ce nu va mai urma altul?

E simplu! Pentru că în momentul în care am intrat în televiziune, am avut șansa să fiu educată de oameni de televiziune performanți. O generație de aur, aș spune, pe care am prins-o și sunt un om norocos din punctul acesta de vedere! Și atunci cred că meseria de televiziune și mai ales aceea de moderator nu poate fi alăturată cu alta. Ori ești prezentator de televiziune, iar eu asta am ales să fiu pentru că m-am simțit bine, ori ești cântăreață sau artist. Nu cred – și am s-o spun ori de câte ori am prilejul – în artiștii-prezentatori sau în prezentatorii-cântăreți. Deci, nu cred că se pot asocia atunci când vrei să faci în această meserie un lucru care să te reprezinte și să faci performanță. Despre asta vorbim, nu a prezenta sezonier un program la o televiziune și a avea un contract și atât. Pentru mine, e meseria mea.

Dar în timpul liber, acasă, băiețelului dvs. îi cântați?

Cum să nu?! Bineînțeles! Prin mine are contactul cu muzica tradițională. Îi cânt de la Alunelul, alunelul până la Cui nu-i place dragostea. Le știe de la mine; colindele, la fel. El de la 3 ani a fost obișnuit cu colindele, cântându-i-le seara. La 4 ani l-am și dus la colindat, pentru că nu vreau să piardă asta. E păcat! Și este cred că și pentru noi, cei mari, o întoarcere cumva la simplitate. A merge cu colindul, a te rupe de tot ce înseamnă urban și toată nebunia, practic cânți și vestești venirea Domnului. Mi se pare că e cel mai bun lucru pentru tine, ca om, pentru sufletul tău. O curățire bine făcută înainte de sărbători.

Băiețelul cunoaște, așadar, muzica populară, dar care este relația lui cu televiziunea? Îi place când vă vede la televizor?

M-a întrebat când a început să vorbească unde stau eu atât. Și atunci mi-am dat seama că trebuie să știe cine i-o fură pe mami din când în când, atunci când nu ne vedem serile când eram în transmisie directă și l-am adus în platou. I-am dat și microfonul, i-am arătat, l-am ținut puțin să vadă ce se întâmplă acolo. I-a plăcut, revine, dar nu îl duc foarte des pentru că vreau să-și aibă preocupările copilăriei. Și atunci m-am rezumat la a ști exact care este meseria mamei și ce face, i-am arătat în detaliu, cum pregătesc emisiunea, știe tot… Și atât.

Ați amintit de pregătirea emisiunii. Aveți și niște cazuri sociale pe care le prezentați în fiecare ediție. Vă ocupați chiar dvs. de selectarea lor?

Întotdeauna acest travaliu al construcției emisiunii se face împreună cu doamna Elise Stan, cu Ana Maria Târâlă, redactorul nostru muzical; stăm împreună – și cu regretatul Titus tot așa ne adunam în redacție și povesteam ce facem săptămâna  asta. În privința cazurilor sociale, criteriile erau clare: urgența, gravitatea și povestea în sine. Acesta am considerat noi că este modul în care să alegem și nu am greșit pentru că, într-adevăr, o persoană care nevoie urgent pentru o operație foarte gravă trebuie să beneficieze de atenție.

„Ajunsesem să-mi dau și tot salariul ca să-i ajut pe oamenii aceia”

Se spune că nu este bine să aduci problemele de la muncă acasă și nici invers. Dvs. reușiți să vă deconectați? Și mă refer mai ales la cazurile sociale care pot emoționa orice persoană, indiferent de experiența pe care o are sau nu în televiziune.

Să știți că după vreo cinci sezoane la „O dată-n viață” – și asta nu cred că am mai spus-o vreodată – nu am mai putut, pentru că urmăream de la scrisoarea venită în redacție, până la filmare, montaj și mă încărcam până vinerea seara cu acele povești. Acasă, la fel, nu mai eram în regulă, pentru că nu ai cum… N-ai cum! Ești om, trece prin tine, nu te poate lăsa indiferent un copil care are o gaură în inimă. N-ai cum… și după cinci sezoane am spus Stop! Nu pot, nu sunt eu cea care să facă totul pentru lumea aceasta. Sunt și eu om, am și eu familia mea și trebuie să protejez acest spațiu. Ori nu o pot face decât dacă mă rup puțin de povestea asta. Și cum am făcut-o? I-am lăsat puțin pe colegii mei să îmi prezinte pe scurt cazurile și nu am vrut să văd nicio imagine decât vineri seara, în direct. Deci, eu vedeam pentru prima oară acele cazuri în filmele respective, în acea seară, ca să mă pot proteja și să fiu ok și la televiziune și acasă. Nu se poate altfel… Și am simțit asta! Ajunsesem să-mi dau și tot salariul ca să-i ajut pe oamenii aceia. Dădeam tot, absolut tot! Am trimis televizoare, frigidere… de toate. Și nu este în regulă. Adică, nu poți să îți rupi până la urmă viața ta și, mai ales, nu era vorba de mine; m-am gândit la copilul meu și la soțul meu, care aveau nevoie de mine întreagă și în regulă și fără să fiu afectată emoțional. Ori, eu nu eram în regulă pentru că eu mă gândeam doar la oamenii aceia. Și mă uitam seara, când stăteam la masă, cât de fericiți suntem noi și undeva, copilul acela stătea să moară…  E greu de păstrat echilibrul acesta între ce ai tu, viața personală și ce faci acolo. E foarte greu!

Și totuși, nu e mai dificil când aflați despre un anumit caz în direct sau reușiți să controlați mai bine emoția?

Nu… Eu cred că aici au fost și atuurile mele ca fire. Nu am nativ, probabil, asta și m-a ajutat încă de la primele mari transmisii pe care le-am făcut când era vorba de teledoane. Teledonul în sine este cel mai complex format de televiziune. Acolo e cel mai greu și nu poate să-l facă oricine. Pentru mine, acela a fost testul cel mai mare; este vorba de o atenție în vreo șapte direcții concomitent, iar asta este o solicitare uriașă. Sunt foarte puternică și îmi gestionez emoțiile foarte bine în direct. În afară, mai puțin, dar când știu că am responsabilitatea programului și de mine depinde, de ce spun, de tot ce înseamnă cursul desfășurătorului pe care toți cei din echipă îl urmează și eu nu am voie să greșesc… De aici cred că vine… Mă întreba cineva Pare că faceți cu atâta ușurință. Da, chiar mi-e ușor, eu nu simt că fac niciun efort când sunt în direct. Deloc, deși este un consum uriaș.

Acesta este, probabil, un semn că faceți ceea că vă place…

Categoric! De aceea am și rămas.

Vorbeați de ajutorarea celor aflați în situații mai dificile: sunteți și ambasadorul Crucii Roșii Române.

Da și este foarte onorant pentru mine, pentru că vorbim de cea mai credibilă organizație umanitară din lume. Am avut contact cu voluntari de aici și din afară și mi-am dat seama că este o mișcare creată pentru binele planetei și să fii parte dintr-o asemenea mișcare este mai mult decât onorant. Cred că este o șansă.

Revenind la partea profesională, știu că ați lansat recent și un site. Cum v-ați gândit să îl lansați și care sunt planurile pe mai departe?

A venit dintr-o nevoie cred venită din  partea telespectatorilor noștri. Am văzut că se cere informație despre locurile mai puțin cunoscute din România, despre rețete vechi, pe care doar bunicile noastre le mai știu, am văzut că există nevoia unor întâlniri cu oameni care înseamnă și au făcut ceva pentru România, pentru că în spațiul public ideea de valoare în adevăratul sens al cuvântului e deteriorată foarte mult. Am văzut că este nevoie, la nivel de informație, ca acei tineri să știe mai multe despre zona aceasta a tradiției, a portului și așa mai departe, dar îmbrăcate așa cum o cere mediul online. Am văzut că există o nevoie de a aduna într-un spațiu tot ce înseamnă afacerile românești – de la afaceri mici, la cele mai mari -, produsele românești… E un trend acum, aș spune, revin tot mai mult în atenție. Și cred că – dacă ați observat și la nivel internațional – și Europa, deși UE a încercat să ne adune pe toți sub o pălărie, este o răzvrătire a națiilor în a-și scoate la iveală tot mai mult, în prim plan, identitatea: prin muzică, prin haine, prin produsele lor, prin tot ce înseamnă specificul național. Se revine la o atenție tot mai măre asupra a ceea ce avem aici, în țară.

Și am simțit această nevoie, am zis fac asta de 17 ani la TVR, de ce nu aș face-o și în mediul online?, astfel încât cred că miza pentru mine în 2017 este să creștem traficul acolo. L-am lansat pe 1 Decembrie, e despre România, se numește România la ea acasă, acesta este motto-ul site-ului. Vă invit să-l vizitați, iulianatudor.ro, și să vă luați informați corectă și completă despre România, de acolo. Între interviuri am întâlnit o măicuță care este creatorul a peste 2000 de motive tradiționale pentru covoare și haine tradiționale și mi s-a părut interesant că nu știe nimeni despre asta. Și toată lumea, de ani de zile, coase covoare după modelele ei. Practic, e un creator român de a cărui muncă ne folosim cu toții și despre care nu știm nimic.

Referindu-ne și la „O dată-n viață”, o considerați mai mult decât o emisiune de divertisment?

Categoric da! Cred că a creat o modă, în primul rând, în rândul artiștilor care sunt în show-biz. Toată lumea, după ce a venit la „O dată-n viață” a purtat ie, a introdus un moment de petrecere sau de folclor în concertele din piață sau din club, pentru că a prins, toată lumea a adunat și dezvoltat de la un text dintr-un cântec popular – o urare sau ceva în versurile acelea și tot felul de brățări sau zgărdanele din Maramureș care sunt purtate de fete… Am lansat și o batistă la un moment dat, a fost o campanie „Ești român”, au fost primite foarte bine de tineri. Iar pentru mine asta e îmbucurător. Și nu mă opresc!

„Trebuie să știi, după ce se sting luminile, că ești doar un om”

Dvs. ce prețuiți cel mai mult la România?

Faptul că e țara mea, în primul rând. E locul în care m-am născut și având în vedere că aici m-am construit, aici m-am format, aici am familia. Cred foarte tare că România este un spațiu în care merită să investești și în care merită să trăiești cu adevărat dacă muncești. Asta cred că trebuie să învățăm fiecare dintre noi. Mentalitatea anilor trecuți este aceea de a aștepta să se întâmple ceva, din altă parte. Eu cred foarte tare că dacă fiecare român, în locul unde este, ar avea disciplină, ar respecta un orar, ar respecta pe cel care este superior lui fără să mai comenteze – avem acest dar de a comenta în legătură cu tot!… Fă-ți treaba, vezi-ți de ale tale și atunci cred că ne va fi mai bine.

Dacă ați putea să vă întoarceți în timp, ați schimba ceva la cariera dvs.?

Da. Aș munci mai mult.

Credeți că nu ați muncit suficient?

Cred că aș fi putut să fac mult mai multe. Sunt genul de om perfecționist și privesc în urmă pe lucrurile pe care le-am făcut și văd întotdeauna clar, în primul rând minusurile. Și atunci ele rămân undeva și spun da, la următoarele proiecte o să am grijă să nu se întâmple asta.

Ați trecut și prin momente mai neplăcute în profesia dvs.?

Nu se poate: cine face performanță, reușește doar greșind. Doar căzând și găsind puterea să se ridice. Doar atunci când cazi îți dai seama că: 1. Ești singur. 2. Trebuie să te descurci singur. 3. Trebuie să lupți. Și cred foarte tare în oamenii învingători.

Care este cea mai frumoasă amintire din TVR?

Sunt atâtea… Gândiți-vă că pentru mine, fiecare emisie în direct din acești 17 ani înseamnă maximul privilegiu. Nu vă pot pune în cuvinte exact ce înseamnă pentru un om îndrăgostit de televiziunea în direct senzația aceea, adrenalina care simți că ți se scurge în sânge și care îți dă o forță inimaginabilă. Te simți cu adevărat – și acesta este pericolul, poate – zeu în momentul acela, dar trebuie să știi, după ce se sting luminile, că ești doar un om. Doar un om și atât.

povedero-fb-cover-1966x740-finalversion

Adriana Stanca

loading...