POVEȘTI DE ROMÂNIA. Leslie Hawke, femeia care și-a dedicat viața filantropiei. A ajutat mii de copii dezavantajați din România să meargă la școală

Leslie Hawke, femeia care și-a dedicat viața filantropiei

Leslie Hawke, mama actorului hollywoodian Ethan Hawke, este stabilită în România de 17 ani, unde a pornit un program umanitar, OvidiuRo, prin care, împreună cu colegii săi, a ajutat mii de familii să-și susțină copiii la școală. Toată povestea a început când a văzut copii cerșind în stradă, la sfârșitul anilor 1990. A văzut atunci o imagine care a impresionat-o foarte mult, copii nu mai mari de cinci ani, stând cu mâinile întinse către străinii care treceau grăbiți pe stradă cu servieta în mână. Copiii erau practic ignorați, lumea nu își punea problema că nu este normal așa ceva, unii le mai dădeau câte ceva, alții îi alungau.

Leslie a fost șocată și a zis că trebuie să le întindă o mână de ajutor. Așa a început cu primul copil pe care l-a ajutat, Alexandru. Avea să afle, însă, că nu era atât de simplu, fiindcă problema era una de familie, de mediu, de sărăcie. Pentru a sparge cercul vicios în care trăiesc aceste familii, Leslie și colegii săi și-au dat seama pe parcurs că singura șansă a viitoarelor generații este educația, iar pentru ca un copil să parcurgă sistemul educațional până la sfârșit, prebuie să înceapă cât mai devreme, de la grădiniță. Așa s-a născut programul „Fiecare copil în grădiniță”, prin care famiile sărace primesc un cupon de 50 lei dacă își trimit copiii în fiecare zi la grădiniță.

Programul a fost ulterior preluat de statul român. Practic, de la un program care ajuta în jur de 2.500 de copii din 45 de localități, s-a extins la un program național care ajută 100.000 de copii din 3.000 de comunități. Guvernul a alocat 12 milioane de euro pentru acest program în 2016, bani care s-au dus către administrațiile locale care gestionează proiectul pe aria lor.

Cum ați luat decizia de a veni aici?

A fost o întâmplare, am venit aici ca voluntar al Peace Corps. Aveam 48 de ani și mi-am petrecut viața lucrând în publishing în New York și compania la care lucram a fost vândută altei firme. M-am gândit atunci să mă apuc de altceva, dar nu știam ce anume. Am zis să iau o pauză de la job vreo doi ani și să fac voluntariat undeva în America de Sud poate, dar m-au trimis aici, în schimb. Așa am ajuns în România. Era anul 2000.

Cum a fost prima experiență de aici?

Am venit aici pentru un proiect care dura doi ani. Am stat în Ploiești la început, într-un cămin, apoi am stat în gazdă. În primele 10 săptămâni am încercat să învăț limba română. În perioada aceea am văzut pentru prima dată copii cerșind pe străzi. A fost șocant, nu mă așteptam să văd asta într-o țară ca aceasta. Știam că sunt probleme, că nu aveam întotdeauna apă caldă sau nu găseam de toate la magazin, dar să vezi copii cerșind în stradă, asta m-a tulburat. Am lucrat după aceea în Bacău și acolo vedeai des astfel de cazuri, copii care cerșeau pe bulevardele principale.

Câteodată oamenii le dădeau ceva, altădată îi alungau. Am fost surprinsă să-i văd pe acești copii, care nu cred că aveau mai mult de cinci ani, stând pe un petic de iarbă dintre o biserică și o bancă, cu mânuțele întinse, iar oamenii în costume și cu serviete treceau pe lângă ei ignorându-i. Așa ceva nu s-ar întâmpla niciodată în New York, copiii nu creșesc acolo. Desigur, pe parcurs am învățat că acești copii nu erau niciodată complet singuri, întotdeauna erau supravegheați de un adult, chiar dacă nu-l puteai vedea, fiindcă era mai eficient dacă trecătorii credeau că acești copii sunt singuri.

Mi-am pus problema ce se va întâmpla cu ei mai târziu și dacă merg sau nu la școală în prezent. Am aflat imediat că nu erau înscriși la școală și că au frați și surori acasă care nici ei nu se duceau la școală. M-am întrebat ce fel de viață vor avea copiii aceștia fiindcă dacă aceasta este realitatea în care își trăiesc copilăria, atunci practic nu vor avea nicio șansă ca adulți.

Și ați decis să faceți ceva în privința asta.

Într-un fel, situația a ales să se folosească de mine. S-au întâmplat diverse lucruri atunci. Am cunoscut un copil, îl chema Alexandru, care locuia pe străzi și l-am dus la un adăpost. I-a plăcut acolo, a fost foarte fericit să nu mai stea pe străzi și am zis ce ușor a fost. Peste trei zile, vine mama lui, era furioasă, mi-a zis cum am îndrăznit să-i iau copilul de pe străzi fiindcă mai are alți cinci copii acasă care au nevoie de mâncare și el e singurul care le pune mâncare pe masă din cerșit. Nu era așa ușor.

Abia atunci am început să discutăm despre ce trebuie să facem și ne-am dat seama că trebuie să ajutăm familiile mai întâi, dacă vrem să-i ajutăm pe copii. Am reușit să obținem niște fonduri americane, cred că erau vreo 60.000 de dolari, și am început un program pentru 13 mame și 30 de copii. Programul pentru mame a fost fantastic, a fost mult de muncă, dar aceste femei care nu reușeau să se angajeze nici măcar pentru a mătura strada, pentru că oamenii le catalogau drept „țigani”, au reușit să se angajeze.

Le-am învățat cum să folosească produse de curățare, cum să se comporte, faptul că trebuie să anunțe în prealabil la angajator dacă nu poate să lucreze într-o zi, lucruri simple pe care trebuie să le știe orice angajat. Femeile respective au și astăzi un loc de muncă. Un alt lucru important, copiii lor le-au văzut ani de zile cum se duc la muncă în fiecare zi și atunci se gândesc și ei că o să se angajeze într-o zi. Astfel, o parte din ei au reușit să termine liceul, cred că vreo șase din 20.

Cum au reacționat tații?

I-am plătit să vină la cursuri fiindcă știam că nu vin pur și simplu. De asemenea, le-am pus o condiție pentru a putea participa, să nu-și mai trimită copiii în stradă la cerșit. Copiii câștigau mai mult din cerșit decât ce le dădeam noi părinților ca să vină la cursuri, dar au acceptat și au respectat condițiile. Soții erau sceptici la început, dar tolerau situația fiindcă soțiile lor aduceau bani în casă.

âFemeile începeau să câștige mai mult decât bărbații și se așteptau să fie ascultate, se așteptau ca părerea lor să conteze. Am început să auzim că își dau afară bărbații din casă și la început am fost amuzați de situație, dar ne-am dat seama imediat că nu este o opțiune bună, fiindcă au nevoie de toată susținerea pe care o pot avea. Am început să-i aducem și pe soții lor la întâlniri, măcar o dată pe lună, să stăm de vorbă și cu ei. Mi-a părut foarte rău de situația lor. Când îi vezi pe stradă, par destul de duri, dar în realitate, am aflat că de fiecare dată când au încercat să facă ceva pentru ei, pentru familie, pur și simplu lucrurile nu mergeau într-o direcție bună în viața lor.

Am început să-i înțeleg, însă mai era o problemă dificilă, își băteau soțiile. Am încercat să ajutăm cât s-a putut. Într-un fel se aseamănă foarte mult cu situația comunităților de afro-americani care locuiesc în ghetourile urbane din Statele Unite. E un soi de frustrare la mijloc, pentru că nu sunt tratați cu respect de către societate. În general, din ce am observat, oamenii sunt la fel peste tot, exceptând anumite nuanțe culturale. Spre exemplu, în cutura din care vin eu, în Texas, nu este tolerat social ca bărbatul să lovească femeia, poate se ceartă și își spun lucuri urâte, dar nu se pune problema să o lovească. În schimb, bărbații sar la bătaie între ei, lucru pe care nu prea l-am văzut aici.

Ne puteți povesti despre lumea în care ați crescut, era în perioada mișcării sociale din Statele Unite?

Da, am crescut într-o familie de oameni care au fost întotdeauna pentru democrație și drepturile omului. Erau din Sud, dar nu erau rasiști. Tatăl meu era în politică, și eu mă duceam cu ei la întâlniri și am văzut segregarea rasială care să știți că și astăzi există, într-o măsură, dar atunci era mult mai pronunțată. Noi ne duceam la întâlnirile din cartierele acestea marginale și eram uimită ce atmosferă plină de viață era acolo, muzica era foarte bună, mâncarea era exepțională.

Mi-a plăcut mult experiența și mi-a plăcut politica, mi s-a părut o chemare nobilă, în special în acel context, al mișcării sociale de atunci. Eu m-am născut în 1952 și îmi aduc aminte că primul eveniment politic major pe care l-am conștientizat, să spunem, a fost asasinarea lui John F. Kennedy. Mama și tatăl meu chiar au fost la micul dejun din Fort Worth, unde Kennedy a ținut ultimul discurs cu o zi înainte de asasinare. Abia atunci am conștientizat ce se întâmplă în jurul meu, în lumea mare.

Aș spune că pentru formarea mea a fost o perioadă interesantă și întotdeauna mi-am dorit să fac ceva pentru persoanele care sunt marginalizate de societate, însă aveam un copil de crescut, iar munca de voluntar nu produce câștiguri materiale, nu aveam cum să fac asta la început. Mi-a luat 20 de ani ca să mă pot apuca de asta și după 20 de ani am venit aici, într-un loc despre care nu știam nimic, dar unde descopeream la fiecare pas că există asemănări cu problemele sociale de acasă. Spre exemplu, modul în care vorbeau despre „țigani”, toate prejudecățile pe care le are societatea despre romi sunt aceleași prejudecăți pe care societatea americană le avea față de afro-americani. Autoritățile îi discriminau din start, nu voiau să le dea o șansă, dar desigur că lucrurile nu stau așa fiindcă oamenii vor să se ajute pe ei înșiși, să se schimbe, să le fie mai bine.

Ce ați învățat din munca pe care ați făcut-o aici?

Ne-am dat seama că este important ca educația să înceapă cât mai devreme posibil. Trebuie te asiguri că ei merg la grădiniță, fiindcă au șanse mai mari să reușească să termine parcursul educațional obligatoriu. În 2007, împreună cu Maria Gheorghidiu, am dezvoltat un program, „Fiecare copil la grădiniță”, prin care am decis să încercăm să ajutăm cât mai mulți copiii din familii fără resurse să meargă la grădiniță.

Era o problemă națională, așa că am implementat un sistem de cupoane, însă problema era că programul s-a făcut cu un grant european de 10.000 de euro, deci era limitat. Am decis că trebuie să ne concentrăm pe educația preșcolară, începutul fiind esențial, pentru ca acești copii să nu părăsească școala mai târziu sau să nu aibă de recuperat. Ne-am propus ca acest program să fie implementat la nivel național. În perioada asta de implementare guvernamentală, am activat ca un fel de câine de pază al conceptului, fiindcă multe se pot pierde pe drum în momentul în care un program este preluat de către autorități și implementat la nivel național.

Am fost în vizită la o grădiniță unde se implementează un astfel de program și am fost surprinsă să văd că acești copii nu știu culorile.

Da, nu te aștepți la asta.

Da, este genul de lucru pe care crezi că-l știi pur și simplu, la fel ca vorbitul sau mersul, dar noi, de fapt, învățăm lucurile acestea.

Da, știu. Asta m-a surprins și pe mine când am început să lucrăm cu preșcolarii. Țin minte că primul copil pe care l-am ajutat atunci în Bacău, Alexandru, nu știa cum să denumească galbenul, nu știa că această culoare se numește galben, fiindcă nu fusese niciodată la școală și nimeni nu l-a învățat. Aproape tot ce știm este învățat și cu cât primim mai multă atenție și ni se spun lucruri, cu atât evoluăm mai mult, iar acești copii nu evoluează pentru că nu primesc suficientă atenție. Nu este vorba că părinții lor nu-i iubesc, e vorba de faptul că pur și simplu nu știu cum să facă, iar mamele sunt probabil destul de depresive din cauza situației familiale.

Apropo, ce credeți despre rezultatul alegerilor din SUA?

Am plâns prima dată și am fost de-a dreptul șocată. Mi-era teamă că așa va ieși fiindcă se simțea ceva, cum a fost la Brexit, o altă surpriză. Nu mi-aș fi imaginat vreodată că Marea Britania va ieși din UE și cred că a fost o mișcare proastă. M-am gândit că e o schimbare în aer, lucrurile se schimbă fiindcă vine un val social, câteodată e spre bine, altădată e foarte controversat.

Ce credeți că a determinat poporul american să voteze pentru Trump?

Vor schimbare.

Dar ce fel de schimbare?

Nu le pasă. Asta cred că e, de fapt. Cred că și Obama a ajuns președinte pentru aceleași motive, fiindcă reprezenta schimbare. Acum, însă, e o altfel de schimbare. Eu chiar o să merg la un marș al femeilor care va avea loc la o zi după ceremonia de inaugurare. Va avea loc în mai multe orașe din SUA, eu mă voi duce la marșul de la Washington. (…) E interesant ce s-a întâmplat, nu îți dai seama când îi cunoști pe votanții lui Trump, pentru că sunt persoane foarte prietenoase, normale, nu sunt săraci și needucați, e dificil să le pui o ștampilă în frunte, pentru că motivele diferă. Dar, mă gândesc la o vorbă de-a tatălui meu, pendula bate și într-o parte și în cealaltă și așa va fi, o să bată la loc.

După toată munca pe care ați făcut-o în România, care sunt cele mai importante lecții învățate?

Este o experiență din care am învățat foarte multe, este foarte educațional, am învățat că oamenii sunt la fel, că avem mai multe în comun decât credem. Femeile din comunitățile din Buzău, spre exemplu, îmi amintesc atât de mult de bunica mea.

povedero-fb-cover-1966x740-finalversion-2

loading...
VEZI COMENTARII