Precendentul crizei politice: Cum a fost respins Klaus Iohannis pentru funcția de premier

Roxana Preda / 27.12.2016
Precendentul crizei politice: Cum a fost respins Klaus Iohannis pentru funcția de premier

Refuzul președintelui Klaus Iohannis de a accepta propunerea PSD pentru postul de premier i-a luat prin surprindere pe social-democrații care au făcut presiuni asupra șefului statului lansând în spațiul public amenințări că vor trece la suspendarea acestuia, chiar înainte să anunțe o decizie. Liderul PSD Liviu Dragnea, cel care a luat decizia de a o desemna pe Sevil Shhaideh fără să consulte conducerea partidului care i-a dat un cec în alb, a marșat în repetatele sale ieșiri publice pe votul categoric obținut de PSD în alegerile din 11 decembrie.

Este pentru prima oară când un președinte respinge propunerea de premier a unei majorități clare rezultate în urma alegerilor, însă refuzul în sine nu este o premieră. Chiar dacă nu a fost vorba despre majorități conturate în alegeri, există precedentul din 2009 când șeful statului de atunci, Traian Băsescu, refuza desemnarea ca premier tocmai a lui Klaus Iohannis.

Klaus Iohannis – Sevil Shhaideh: Ca de la un premier respins la altul

Dar ce s-a întâmplat în 2009? Pentru a înțelege mai bine contextul, criza din 2009 a avut loc chiar înaintea alegerilor prezidențiale în care Traian Băsescu avea să concureze pentru al doilea mandat la Palatul Cotroceni. În plus, pe fondul bătăliei electorale pentru președinție, guvernul PDL-PSD format după alegerile parlamentare care avuseseră loc în 2008 se destrămase, iar la Palatul Victoria guverna Cabinetul Boc, cu o majoritate fragilă.

Larga coaliție împotriva lui Traian Băsescu, care avea să se întrupeze ulterior în proiectul USL, a reușit însă o premieră pentru viața politică românească din perioada post-decembristă: demiterea Cabinetului Boc prin adoptarea, pentru prima oară, a unei moțiuni de cenzură.

[fbiz_recommended_article post_id=”955385″]

Moţiunea de cenzură “11 împotriva României” a fost depusă de PNL-ul condus atunci de Crin Antonescu (candidat și el la președinție) și UDMR, însă a fost votată și de PSD chiar în ziua de 13 octombrie. Demiterea guvernului a declanșat o criză politică. PNL, PSD, UDMR au format o coaliție ad-hoc, o nouă majoritate parlamentară care a susținut propunerea liberalilor pentru postul de premier: nimeni altul decât independentul Klaus Iohannis (primar al Sibiului, Iohannis nu era membru PNL la acea dată).

Mai mult, deși Constituția prevede clar că președintele este cel care desemnează premierul, în plină campanie electorală, toate partidele au aruncat în joc toate armele politice și, în pofida faptului că nu există o astfel de procedură, Parlamentul a adoptat o declarație politică prin care Iohannis era desemnat premier.

Totul s-a transformat într-un conflict instituțional între președinte și Legislativ. Președintele a refuzat să țină cont de declarația politică și l-a desemnat premier pe Lucian Croitoru, specialist din BNR. Această propunere nu a întrunit însă votul deputaților și al senatorilor.

Cursa premierilor în era Băsescu

Traian Băsescu a venit cu a doua propunere: Liviu Negoiță. Constituția spune că președintele poate dizolva Parlamentul dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură. Pentru a nu risca o eventuală dizolvare a Legislativului votat cu doar un an în urmă, parlamentarii au ales varianta de a nu se întruni niciodată în cvorum pentru a supune la vot învestirea unui guvern condus de Liviu Negoiță.

Rezultatul: premierul demis Emil Boc a continuat să asigure guvernarea, însă ca guvern interimar, cu puteri extrem de limitate, care nu avea voie să emită ordonanțe de urgență sau să inițieze proiecte de lege.

Nu a fost nevoie de intervenția Curții Constituționale, iar a doua suspendare a lui Traian Băsescu avea să fie decisă mult mai târziu. Criza a fost tranșată, indirect, la votul din alegerile prezidențiale din decembrie. Victoria obținută de Traian Băsescu la urne i-a dat acestuia autoritatea de a-și impune premierul după alegerile prezidențiale: evident, tot Emil Boc.

Din punctul de vedere al contextului politic, dar și al Constituției, situațiile sunt diferite, astfel încât precedentul 2009 nu conține elementele necesare pentru a anticipa un deznodământ al conflictului prezent. Atunci eram înaintea unor alegeri prezidențiale, acum ne aflăm în situația post-alegeri parlamentare al căror scop este tocmai legitimarea unei majorități care să dea un guvern.

E drept că PSD a fost singurul actor politic care a refuzat în campania electorală să anunțe care este propunerea sa de premier, neavând această obligație. Greu de stabilit însă dacă scorul de 45% obținut de PSD cu un discurs naționalist, cu accente xenofobe, ar fi fost același în cazul în care Liviu Dragnea și-ar fi informat electoratul că are de gând să o susțină pe Sevil Shhaideh pentru postul de șef al Executivului.

O altă nuanță importantă care face diferența între cele două situații vizează chiar poziția președintelui Klaus Iohannis. Iohannis nu a negat dreptul majorității PSD-ALDE de a desemna premierul, ci doar le-a cerut să vină cu altă propunere, respingând numirea lui Shhaideh.

PSD face primii pași la guvernare sub semnul riscului

Un posibil deznodământ ar putea fi oferit de Curtea Constituțională a României, judecătorii fiind chemați să arbitreze un eventual conflict instituțional de natură constituțională între Parlament și Președinție.

În ceea ce privește amenințările cu suspendarea lansate de PSD, acestea sunt riscante, demersul fiind discutabil sub aspectul textului constituțional care nu-l obligă pe președinte să accepte orice propunere de premier. Desigur, lipsa argumentelor constituționale nu a reprezentat un impediment nici la suspendările din 2007 sau 2012, iar decizia suspendării se ia prin votul majorității din Parlament, CCR formulând doar un aviz consultativ.

Însă PSD și-ar începe mandatul de guvernare cu o criză politică majoră, având la mijloc numele unei persoane care nu spune nimic electoratului- Sevil Shhaideh. În acest scenariu, criza ar urma să fie tranșată de electorat care ar fi chemat din nou la urne în cadrul referendumului de demitere a șefului statului (cvorumul de prezență pentru validarea referendumului nu mai este de 50% plus unu, ci doar de 30%, pentru demitere fiind necesar votul valabil a cel puțin 25% din numărul alegătorilor înscriși pe liste). Demiterea ar însemna automat declanșarea unor alegeri prezidențiale anticipate, România fiind astfel blocată o lungă perioadă.

Citește și...