Toggle Menu
  1. Home/
  2. #PoveștiDeRomânia/

POVEȘTI DE ROMÂNIA Marian Oprea: “Colegii mi-au zis Struțul. Și așa mi-a rămas până azi supranumele: Struțul de România”

Pe scurt: el e Marian Oprea. Are 34 de ani și i se spune Struțul. E triplusaltist. Cel mai bun din istoria României. Deține recordul național la “șotron”, cu o săritură de 17,81 m, iar performanța sa îl plasează între primii 15 atleți ai lumii all-time în proba cu
elan și trei pași până la aterizarea în nisip.

În lumea atletismului de la noi i se mai zice și “Pilonul”. Pilonul atletismului românesc. Căci de 16 ani el a reușit să se exprime la cel mai înalt nivel aproape an de an. Atunci când accidentările nu i-au pus piedică. Pentru că la triplusalt, din cauza bătăilor pe prag și a aterizărilor, coloana vertebrală și genunchii specialistului sunt expuse la o serie șocuri care-i fac viața un infern.

15215801_1247225335300726_1661279047_o

De cele mai multe ori, cariera longilinilor îndrăgostiți de proba marcată de britanicul Jonathan Edwards (18,29 m record mondial / CM de la Goteborg 1995) se întrerupe brusc. Campionii ajung pe masa de operație și chiar dacă recuperarea curge firesc, evoluțiile ulterioare ale actorilor nu se mai apropie de rezultatele obișnuite.

Și, pentru a nu pica într-o groapă a mediocrității, ei aleg să se lase. Devreme. Atunci când mintea încă le mai spune că pot atinge
stelele, dar organismul zice pas. Perceput drept o pasăre rară în sportul românesc, elevul antrenoarei Doina Anton a trecut cu pieptul dezgolit prin focul bisturiului, a simțit durerea înfiorătoare a eșecurilor, a strâns din dinți cu haltera supraîncărcată la recuperări draconice dar a revenit mereu pe culoarul de elan. Și, cu o ambiție nebănuită, și-a împins limitele la maximum. Așa a ajuns să participe, la 34 de ani, în vară, la Rio de Janeiro, la cea de-a treia ediție a Jocurilor Olimpice din carieră.

15224564_1247224735300786_295566171_o

Chiar dacă ține la degetul mic medalia de argint la JO de la Atena 2004, iar în livingul de acasă, din Pitești, licăresc medalii de tot felul la Mondiale și Europene, atletul cu ochi de un albastru-gri nu a abandonat vreodată pregătirea pe portativul arenelor.

Fidel strategiei sale – “tehnica pașilor mărunți în carieră” – triplusaltistul cu compas uriaș s-a redescoperit pe sine după fiecare obstacol ivit în cale.

A devenit al doilea reprezentant al atletismului masculin care urcă pe podiumul olimpic, după aruncătorul de suliță Gheorghe Megelea, bronz în 1976, la ediția marcată de 10-le Nadiei Comăneci, și a dat dovadă mereu de auto-control în situațiile limită.

“În viață te ajută foarte mult atitudinea pe care o ai în diferitele momente cu o încărcătură specială. Capul sus și privirea înainte! Înfrunți pericolul, înfrunți adversarii cu încredere în tine. Trebuie să crezi în tine, dar în același timp, să nu-ți subestimezi
adversarii”, punctează Marian Oprea, campion mondial de juniori, la doar 18 ani, la Santiago de Chile, în 2000.

Un prim titlu care-l alimenta cu ambiție după copilăria din ani ’90 dusă între București și Pitești, aproape în fiecare zi, cu
microbuzul. “Eu fiind mai dezvoltat, trebuia să mă ghemuiesc pe un scaun din mașina plină ochi care făcea legătura între orașul meu și Capitală. Antrenamentele le făceam la București și, după ce stăteam mai mult de oră cu genunchii la piept în microbuz sau în picioare, agățat de un mâner pentru a nu mă prăvăli la fiecare frână pusă de șofer peste ceilalți colegi de drum, abia îmi
dezmorțeam picioarele pe stadionul Viitorul din Complexul Lia Manoliu sau în Sala de Atletism de pe Strada Maior Coravu. Știam că ăsta e prețul performanței și uitam de tot pentru a-mi îndeplini visul. Până mi-am luat permis de conducere și mașină… a mai trecut mult timp, așa că am acceptat cu demnitate postura de sac de cartofi în microbuzele inedite ale anilor ’90. În acea perioadă colegii din Pitești au început să-mi zică Struțul, și așa mi-a rămas până azi supranumele: Struțul de România”, își amintește triplusaltistul legitimat în prezent la CS Dinamo și CSM București.

17,81 metri e recordul României la triplusalt. Performanța a fost stabilită de Marian Oprea, în 2005, la Lausanne. Săritura “Struțului” reprezintă al 15-lea rezultat mondial din toate timpurile

18,29 metri e recordul mondial la triplusalt. Performanța îi aparține britanicului Jonathan Edwards, din 1995, de la Campionatul Mondial din Goteborg

Universul adolescenței lui Oprea se centra pe cele două ședințe de pregătire ale zilei. Probă tehnică, una care în care viteza de
reacție, explozia, detenta și capacitatea de a simți mereu pragul în câmpul vizual reprezintă atuuri esențiale pentru un  sportiv, triplusaltul din România a început în anii 2000 să-i ispitească pe săritori odată cu performanțele lui Oprea. Vicecampion olimpic la Atena și prezență constantă pe podiumurile Golden League, acolo unde se bătea cu grei ai probei precum Christian Olsson (Suedia), Nathan Douglas (Marea Britanie), Philips Idowu (Marea Britanie), Jadel Gregorio (Brazilia) sau Nelson Evora (Portugalia), elevul Doinei Anton se oțelea pe cele mai importante stadioane ale lumii. Câștiga bani și prestanță într-o vreme în care Grand Prix-urile atletice erau susținute de zeci de sponsori, iar televiziunile nu-i obligau pe organizatori să comprime programul pentru ca totul să se deruleze pe repede-înainte, iar în România, Oprea avea să domine sportul masculin ani la rând, alături de gimnastul Marian Drăgulescu și de sabrerul Mihai Covaliu.

“Marian a excelat întotdeauna prin seriozitatea pe care a arătat-o la antrenamente și prin viața sa de sportiv profesionist. A avut
talent cu carul și a fost înzestrat de la natură cu nenumărate calități. Datorită calităților sale, el a a ajutat lotul României, de nenumărate ori, la Cupa Europei pe echipe sau la Balcaniade și în proba de săritura în lungime, o soră a triplusaltului”, explică
Doina Anton, antrenoarea lui Oprea și mama fostei campioane la lungime, Adina Anton.

Dar pasiunea pentru triplusalt dusă la extrem și ritmicitatea concursurilor l-au aruncat pe Oprea în purgatoriul dominat de halatele albe. La Mondialul din Helsinki, din 2005, unde a obținut medalia de argint, Marian suferea prima accidentare teribilă, la călcâi. Au urmat competiții și antrenamente la care nu a mai întins ruleta la capacitatea sa maximă, iar la Europeanul de la Goteborg, un an mai târziu, ghinionul plutea din nou asupra lui. A luat medalie de bronz din ultima încercare, dar la a șasea tentativă a simțit și primele probleme la genunchiul stâng. Adrenalina generată de încărcătura specifică unei finale l-a făcut să ignore durerea, dar primul consult de după CE 2006 avea să-i scoată în evidență simptomele tendinitei patelare, cunoscută în atletism drept boala săritorului.

15218203_1247222701967656_1974975956_n

“Simțeam dureri mari, îmi venea să urlu de durere de multe ori, dar strângeam din dinți, îmi pierdeam privirea pe culoarul de elan și mergeam mai departe. Am încercat mult timp să fentez operația la genunchiul stâng… Până nu s-a mai putut…”, povestește Marian.

În pofida durerilor și a incapacității de a ridica ștacheta performanțelor concurs după concurs, Oprea opta pentru o strategie
“sănătoasă”. Pentru a nu forța genunchiul în timpul unei finale, în calificările formate din trei încercări, piteșteanul miza și dădea tot ce are mai bun în el doar la o tentativă. Odată asigurată pătrunderea în finala de 12 sportivi, el încerca să se
auto-depășească mizând tot pe o săritură. “Și uite așa Marian a ținut atletismul românesc pe firmamentul sportului mondial într-o perioadă în care băieții abia prindeau finalele pe la alte probe, iar el și câteva campioane precum Constantina Diță sau Nicoleta Grasu reușeau să urce constant pe podium. Dar acele sacrificii l-au costat”, povestește un personaj important din atletismul românesc.

Cu sabia deasupra capului, vicecampionul olimpic decidea în 2009 să plece la Turku, în cel mai vechi oraș al Finlandei, pentru a se opera de tendinită patelară. Complicata intervenție chirurgicală la genunchiul stâng a durat câteva ore și i-a lăsat o cicatrice de 13 centimetri prietenă toată viață. “Am mers în cârje mult timp, din punct de vedere psihic m-a apăsat enorm. Eu, dintr-un zburător, abia mai făceam câțiva pași. Dar mi-am găsit resurse pentru a-mi hrăni moralul și am mers mai departe”, mai deschide încă o dată Marian cutia cu amintiri.

O perioadă a stat departe de atletism, iar specialiștii îi ofereau șanse minime de a se mai întoarce pe podiumuri. Dar elevul Doinei Anton i-a contrazis. A petrecut ore întregi la recuperare și apoi la antrenamentele specifice, pentru ca marea revenire să se producă în vara lui 2010, la Europeanul din Barcelona. Primul concurs și prima medalie după come-back. Triplusaltistul înalt de 1,93 m a plusat la Europeanul indoor de la Paris din următorul an – tot bronz, ca în Barcelona, iar un an mai târziu, rata pentru un singur centimetru calificarea la Jocurile Olimpice din Londra.

15183964_1247226728633920_703346639_o

Eșecul nu l-a împins într-o mlaștină a deznădejdii și, la 30 de ani, starul atletismului românesc își punea o nouă țintă:
accederea la JO de la Rio. Cu biletele de încredere în toate buzunarele după bronzul cucerit la Europeanul indoor de la Praga, din 2015, “Struțul” își asigura prin performanța obținută dreptul de a a participa la o nouă ediție a Jocurilor Olimpice. La Rio nu s-a calificat în finală. A ratat cele trei încercări, dar prin tot ceea ce a făcut în carieră, prin atitudinea afișată și puterea de a
trece hopuri grele, atletul în vârstă de 34 de ani și-a arătat din nou tăria de caracter, talentul, veleitățile de lider al unei
generații și longevitatea din ce în ce mai rară la sportivii de azi.

Ce spun pe final de an oamenii din sportul românesc? “Probabil nici peste 100 de ani nu se va mai naște un nou Struț. Un nou Struț de România!”.

povedero-fb-cover-1966x740-finalversion-2

Iulian Larucema