Toggle Menu
  1. Home/
  2. #PoveștiDeRomânia/

POVEȘTI DE ROMÂNIA. De la casetele din studenție, la cea mai importantă casă de discuri din țară. Dan Popi: “Totul a început de la o pasiune nebună pentru muzică”

BUG Mafia, 3Sud Est, Andre, N&D, Valahia și O-zone. Sunt doar câteva dintre trupele care au „făcut valuri” în România la finele anilor ’90 și începutul anilor 2000. Ce au în comun? Toate au fost lansate de Cat Music, casă de discuri pusă pe picioare de doi prieteni și colegi de facultate: Dan Popi și Sorin Golea.

Totul a început extrem de simplu. Studenți la Politehnică, dar cu „o pasiune nebună pentru muzică”, Dan Popi și Sorin Golea înregistrau casete și le vindeau. Era legal pe atunci. În ’95 însă, când a început să se vorbească despre Legea dreptului de autor, cei doi au vrut mai mult.

„Cei mai mulți care făceau ce făceam eu atunci au dispărut sau au rămas pirați și au luat niște amenzi. Noi ne-am străduit să continuăm cu muzica, trecând cumva de partea cealaltă a baricadei și încercând să facem conținut original și să ni-l apărăm așa cum putem”, a povestit Dan Popi pentru Vocea.biz.

Așa a apărut Cat Music, casă de discuri unde primul album lansat a fost unul cu cântece bisericești: „S-a vândut pe la mănăstiri, alături de lumânări și iconițe”, își amintește Popi. Un an mai târziu treceau de la muzica bisericească, la BUG Mafia. Conținut interzis minorilor. De atunci, „caruselul” nu s-a mai oprit. Au urmat lansările 3Sud Est, Andre, La Familia, N&D, Class, Ro-Mania, Valahia și O-zone, trupă care a cucerit topurile internaționale.

Azi, Cat Music are peste 30% cotă de piața și un catalog ce depășește 6.000 de piese.

Despre începuturile industriei muzicale românești și situația actuală, efervescența anilor ’90, trecerea de la casete la CD-uri, iar mai apoi la „mutarea” pe Internet, Dan Popi a vorbit într-un interviu acordat exclusiv pentru Vocea.biz.

Reporter: Când și cum ați intrat în industria muzicii?

Dan Popi: Se cam fac 20 de ani anul acesta, în luna mai, mai exact, când am lansat primul album cu BUG Mafia. Nu e chiar primul, de fapt, pentru că în 1995, chiar înainte de apariția Legii dreptului de autor, am lansat un album de cântece bisericești, un cor de studenți de la Seminarul Teologic. Acela a trecut un pic mai neobservat, s-a vândut pe la mănăstiri, alături de lumânări și iconițe. În 1996 am făcut un viraj foarte strâns și am trecut de la cântece bisericești la BUG Mafia, cu conținut interzis celor sub 18 ani. Cam așa a început. Un an mai târziu am reușit să luăm licența Sony Music pentru România, iar apoi ne-am angajat în cursa aceasta nebună, un carusel care continuă și în ziua de azi. Era un pic mai interesant la început, pentru că tot inventam lucruri. Acum, să zicem că am intrat într-un fel de rutină.

Înainte de anii ’90 vă ocupați de ceva ce avea legătură cu muzica sau vă doreați să faceți ceva în sensul acesta?

Cred că totul a început de la o pasiune nebună pentru muzică în general. Încă din timpul facultății, legea o permitea pe atunci, înregistram casete și le vindeam pe unde puteam. Și cred că așa ne-am dezvoltat și simțul de așa-zis A&R (Artists and repertoire, n. red). Un A&R caută artiști, evaluează, încearcă să facă diferență între o piesă bună și una mai puțin bună, pentru că noi puneam cap la cap niște compilații și credeam că oamenii le vor consuma și într-adevăr le-au consumat. În 1995 se știa deja că va apărea prima lege modernă a dreptului de autor din România și cei mai mulți care făceau ce făceam eu atunci au dispărut sau au rămas pirați și au luat niște amenzi. Noi ne-am străduit să continuăm cu muzica, trecând cumva de partea cealaltă a baricadei și încercând să facem conținut original și să ni-l apărăm așa cum putem. Am făcut multe cărări pe la Parlament, pe la Guvern, pentru ca Legea și mai ales aplicarea ei să se întâmple și să protejeze ceea ce urma să fie industria muzicală. Parte din succesul României în general pe piața muzicală se datorează și respectării în bună măsură a acestei legi.

La vremea respectivă ați pornit singur pe drumul acesta sau ați avut parteneri?

Am avut tot timpul un asociat istoric, aș putea spune. Este colegul meu de facultate Sorin Golea, care a fost asociat încă de pe vremea când nu aveam o firmă. La anul se fac 30 de ani de când ne cunoaștem și suntem și acum împreună, el se ocupă de partea administrativă și financiară a firmei. Este mai puțin prezent în spațiul public, dar cu nimic mai puțin important.

“E un fel de muncă sisifică. Noi în fiecare zi trebuie să căutăm noul hit”

Vorbeați de perioada facultății. Ce muzică ascultați atunci, ce vă plăcea?

Am avut șansa să am o soră mai mare decât mine cu opt ani și stând printre picioarele colegilor ei pe la chefuri, am început, practic, cu muzica anilor ’70. Apoi în anii ’80 mi-am trăit adolescența și sunt atașat ca oricare dintre noi foarte mult de perioada anilor din adolescență și de îndată de am început să mă ocup de muzică pentru a trăi, sigur că nu am mai pierdut contactul niciodată cu ce se întâmplă în industria muzicală și pot să spun că sunt la curent cu peste 30 de ani de muzică.

Revenind la momentul lansării albumului BUG Mafia, ce v-a dat încredere că acel gen de muzică va avea succes?

La vremea respectivă nu exista industrie muzicală, totul era osificat între cântăreții de muzică ușoară care pe vremea lui Ceaușescu gravitau în jurul a trei centre și atât – Televiziunea Română, Radioul public și singura casă de discuri, Electrecord, care era de stat. Practic, cine avea acces la TVR, avea acces pe piața muzicală și mai mult sau mai puțin nu se schimbase nimic față de ce era cu 20 de ani înainte. Erau cam aceleași figuri, sigur, respectabile, dar ușor prăfuite, și mai erau 3-4 nume de pop-rock și cam acelea s-au învârtit până în 1997, când a venit Legea dreptului de autor și s-a putut face mai mult de atât. Erau Holograf, Compact, Iris, revenise Phoenix din exil și era o mare emoție cu privire la ei, dar am început să trăim real abia după 1996 și treptat, fără să am pretenția că a inventat ceva absolut original, practic încet-încet fiecare subgen din muzica occidentală a fost  inventat și pe partea românească. Nu întâmplător a apărut prima trupă de hip-hop, primul boys band (trupă de băieți, n. red), primul girls band (trupă de fete, n. red); apoi au apărut și genuri mai exotice, cum au fost Pavel și Cleopatra Stratan, Ca$$a Loco și multe altele.

Sigur, nu am fost singuri! Încă de la început am avut o concurență redutabilă – Roton; mai era Intercont la vremea respectivă, dar care între timp a dispărut; MediaPro, care a fost un fel de copil răsfățat al lui Adrian Sârbu și care s-a mai închis de vreo două-trei ori, au redeschis-o, au continuat investiția în acel label (casă de discuri, n. red) și iată că există și acum pe piață, chiar dacă au fost cumpărați de Universal de la trustrul Pro. E un fel de muncă sisifică, nu e ca și cum ai vinde laptopuri sau textile și mai mult sau mai puțin dacă îți faci treaba și vii cu un preț corect pe piață, vei continua să vinzi și poți să faci niște previziuni… Noi în fiecare zi trebuie să căutăm noul hit, pentru că altfel, în șase luni – un an, poți să-ți reduci cota de piață dramatic. Și nu există muzică în general, există artiști și fiecare trebuie cultivat și marketat diferit. Deci, practic, nu ai un singur produs, ci ai zeci sau sute de subproduse, fiecare mai diferit de celălalt.

povedero-fb-cover-1966x740-finalversion

“Cum adică ți-au furat drepturile de autor? Înțeleg să-ți fure butelia, mașina…”

În a doua jumătate a anilor ’90 a existat un “boom” al muzicii, exista o anumită efervescență și părea că este foarte simplu să te lansezi și să captezi atenția publicului. Este la fel acum sau este mai greu?

Nu a fost simplu nici atunci, nu este simplu nici acum… cu bune și cu rele. La capitolul bune putem să bifăm faptul că eram cu toții foarte tineri și aveam mai multă energie, faptul că fiecare artist era cu adevărat nou și nu se raporta decât la ceva din Occident în cel mai rău caz. La rele pot să pun și faptul că eram tineri și ne era mai greu să ne impunem în fața unor oameni artiști sau radiouri care erau de-o seamă cu noi, deci nu puteam să impunem un tip de respect dat de vârstă și de experiență, nu aveam nimic de arătat din trecut, trebuia să ne creadă pe cuvânt că putem face ceva. Tot la rele aș pune și instabilitatea legislativă și inițialul dezinteres aproape complet al autorităților pentru a aplica legea, pentru că erau – ca și acum, de altfel – lucruri mult mai grave care trebuiau corectate și faza aceasta cu drepturile de autor părea ceva foarte exotic și foarte puțin palpabil: cum adică ți-au furat drepturile de autor? Înțeleg să-ți fure butelia, mașina, nevasta, dar dreptul de autor? Era ceva foarte vag.

Și totuși, și sub presiunea noastră și a tuturor colegilor din industrie, dar trebuie să menționez cu un pic de părere de rău, mai ales sub presiunea străinilor, Guvernul a reușit să impună legea la un nivel suficient de bun încât să permită dezvoltarea industriei. Dar, repet, în primul rând sub presiunea externă, de câte ori vedea câte un deadline pentru aderarea la UE sau la NATO se mai făcea un push și pe aplicarea legii. În general, poți să măsori gradul de democrație dintr-o țară mai ales după cum știe să-și respecte proprietatea intelectuală. Și cred că acesta a fost și marele nostru noroc, dincolo de creativitatea de care cred că dispunem genetic: faptul că cei care au muncit în domeniul acesta s-au simțit cumva răsplătiți și au continuat și așa s-a ajuns ca trei-patru label-uri de aici să se bucure și de succes internațional.

Cum decurge procesul de selecție la casa de discuri? Țineți cont și de ceea ce vă place dumneavoastră sau mai degrabă vă gândiți la cum ar putea fi primită pe piață o anumită piesă?

Mai degrabă încerc să fiu obiectiv și să mă gândesc, să încerc să mă pun tot timpul în pielea celorlalți, care trebuie să consume. De aceea încerc să mă înconjor tot timpul de oameni foarte fresh, media de vârstă la Cat Music e sub 30 de ani – eu și asociatul meu o strică dramatic. Cel mai important este să nu încerci să semnezi și să finanțezi ce îți place ție. Trebuie să încerci să înțelegi și de aceea poate este o îndemânare destul de rară și mă tem că nu se învață acest dar de a putea să identifici între mai multe piese care ar putea fi cele care vor funcționa. Sigur că ne și înșelăm din varii motive, unele chestii nu merg, deși par ok, dar poate e prea mare competiția pe segmentul respectiv sau poate este momentul nepotrivit, sau pur și simplu artistul respectiv nu se ține de treabă și nu are continuitate. Sunt foarte mulți factori și cred că este una dintre cele mai riscante activități din punct de vedere al afacerilor. Și cum am spus și mai devreme, nu se termină niciodată. Nu poți să spui niciodată gata, sunt unde voiam să fiu și de acum nu se mai poate întâmpla nimic.

30 de milioane de vizualizări pe săptămână, pe canalul de YouTube al Cat Music

Există azi o rețetă a succesului în România, în muzică? Poți spune că dacă lansezi o piesă de un anumit gen știi sigur că va avea succes mai mult decât alta?

Nu. Sunt niște cicluri, dar la orice moment dat poți să constați și aud mereu asta cei de la radio parcă dau aceleași piese tot timpul. Da, au dreptate, sunt niște curente, dar de fiecare dată marele hit nu se încadrează în curentul respectiv. Cum spunea Steve Jobs la un moment dat, trebuie să inventăm lucruri pe care oamenii nu știu că și le doresc încă. Aici e marele cârlig: cum să faci să vii cu ceva nou și frumos, pe care oamenii nici nu știu că vor să-l consume. Poți să mergi pe un risc mic și să te aliniezi curentelor, dar niciodată nu vei fi sus. Iar când mergem în studiouri să ascultăm piese, întotdeauna producătorii, compozitorii lasă la final fix ce e mai bun, pentru că nu au încredere că respectivul demo ar putea fi băgat în seamă pentru că de fiecare dată acel demo este diferit de ce se cântă. Oricum, când zici că totul s-a încheiat și s-au așezat lucrurile apare ceva de nicăieri sau un artist care a persistat pe piață, dar nu a excelat, sau care vine dintr-o zonă de umbră, cum s-a întâmplat cu Delia, sau vine de nicăieri – cum s-a întâmplat cu Carla’s Dreams și exemplele pot continua la nesfârșit.

Dar cel mai important lucru din muzică acum este că nu mai depindem de o goarnă unică sau câteva goarne mai mici. Online-ul ne-a eliberat cumva și în același timp ne-a făcut viața mai grea, pentru că la nivelul anului 1999, să zicem, exista un singur post de televiziune muzicală și toată lumea era „călare” pe el. Se numea Atomic, iar ce nu era pe Atomic nu exista. Oamenii nu aveau nicio șansă să ajungă la conținut, dacă nu exista pe Atomic sau pe unul dintre cele două-trei radiouri mai importante. Într-un fel era rău, dar era și bine pentru că practic oamenii erau cumva obligați să consume ce le dădeai. Acum este bine că putem să popularizăm conținutul și altfel decât prin radio și TV, dar este rău sau este mai dificil pentru că suntem practic în bătaia micilor radare ale tuturor oamenilor, care sunt neiertători. Dacă nu le place, nu le place! Dacă le palce, viralizează și îți dai seama imediat dacă ai făcut o alegere bună sau nu. E foarte stufos Internetul și modul în care acționează masele este foarte surprinzător uneori. (…)

Sigur că sunt și situații mai speciale, când reușești să dai un hit internațional și lucrurile se schimbă pe moment, dar când  a trecut ne întoarcem de unde plecasem. Asta presupun că sunt niște cote de piață, dar te-ar ajuta să existe o asemenea inerție la label-urile mult mai mari. Noi suntem, totuși, o casă de discuri mică, ne putem schimba cota de piață în luni și ani de zile, în niciun caz de pe pe-o zi pe alta. Statistica aceasta este absolut fascinantă. Și la fel se întâmplă și cu canalul de Youtube, care în momentul de față este cel mai important assets al nostru, avem peste 3 milioane de abonați, facem vreo 30 de milioane de vizualizări pe săptămână. Practic, orice piesă pusă la noi pe canal, dacă ar fi de succes și s-ar da pe toate televiziunile muzicale, într-o rotație mare, de 5-6 ori pe zi, în primele trei luni de viață ale piesei noi facem între 6 și 10 ori mai multe vizualizări decât fac toate televiziunile la un loc. Doar pe canalul nostru! Și presupun că acesta este viitorul și se vor inventa din ce în ce mai multe sisteme de monetizare ale muzicii în digital, iar principala noastră preocupare este să dezvoltăm cât mai mult partea aceasta de interacțiune cu fanii artiștilor noștri. În ianuarie vom lansa o platformă, un fel de mini-rețea de socializare a casei noastre de discuri; vrem să ajungem să ne cunoaștem fanii, pentru că eu nu-i știu pe cei trei milioane de pe YouTube, doar Google îi știe și ține informațiile pentru el. Și atunci, această platformă ar fi un tip de landing page pentru fanii noștri. Dacă vor să ajungă la conținut exclusiv și lucruri mai speciale și o interacțiune mai intimă cu artiștii noștri, vor trebuie să se înscrie și să treacă pe acolo. Și vom ști și noi care sunt fanii Deliei, care sunt fanii lui Smiley, iar dacă vom avea un eveniment sau concert vom putea targeta corect. Cred că acesta este viitorul și totul se îndreaptă spre direcția aceasta.

La muzică e ușor, e aproape la fel de ușor ca la politică. Se bazează pe emoție, și oamenii sunt cel mai atrași de emoție.

Trecerea de la casete la CD-uri, iar mai apoi mutarea muzicii pe Internet au afectat business-ul pe care îl conduceți?

A fost dramatic. Industria muzicală globală și-a atins vârful în 2000 și din 2000, odată cu apariția Internetului și Napster-ului și a altor sisteme practic de piratare a muzicii, vânzările au scăzut întâi lent, apoi din ce în ce mai dramatic. A fost o panică generală la marile case de discuri. Ei au început prin a încercat să interzică Internetul, ceea ce, sigur, nu era posibil, dar ei nu știau. Marile case de discuri – erau vreo cinci atunci, acum am mai rămas vreo trei prin absorbție, fuziuni etc – erau conduse de oameni în general de oameni trecuți de 55-60 de ani, care nu aveau nici măcar un calculator pe birou. Era asistenta care le printa mailurile și i le dădea șefului pe hârtie; invers, când voia să răspundă, îi dicta secretarei, care scria ea conștiincios și îl trimitea în numele lui.

Așa că evident că acești oameni nu puteau reinventa industria pentru că erau total rupți de revoluția tehnologică. Nu este întâmplător că a trebuit să vină din afara industriei și să inventeze noi moduri de monetizare. Și mă refer aici cu precădere la Apple – cu iTunes – și la Google – prin Youtube și, ulterior, Spotify. Niciuna dintre aceste companii nu a fost dezvoltată, imaginată, prevăzută în vreun fel de industria muzicală. Dacă era după ei, s-ar fi chinuit și în ziua de azi să vândă CD-uri. A fost o perioadă foarte grea pentru noi din 2000 și până acum 5-6 ani, practic 10 ani în care principalul nostru venit însemna așa-zisele PPMB, respectiv banii plătiți de televiziuni, radiouri, societăți de cablu și așa mai departe. Practic, noi ne-am străduit să popularizăm piese și principala noastră sursă de venit era de la cei care ne difuzau. De aceea a fost esențial ca legea să se respecte, pentru că în țări învecinate nouă, cu nimic mai prejos din alte puncte de vedere, industria nu s-a putut dezvolta pentru că nu au avut această sursă de venit la nivelul la care am avut-o noi. De aceea nu am auzit de vreun hit internațional de prin Ungaria, Polonia, Bulgaria, Cehia… Abia acum au început să mai “miște” turcii, o doamnă de prin Kosovo, dar până acum noi am avut monopolul muzicii în această parte de lume. Și în ziua de azi, muzica românească în limba română și nu numai are o cotă de piață mai mare în Ungaria, decât în România. Și încă ne mai mișcăm.

Mai cumpără cineva discuri/CD-uri?

Vindem destul de bine, chiar cu o ușoară creștere repertoriul internațional, de la Sony Music. Cei care cumpără aceste produse sunt oameni de seama mea sau mai în vârstă, care și le-au dorit când erau tineri și nu le-au putut obține și acum poate au ajuns la un tip de confort financiar și își reîntregesc colecțiile. Se vând foarte bine vinilurile! E și o statistică care spune că 2 din 3 viniluri nu de desigiliează niiciodată. Oamenii le cumpără din impuls, din nostalgie. Dar s-a schimbat cu totul modelul de vânzare pentru că magazinele de muzică nu mai există, sunt doar câteva magazine cu oameni foarte competenți de tip butic, care își cunosc foarte bine clienții, care de câte ori apare ceva îi anunță, au baze de date. Sigur că sunt și excepții, dar dacă înainte aduceam, să zicem, 100 de titluri – ce era mai important – și vindeam din acelea, acum avem peste 50.000 de titluri în catalog. Pentru că prin intermediul acestor magazine tip butic, le punem la dispoziție întreg catalogul și cei mai mulți își precomandă produsele. Și atunci, facem cărare la ORDA și luăm numere de înregistrare și holograme pentru zeci de mii de titluri; din cele mai multe vindem o singură bucată.

Oamenii cumpără foarte multe lansări din acestea de colecție, box-uri speciale, cu cărticele, cu ambalaje ce țin foarte mult de partea de colecție. Nu știu ce va fi de acum încolo, dar industria abia a început să-și revină la nivel global de vreo trei ani. Acum trei ani a fost primul an de creștere după 15 ani de scădere și chiar și așa, cifra totală de afaceri a industriei globale este la 30% din ce era în 2000, fără să punem la socoteală inflația. Dacă punem la socoteală inflația, probabil că e undeva sub 20%. Dar își revine și consumul de muzică devine din ce în ce mai diversificat. Muzica este peste tot: e în jocurile video, în filme… Totul e să ai un model de monetizare, puțin câte puțin să poți să primești de peste tot câtă vreme îți este folosit conținutul. Abia acum, de un an sau doi, industria de publicitate a descoperit faptul că oamenii char sunt interesați de muzică și pot face ceva în sensul acesta și acum pot să spun că este chiar un tip de frenezie în construirea de punți între produse și artiști și muzica lor. Toată lumea vrea să se asocieze într-un fel sau altul cu artiști de succes. Dar e abia la început! Eu estimez că se poate ajunge ca jumătate din cifra de afaceri să fie constituită din genul acesta de resurse neconvenționale.

Și atunci, succesul unui artist poate fi cuantificat ținând cont de vizualizările de pe YouTube?

Absolut! Se pregătește și principalul hub de streaming să intre în România. E vorba de Spotify; probabil că va lua ceva din cota de piață a YouTube, dar nu cred că îl va desființa.

YouTube, aproape cea mai importantă sursă de venituri

În momentul de față, cât de importante sunt veniturile din YouTube pentru casa dvs de discuri?

Tinde să devină cea mai importantă sursă de venituri. Deja a depășit veniturile de la radiouri și televiziuni; YouTube-ul singur, fără să punem la socoteală și celelalte plantforme digitale. Și anul trecut s-a întâmplat asta pentru prima dată. Dar este o luptă foarte mare și acolo pentru că oamenii au descoperit că YouTube poate fi o sursă de venit – și nu mă refer aici doar la cei care fac muzică, ci și la gameri, bloggeri, vloggeri și așa mai departe. Consumul de publicitate crește, dar ecosistemul YouTube crește și mai repede. Cu alte cuvinte, banii se împart la din ce în ce mai multe view-uri. Nu ține pasul consumul de advertising cu ritmul în care crește ecosistemul. Și noi, ca să creștem sau măcar să nu scădem trebuie să facem din ce în ce mai mult conținut și mai multe vizualizări. Este o cursă foarte dificilă.

În contextul acesta, de ce ar trebui un artist care vrea să se lanseze în muzică să apeleze la ajutorul unei case de discuri, când, practic, poate el singur să-și încarce piesa pe un canal de YouTube și să gestioneze ce se întâmplă mai departe?

În teorie este posibil. În practică, și canalele acestea de YouTube sunt precum televiziunile sau radiourile. Nu este suficient să ridici o antenă și să dai drumul la radio, trebuie să ai și ascultători. Algoritmii YouTube favorizează canalele mari. Adică, după ce ai ajuns să ai un istoric de succes, el însuși te promovează. Și de aceea o piesă de nota 8, dacă o pun la mine pe canal face cel puțin 100.000 de vizualizări pe zi, dacă o pui pe un canal necunoscut, nou, mic, o să facă 200 de vizualizări pe zi. Sigur, există tot felul de trucuri prin care poți să ridici canalele mici, dar ai nevoie de o ancoră mare. Adică pot să ajut un canal mic să se ridice, dar un canal mic nu se poate ajuta pe el însuși. E o chestiune foarte incrementală, trebuie să muncești să pui foarte mult conținut, ani de zile, ca să ajungi să intri cumva pe radarul de interes al oamenilor. Întotdeauna există și excepții! Poți să vii de nicăieri și să ai un hit atât de mare, încât să se viralizeze și să te ridici. Dar acestea sunt excepțiile care întăresc regula. Canalele mari devin și mai mari, iar cele mici rămân mici.

Ce sfaturi ați avea pentru un artist care vrea să se lanseze în această industrie?

În primul rând, este important să-i fie foame. Este foarte greu să promovezi artiști care au tot ce le trebuie. Este copleșitor de dificil la început și dacă nu îți e cu adevărat foame, dacă nu ai lipsuri acasă, dacă nu ești sărac, este foarte greu să te ții de lucrul acesta. Pentru că sunt teribil de multe frustrări și teribil de multă muncă. Nu spun că nu există și excepții, dar în fiecare zi mă chinui cu oameni foarte talentați, dar cărora nu le lipsește nimic și când dau de greu le vine să le lase sau nu pun osul la treabă atât cât ar trebui.

Iar un al doilea sfat este să încerce să fie originali. Să se gândească, să se uite în jur, mai ales că acum totul este la lumina zilei, și să se gândească prin ce diferă el de ceilalți. Pentru că altfel, chiar talentat fiind, riscă să se zbată în mediocritate. Sunt foarte mulți artiști talentați care cântă pe la nunți și doar atât, nu-i auzi la radio; unii sunt chiar mai talentați decât cei pe care îi auzi la radio, dar după doi-trei ani de făcut lucrul acesta, nici ei nu mai știu cine sunt. Pentru că evident ajung să cânte cover-uri, iar uneori le cântă mai bine decât originalul, dar dacă au avut vreodată personalitate, ea se va disipa… Se vor identifica cu cei ale căror piese le cântă.

“Este din ce în ce mai dificil să pui un artist nou pe radio, aproape imposibil”

În anul 2016 au fost artiști sau formații care v-au atras atenția în mod special?

Există o problemă și ați atins un punct foarte sensibil. Mă tem că perioada de pionierat, inovație, a trecut și ea poate să revină odată ce o întreagă generație de oameni de decizie în muzică se va retrage și vor veni alții. Eu mă bazez din ce în ce mai puțin pe nasul meu și încerc să mă înconjor de oameni mult mai tineri și care au performat în ultimii ani. Și la fel ar trebui să facă și cei de la radiouri, pentru că începe să se reosifice industria muzicală. Când se făceau premiile industriei în anii 2000 și până de curând – acum a rămas unul singur de care se leagă toate difuzările de la radio, mă refer la Premiile Media Forest – la fiecare categorie erau câte cinci nominalizări. Exista inclusiv categoria Best Debut. Era greu pentru cei care organizau să aleagă dintre câți artiști noi apăreau importanți în fiecare an, cum să-i selecteze și să-i organizeze. Important era că erau mai mulți de cinci. Acum, vă spun ce debutanți mai sunt în România. Acum doi ani, la Premiile Media Forest au fost doi: Lidia Buble și Maxim. Puteai să scuturi industria, că nu mai găseai pe cineva care să fi debutat cu ceva succes. Între timp, Maxim a cam dispărut, a rămas Lidia cu succes. Anul trecut, pentru premiile din septembrie 2016, a fost unul singur: Mihail; a avut o piesă și a dispărut. Ar mai fi fost și Irina Rimeș, dar lansându-se relativ târziu în an nu putea să acumuleze suficiente difuzări încât să aibă șanse. Probabil că ea va fi singurul debutant de acum până în septembrie 2017. Eu îmi doresc să fie cât mai mulți, dar problema este la radiouri și fără radio, cât ar fi de puternic Internetul, nu te poți lansa cu adevărat în mainstream.

Este din ce în ce mai dificil să pui un artist nou pe radio, aproape imposibil. Dacă omul acela nu vine cu ceva cu totul special, cum a fost Carla’s Dreams, de exemplu, e foarte greu să-și facă loc. Se preferă aceiași artiști și nici ei nu mai sunt așa tineri, aproape toți sunt trecuți de 30 de ani. Mă uit în jur, deschideam acum Cat Music Spain și văd ce e acolo, ce înseamnă o industrie matură, unde sunt zece artiști mari și lați, care se apropie de 40 de ani, și sub ei nu mai este nimic, iar jos de tot e o mare masă de oameni care se chinuie să învețe și care cântă prin cluburi, pe vapoare. Clasa de mijloc în industria muzicală din Spania nu există. Și noi acolo încercăm să intrăm, bazându-ne în special pe digital, pentru acolo radiourile sunt impenetrabile la ceea ce înseamnă nou.

Spuneți-mi câteva cuvinte despre parteneriatul cu Sony Music: cât de important este, câte piese cumpărați din străinătate?

Sunt trei case mari în lume. Au fost cinci, au fost chiar șase și s-au redus ca număr; prin tunelul acesta întunecat al crizei nu au rezistat. Deci, în momentul de față mai sunt Universal, Sony Music și Warner. Sony este al doilea cel mai mare și au peste un milion de cântece. Licența noastră este una globală, deci noi putem să promovăm tot ce au ei lansat și din trecut, și din prezent. Sunt foarte agresivi acum, cumpără și artiști și label-uri mai mici; se simte că le-a venit puțin apa la moară și au început să vină banii din nou în industrie. Sigur, noi îi reprezentăm în România din 1997, cu o mică pauză de trei-patru ani și este important pentru noi nu atât din punct de vedere al venitului – deși contează și acela, pentru că e destul de stabil acolo; fiind o masă atât de mare, poți să te aștepți că tot timpul ai ceva bun – , cât mai ales din perspectiva cotei de piață. Cumulat, Sony Music și Cat Music se apropie de 30% din totalul pieței, fiind și cea mai mare cotă. E important! Ai mai multă greutate și în organizația noastră patronală – Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) – și pe la radiouri și în general în piață.

Câți artiști aveți acum în portofoliu?

Sunt câteva zeci, poate sute, dar nu sunt toți activi în același timp. Activi pot spune că sunt 20-25. Și nu prea poți să ai mai mulți, pentru că nu e loc pe radio. Radiourile de mainstream la noi se numesc CHR (Contemporary Hits Radio), iar în America se numesc Top 40. De ce se numesc top 40? Pentru că dau 40 de piese mari și late. Dacă consideri o durată de viață a unei piese între patru și șase luni, constați că într-un an, de fapt, pe radio sunt 100 de piese. Din acelea 100, cota de muzică românească a fost undeva pe la 50-60%, acum e undeva la 30%. Deci, ai loc într-un an de vreo 30 de piese românești cu totul. Dacă un artist important are două, iată de ce e atât de greu să lansezi lucruri noi! Pentru că, repet, Internetul este important, dar radioul încă face diferența, îți bagă produsul respectiv în mainstream, aude și bunica de el. Altfel, pe Internet sunt copii: începe de la 7-8 ani și se cam termină după 23-25, cam acesta este publicul.

Sunt artiști pe care nu-i aveți în portofoliu, dar de care v-ar fi plăcut să vă ocupați?

Evident, tot timpul se întâmplă.

Puteți da nume?

Cel mai notabil acum este Carla’s Dreams. Sunt artiști care au fost și nu mai sunt, care au fost în mainstream și nu mai sunt, dar în general există o mare stabilitate la noi din punctul de vedere al echipei de artiști. Avem inclusiv contracte de 20-25 de ani, cum ar fi Direcția 5, cu care am semnat de prin 1994; nici nu era Legea dreptului de autor.

Deci, sunt oameni care vă sunt alături de la început?

Da! Cei mai mulți, da. Și când n-au mai fost, am rămas în relații foarte bune. Mai avem colaborări punctuale, cum ar fi Ștefan Bănică Jr, care are o piesă acum cu Cabron și a intrat și pe radio după foarte mulți ani.

“Muzica a fost întotdeauna marea mea pasiune”

Dacă ar fi să o luați acum de la început cu acest business, ați mai face-o sau v-ați reorienta către altceva? Vă doreați să aveți o altă meserie la care v-ați întoarce acum, dacă ar fi posibil?

Mă tem că e târziu, dar… aș fi vrut să fiu arhitect.

În perioada în care spuneați că înregistrați casete, în timpul facultății, studiați Arhitectura?

Nu, sunt inginer mecanic. Sincer vă spun, nu cred că aveam șanse să intru la Arhitectură pentru că era concurența foarte mare. Sunt dintr-o generație numită peiorativ “decreței”, la mine la liceu, la “Mihai Viteazu”, eram în clasă până la Ț… Te plictisești numai să spui alfabetul până la Ț. Învățam în trei schimburi și concurența la Facultate – în acești doi ani, generațiile născute în 1967 și 1968 – a fost absolut ucigătoare. La mine, la Politehnică, am fost opt pe loc. Le Medicină erau 30, la Arhitectură, tot cam așa. Am învățat bine, dar nu am fost chiar genial și mi-am cunoscut limitele.

Și, deci, ați mai începe un business în industria muzicii?

Muzica a fost întotdeauna marea mea pasiune. Tot asta aș face și probabil că aș face mai bine.

Îmi puteți povesti un episod amuzant sau neobișnuit petrecut de-a lungul vremii, alături de artiști sau formații?

Au fost multe. Când am semnat cu Andre, au venit tăticii cu fetițele cu tot, era ultima zi înainte de Crăciun, în 1998, iar când au plecat au rămas înzăpeziți. Au stat trei zile în mașină undeva între Buzău și Focșani.

Nu îmi vin acum în minte, dar evident că se întâmplă tot timpul lucruri caraghioase… Când era Marius Tucă în vogă cu Marius Tucă Show, ne ajutam, mai trimiteam vedete acolo. Și eram cumva vecini, el locuia foarte aproape de biroul nostru și mai venea să bem câte o cafea. Și a venit o secretară nouă și când a intrat Marius pe ușă și l-a văzut, a pus mâna pe telefon, a sunat pe interior și a spus: „Domnul Popi, a venit Marius Tucă Show”.

Se întâmplă multe din acestea, dar pe cele mai multe nu aș putea să le povestesc, pentru că țin de o oarecare rigoare. Sunt tot timpul momente dificile. Artiștii sunt înclinați să facă așa un zig-zag între euforie și depresie, chiar citeam zilele trecute – m-am mirat, dar dacă stai să te gândești, așa e – o statistică cu domeniile de muncă cele mai stresante. Și pe primul loc erau cei din sistemul sanitar, și, în mod surprinzător, pe locul doi nu erau nici minerii, nici pompierii, nici polițiștii, erau cei din industria de divertisment. Exact pentru că există această instabilitate și nesiguranță vizavi de tot ce ți se întâmplă. Programul nu există, trebuie să fii tot timpul ciulit, trebuie să pierzi și nopți, până în ora 11-12 nu prea ai interlocutor, dar te mai sună unul și la 4 dimineața și dacă te sună, înseamnă că e ceva grav și trebuie să-i răspunzi. În general, noi nu prea știm când e weekend, iar la casa de discuri trebuie să rezonăm cu artiștii și să-i înțelegem că nu există un program și că totul este foarte fluid și volatil în ce-i privește. Și de multe ori facem și pe profesorul diriginte, mai facem puțin și pe psihologul, și pe duhovnic… N-ai cum altfel! Totul este bazat pe emoție și inclusiv relația dintre noi și artiști se dezvoltă tot emoțional. Poți să-i aduci tu câte grafice vrei și previziuni la tablă, dacă nu simte că are o comunicare și este înțeles, nu va rezista și nu va continua să colaboreze cu tine.

Deci, lumea aceasta nu este așa de strălucitoare cum pare din exterior…

Deloc! Noi clădim un mit cu strălucirea aceasta, dar este o muncă la fel ca oricare alta, aș zice mai grea decât multe. Nu prea poți să te decuplezi niciodată, nu poți zice că ai terminat la 6-7 seara și ai plecat acasă. Nu! Oportunitățile pot apărea la orice oră și în orice zi, în vacanță… Nu poți să te decuplezi, nu poți să pleci pe o insulă, să-ți închizi telefonul o săptămână, că poate când te întorci nu mai găsești nimic.

povedero-fb-cover-1966x740-finalversion

Adriana Stanca