INTERVIU EVENIMENT Patapievici: politicienii au devenit mai importanți în spațiul public decât societatea. E absurd!

Politicienii au acaparat spațiul public din România, înlocuind agenda societății, care ar trebui să se găsească în centrul politicii, cu cea a lor, atrage atenția cunoscutul om de cultură Horia-Roman Patapievici, într-un interviu acordat pentru vocea.biz, cu ocazia ultimei sale vizite la Cluj.

Dialogul cu fostul manager al Institutului Cultural Român (ICR) reprezintă un interviu-eveniment, fiind unul din puținele interviuri acordate de acesta după retragerea de la conducerea institutului în vara anului 2012.

Interviul a fost realizat cu prilejul conferinței “Dumnezeu și experiența modernității”, pe care Horia-Roman Patapievici a susținut-o recent la Cluj, la inițiativa organizației Edictum Dei. El a mai fost invitatul și a altor două conferințe la Cluj, una a aceleiași organizații, respectiv o întâlnire organizată de catedra de Jurnalism a Facultății de Științe Politice a Universității Babeș-Bolyai.

Asimetria societății românești: politicienii, mai importanți decât societatea

Cunoscutul scriitor, filosof și eseist vorbește pentru vocea.biz despre propria poziționare publică după demisia de la conducerea ICR-ului – institut la cârma căruia nu s-ar mai întoarce, disfuncționalitatea dintre agenda societății și cea politică pe scena publică din România de astăzi și modul în care ar trebui să se cearnă valorile culturale din spațiul autohton, de relevanță europeană, în care actorii culturali ar trebui să fie care realizează sinteza culturală.

Noi trăim acum această asimetrie: politicienii au devenit mai importanți în spațiul public decât societatea. Noi nu vorbim decât despre cum se mențin ei indefinit la putere, în diferite variante. E absurd!”, transmite omul de cultură.

Urmăriți mai jos conținutul integral al interviului:

Reporter: Ați susținut mai multe conferințe în ultima perioadă la Cluj, una care a vizat relația dumneavoastră cu mass-media, iar celelalte două pe tematică creștină. După ieșirea din spațiul public, ca urmare a demisiei de la ICR, vă reconfigurați poziționarea publică, profilul cu care vreți să fiți cunoscut?

Horia-Roman Patapievici: Nu mă reinventez, cum se spune în jargonul de PR de astăzi. E vorba de altceva, refuzul de a mai accepta felul în care s-a construit spațiul public în ultimii ani. Refuz să mai particip la un spațiu public care e constituit exclusiv din ceea ce spun, fac și comentează politicienii. Presa a intrat în acest joc al politicienilor și, în complicitate cu ei, ne obligă să trăim într-un spațiu public saturat de politicianism.

Tot ce e public, azi, se reduce la un șir nesfârșit de comentarii făcute de și referitoare la politiceni. Spațiul public, care ar fi trebuit să fie definit de binele comun al societății, a devenit spațiul intereselor private ale politicienilor. M-am săturat.

Eu contest categoric că o societate sănătoasă poate trăi cu un spațiu public confiscat de politicieni. Politicenii, în complicitate cu presa, care a acceptat acest joc, au colonizat tot spațiul public, în care nu ești “acceptat” decât dacă accepți să vorbești de dimineața până seara despre ce spun politicienii și comentatorii lor unii despre alții. Eu am părăsit acest spațiu public.

Și care este ‘oferta’ dumneavoastră, cu ce contrabalansați starea de fapt despre care vorbiți?

Oferta mea este să reconstruim spațiul public în jurul lucrurilor care sunt cu adevărat importante. Conferințele pe care le țin nu sunt neapărat cu subiect religios, cu “tematică creștină”, cum ați spus. Vreau să le împărtășesc semenilor mei lucruri pe care “știința oficială” fie le ascunde, fie le distorsionează. Într-o lume tot mai mașinizată și mai computerizată, aș vrea să le spun concetățenilor mei că politica nu are de-a face numai cu lucrurile materiale, ci, în primul rând cu exigențele lor morale și spirituale.

Agenda publică trebuie să fie formulată în funcție de exigențe morale definite. Multe dintre ele au consecințe politice și economice. Dar, în primul rând, oamenii trebuie să se definească prin faptul că sunt persoane morale cu exigențe definite, nu doar subiecți manipulabili ai propagandei politice.

Pentru că dacă nu vor impune politicii exigențe morale, vor rămâne victime permanente ale proceselor electorale. Aceste exigențe sunt acoperite de discursul interminabil al politicienilor și al puterii. Există și altceva pe pământ decât lumea puterii, a banilor și a politicienilor.

Ar fi de dorit ca un tânăr de perspectivă să evite interferența cu politicul și să-și creeze un drum care să facă abstracție de acesta?

Eu nu spun că politicul este ceva ce trebuie evitat. Eu spun că identificarea politicului cu discursul interminabil al politicienilor și al comentatorilor lor e complet greșită și că anume ea face din noi, cetățenii, victime sigure. Azi societatea e la cheremul politicienilor, iar politicienii sunt doar aparent responsabili față de societate. Colonizarea completă a spațiului public de către discursurile de putere ale politicienilor este una din cauze. Trebuie schimbată agenda spațiului public. Îmi doresc un spațiu public dominat de agenda societății. Agenda politică (accentuez, politică) a societății e un lucru bun și trebuie cultivat.

Dar interesele de putere ale politicienilor, singure, impuse societății ca singură agendă a societății, acesta e un lucru rău, care trebuie combătut. Noi trăim acum această asimetrie: politicienii au devenit mai importanți în spațiul public decât societatea. Noi nu vorbim decât despre cum se mențin ei indefinit la putere, în diferite variante. E absurd! Aceasta nu e agenda politică a societății.

Dacă azi, printr-o conjunctură favorabilă, ați mai avea ocazia să fiți directorul ICR, ați mai accepta?

Nu. Institutul Cultural Român, în momentul de față, este o instituție subordonată factorului politic, potrivit legii. Nu prin abuz, ci prin uz. Înainte nu era. E suficient să comparați vechea lege de funcționare cu noua lege de funcționare: aceasta din urmă legalizează subordonarea politică a Institutului.

Dar dacă ar reveni la vechea formulă, în subordinea președintelui, deși a discuta despre asta e un fel de ‘a vinde pielea ursului din pădure’?

Nimeni nu se scaldă în aceeași apă de două ori.

Clujul și-a anunțat recent conceptul pentru candidatura la titlul de Capitală Culturală Europeană pentru 2021: ‘East of West’, preferat lui ‘West of East’. Echipa proiectului motiva că astfel se accentuează mai mult potențialul cultural pe care îl are spiritul est-european. Credeți că Estul poate avea un statut similar cu cel al Occidentului, din punct de vedere cultural?

Noi nu suntem occidentali, să nu ne amăgim. Nici orientali nu suntem. Suntem amfibii, făpturi mixte. Sufletul nostru se hrănește în mod natural din două sensibilități, două culturi, două mentalități care nu fac întotdeauna casă bună împreună. Formula noastră identitară, în contra a ceea ce se crede de obicei, constă din coabitarea mai multor identități.

Ca făpturi culturale, ne hrănim simultan din mai multe identități și nutrim, în același timp, mai mult de una. Departe de a fi un neajuns, acest lucru constituie o mare sursă de fertilitate. Cu o condiție: să avem inteligența și talentul de a le folosi — una în folosul celorlalte, nu una împotriva tuturor.

Pentru orice creator român, faptul de a avea o identitate culturală multiplă, de a fi, culturalmente vorbind, multiplu și nu unidimensional, constituie un mare noroc — din păcate, modest exploatat. Mulți artiști neagă acest lucru și vor să fie monodimensionali. De pildă, unii vor să fie doar ca occidentalii. Alții, doar ca orientalii (sau ce își imaginează ei că sunt “orientalii”).

Pe cei care sunt doar ca occidentalii, piețele occidentale îi primesc și îi omologhează ușor. Dar, într-un fel, aceștia exploatează unilateral potențialul de bogăție al identităților culturale multiple. Nu au suficient curaj. Nu îndrăznesc să fie complecși. Brâncuși a îndrăznit să fie complex. La fel Enescu.

Noi, ca români, posedăm un mare potențial de fertilitate culturală slab exploatat. Nu spun că e ușor. Spun că e un prilej artistic excepțional, acela de a explora o identitate culturală în mod natural diversă, în mod natural bogată, cum e a noastră.

În ce credeți că ar putea consta, dacă nu la nivelul Clujului, în ceea ce privește România, particularitățile, specificul, care sunt vii, viabile raportat la cultura europeană și internațională și care ar merita promovate?

Asta numai actorii culturali pot spune. Lor, și piețelor, trebuie să li se lase cuvântul. Nici instituțiile, nici politicienii, nici academicienii, nici universitățile, nici activiștii oengiști nu trebuie să vorbească în locul actorilor culturali. Ori să li se permită să se substituie piețelor.

Cât timp am condus Institutul Cultural Român, preocuparea mea a fost să construiesc programe capabile să repună în contact piața culturală de aici cu piețele culturale occidentale, care pentru noi sunt piețe de referință. Echipa pe care am condus-o a adus cea mai decisivă contribuție la resudarea piețelor culturale.

În cel mai dificil domeniu, cel al culturii scrise, succesele noastre au fost remarcabile: în șase ani și jumătate, au fost traduse peste 350 de titluri, selecția fiind operată de piețele străine. Nu e remarcabil?

Când piețele comunică, devine normal pentru un creator cultural din România să poată concepe ideea de a funcționa și pe una sau mai multe piețe străine. Pentru proza tânără, am sentimentul că acest lucru începuse să devină o realitate. Parcurgeți lista tinerilor prozatori promovați prin programele ICR până când aceste programe au fost distruse, în toamna lui 2012, și veți vedea cât de mulți începuseră să aibă o dublă carieră, și națională, și internațională.

Nu e necesară și o analiză a ceea ce promovează un astfel de institut, precum ICR-ul?

Firește. Întrebarea e cine o face? Comisia de cultură din Senat? Președinția? Politicienii? Miniștrii? Răspunsul e categoric: nici unul dintre aceștia. Selecția se face prin piață, iar singurele programe care fac dreptate tuturor sunt numai cele care reușesc să reflecte selecția de artiști operată de piață. Vorbeam mai devreme de sinteza de specific național. Cine ar fi oare îndreptățit să spună care este, în ce constă aceasta? Nu statul, ci artiștii; nu organizațiile, ci piețele.

Actorii culturali importanți, cei care s-au impus nu cu pile la ministerul culturii, ci prin selecția pieței, aceștia trebuie întrebați: Dan Perjovschi, Mircea Cantor, Victor Man, Adrian Ghenie, ca să dau numai exemple din Cluj, cu excepția lui Perjo, care e sibian. Ei sunt creatorii care trebuie întrebați cum arată sinteza culturală românească.

Dar poate exista riscul de a se crea grupuri culturale care să acapareze în mare parte resursele și care să fie prezente, promovate cu preponderență, alcătuind un spațiu oarecum închis, în care este destul de greu de pătruns. Cum priviți o astfel de situație?

Societatea culturală tinde să se organizeze și ea pe grupuri, pe afinități. Sunt grupuri generaționale, sunt grupuri sudate de o anumită sensibilitate ideologică ori religioasă etc. Vedeți platformele de stânga, care acum proliferează, Clujul fiind notoriu pentru grupurile sale anarhiste de stînga, unele neomarxiste, altele direct comuniste.

Toți oamenii se grupează, e o tendință naturală. Dar soluția la găști este libertatea. Piața artistică nu selectează niciodată găști, ci artiști individuali.

Instituțiile culturale nu trebuie să aleagă între găști, trebuie să aleagă între artiști; și nu trebuie să aleagă persoane, ci performanțe; iar selecția nu e făcută de funcționari după gusturile și intersele lor, ci de jurii și programe.

Asta a fost filozofia mea și a echipei mele la ICR. Un program pur liberal, care e orientat de filozofia libertății piețelor și de ideea neutralității instituțiilor. Selecție liberă pe bază de eligibilitate în cadrul unui program deschis tuturor, punere liberă în discuție critică pe piață. Nu decide statul asupra valorii artiștilor, asta este, pentru mine, crucial. Răspunsul meu la tendința naturală de grupare pe centri de putere a artiștilor, a generațiilor, a formulelor ideologice sau artistice este libertatea piețelor.

Dincolo de activitatea de la ICR, exista, cel puțin la un moment dat această percepție publică referitoare la principalii intelectuali ai României, că provin din același cerc, dumneavoastră, domnii Pleșu, Liiceanu, Cărtărescu…

Pe de o parte, asta e piața.

Cărțile lui Pleșu, lui Liiceanu, lui Cărtărescu pur și simplu se cumpără. Oamenii vor să îi citească. E vorba de libertate, de liber arbitru. Când vorbește Pleșu, toată lumea se înghesuie să îl asculte. Ce să facă, să își ceară scuze? Cui? Celor care nu au talentul lui? E stupid.

Pe de altă parte, percepția de care vorbiți nu are nici un fundament în fapte. E mai degrabă fixația câtorva coterii din lumea literară. Nu e o constatare sociologică validă. Oamenii care apar mereu la televiziuni, care sunt activi pe bloguri și pe facebook, care conduc ori scriu regulat în reviste sunt cu totul alții decât Pleșu, Liiceanu, Cărtărescu, Patapievici.

Ce sfat i-ați da unui tânăr care vrea să-și facă o cultură de calitate, o viziune vie despre viață?

Să intre în dialog și să încerce să converseze cât mai susținut cu mințile cele mai strălucite pe care le-au produs atât cultura noastră, cât și culturile noastre de referință, mă refer la marile culturi care formează cultura occidentală. Să intre în dialog cu cele mai strălucite minți pe care le-a produs umanitatea.

Dar cine le apreciează ca atare, e necesar cineva să le filtreze?

Istoria și selecția operată de succesiunea generațiilor au făcut filtrul. Oamenii care au mai multă experiență îi pot ghida pe cei care au mai puțină. Cine caută cu adevărat, găsește întotdeauna, pentru că este, cumva, asistat.

Operele mari sunt cunoscute, de fapt sunt ultra-cunoscute. Iar în lumea noastră globală sunt la îndemâna tuturor. Totul este la dispoziția tuturor. Inclusiv scrierile lăsate de mințile cele mai strălucite ale umanității. Trebuie doar să întindem mâna să le luăm. Și să ne deschidem mintea către dialogul cu ele. De fapt, totul depinde, individual, numai de noi.

Două dintre conferințele pe care le-ați susținut în ultima perioadă la Cluj au constituit și o explicită pledoarie pentru creștinism, civilizația creștină. Dumnevoastră sunteți în contact probabil în special cu mediile intelectuale. Există un interes real pentru transcendent, divinitate? General vorbind, cine credeți că (mai) este interesat astăzi de aceste aspecte?

Toți oamenii sunt orientați, fascinați și neliniștiți de problema transcendenței, fie că o știu, fie că nu. Cei mai mulți astăzi nu știu și se rătăcesc pe drumuri care nu duc nicăieri. Dar lucrul pe care îl spun fără încetare este că există în fața noastră un parcurs al căutării. Noi nu trăim în vid și nu provenim din neant.

Ne tragem dintr-o mare cultură creștină, nu putem da deoparte acest lucru. Costurile ignorării acestui fapt sunt mari. Colectiv, ne costă sufletul nostru cultural; individual, ne costă orientarea spirituală în viață.

Noi trăim în negare de sine. Iar acest lucru, îl spun mereu, este o eroare. Sufletul nostru a fost formatat de principiile religiei creștine, iar cultura creștinătății este, fie că vrem, fie că nu, principalul conținut al sufletului nostru. Chiar și ateii creștinismului sunt atei creștini.

Am remarcat în cea mai recentă conferință că ați insistat pe ideea provenienței civilizației modernității din cea creștină, prezentând acest lucru ca un fapt. Chiar considerați astfel, că civilizația modernității e fructul doar al creștinismului, al civilizației creștine? Realitatea istorică nu a fost de fapt mai contradictorie, inclusiv în sânul civiliației creștine; s-au ars cărți, au fost pedepsele Inchiziției…

E ca și când mi-ați spune să vă mai slăbesc cu grecii, că grecii l-au omorât pe Socrate. Da, așa e. Au fost și cărți arse, și oameni uciși, și idei persecutate. Lumea e nebună, știm asta. Iar această nebunie izbucnește oriunde, în orice formulă culturală, în orice civilizație. Nu doar adepții creștinismului au comis fărădelegi, ci și cei care l-au contestat și l-au persecutat.

Răul e în natura umană și de aceea prețuim formulele politice care îl țin în frâu și le detestăm pe cele care îl favorizează.

Dar asta nu mai are nici o legătură cu creștinismul.

Azi creștinismul a ajuns marea tradiție alungată din memoria publică. Memoria creștinismului nu e opțională, cum nu e opțională problema părinților tăi. Părinții sunt un dat; dacă negi că îi ai, e limpede că la mijloc e o patologie. Eu denunț această patologie. Faptele nu sunt opționale decât pentru nebuni. Negarea de sine ne aruncă într-o categorie psihiatrică.

Istoria părinților noștri este una apropiată cronologic. Dar o istorie de mii de ani este supusă și interpretării, mai subiective, nu o putem ști cu exactitate.

Ba da, o putem ști. Creștinismul, pentru Europa, este un fapt. Iar contra factum non est argumentum.

Mulțumim.

A consemnat Ovidiu Cornea

Patapievici: Marga a distrus încrederea și predictibilitatea ICR

Fostul președinte al ICR, Horia Roman Patapievici consideră că succesorul său la conducerea Institutului, Andrei Marga a avut o abordare managerială dezastruoasă în cadrul institutului.

“Andrei Marga a distrus complet institutul pe care eu cu echipa mea l-am creat. Iar actualul președinte, Lilian Zamfiroiu, încearcă să reconstituie ce a mai rămas din ce a distrus Marga. Ce s-a distrus, a fost distrus ireversibil. Funcționarea unei insituții culturale pe piețele străine este bazată esențialmente pe încredere și pe predictibilitate. Or, Marga a distrus atât încrederea pe care ne-o câștigaserăm, cât și predictibilitatea cu care ne obișnuiserăm partenerii. Prin acțiunile sale nesăbuite, Marga nu a făcut decât să confirme stereotipul care spune că românii sunt impredictibili și că nu se poate pune bază pe noi. Din păcate, ICR nu mai este prezent pe piețele străine”, a menționat Patapievici.

Filosof, scriitor și fizician

Născut în 1957 la București, Horia-Roman Patapievici este filosof, fizician, eseist și scriitor, unul din cei mai cunoscuți oameni de cultură din România. Este absolvent de studii universitare de fizică, cu activitate universitară, în domeniul respectiv, dar și în cel al istoriei științei și ideilor. A condus revista “Idei în dialog” și a realizat de asemenea mai multe emisiuni TV, în special pentru România Cultural, între care Idei “Idei în libertate” și “Înapoi la argument”. Are de asemenea o bogată activitate în mass-media, în special în presa culturală, dar nu numai, debutând în 1990, în revista Contrapunct. A publicat mai multe cărți, între care “Cerul văzut prin lentilă”, “Zbor în bătaia săgeții”, “Politice”, “Omul recent”.

Membru în CNSAS, președinte al ICR timp de șapte ani

Între 2000-2005 a fost membru în Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, iar din 2005 până în 2012 a fost președintele Institutului Cultural Român (ICR). Și-a propus o activitate de reformare a institutului, concentrându-se pe medierea culturală și facilitarea schimburilor culturale. În urma activității sale a fost ales președinte al EUNIC – rețeaua institutelor culturale europene, funcție ocupată până în 2011. De asemenea, în mandatul său România a obținut statutul de invitat de onoare al prestigiosului târg de carte anual de la Paris, din 2013.

Demisie după ce ICR a trecut la Senat

În vara anului 2012, după câștigarea alegerilor de către USL, ICR a fost trecut din subordinea președintelui României în cea a Senatului. Patapievici și mai mulți intelectuali au contestat măsura, considerând că instituția va fi politizată. În luna august a anului 2012 el a anunțat demisia în bloc a echipei de conducere, succesor fiind numit clujeanul Andrei Marga, fostul rector al UBB și fost ministru al Educației.

Grup de intelectuali

Patapievici este și unul din cei mai cunoscuți intelectuali români, fiind considerat un intelectual conservator de dreapta, alături de alte personalități cunoscute, ca Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu și Vladimir Tismăneanu. Uneori ai eu fost catalogați ca “intelectuali ai lui Băsescu”, sau ca “băsiști”, etichete respinse de către aceștia, unii dintre ei deplângând că au fost supuși uneori la un “linșaj mediatic”.