INTERVIU Manuela Plăpcianu, Artmark: Un colecționar este un iubitor de frumos foarte neliniștit

Manuela Plăpcianu, CEO-ul casei de licitații Artmark, care a adus la Cluj o expoziție cu peste 100 de lucrări ale unor maeștri români, consideră că situația financiară nu este determinantă pentru colecționarii de artă.

Expoziția amintită, găzduită de hotelul Continental din Cluj, între 5 – 9 iunie, prefațează o licitație ce va avea loc pe 10 iunie, o parte din tablouri urmând a fi disponibile atunci la Casa Universitarilor din Cluj, iar cealaltă la Athénée Palace Hilton din București.

Într-un interviu acordat pentru vocea.biz Manuela Plăpcianu vorbește despre dezvoltarea pieței de artă din România, cum a a devenit acest domeniu atractiv pentru investitori și profilul colecționarilor, respectiv al celor care investesc în acest domeniu.

Prin faptul că ați organizat expoziția la hotelul Continental, doriți să faceți și lobby pentru punerea în valoare a acestei clădiri, simbolice pentru oraș?

Nu vrem să ținem lecții de responsabilizare socială sau să verbalizăm exagerat pe această temă, dar cum mai spuneam, eu cred că unele case seamănă cu oamenii și oamenii neiubiți, nevorbiți sau uitați mor încet – încet și la fel încet-încet mor și casele, dacă nu le iubește nimeni.

Mi-ar părea rău ca povestea hotelului Continental, hotelului New York, hotelului Național, a cafenelei de la parterul hotelului New York, care a funcționat peste 50 de ani și unde se întâlneau artiști, scriitori, poeți jurnaliști, să se sfârșească.

Anul 1894 coincide cu anul în care s-a inaugurat palatul Cesianu-Racoviță, sediul Artmark în București. Le-ar fi plăcut foarte mult acestor artiști să se întâlnească cu spiritul cafenelei de la parterul cafenelei New York și toate aceste lucrări nu sunt străine de un tip de efervescență culturală caracteristică Clujului în acea vreme și pe care o vedem și în aceste zile că începe să se contureze.

Putem vorbi de o predispoziție a acestei zone, a Clujului, a Transilvaniei, pentru arta clasică?

Nu cred că există genetic diferențe între provincii atunci când este vorba de afinități elective. Se manifestă în România în această perioadă o predilecție anume pentru arta clasică și modernă. 100.000 de euro, pragul psihologic a fost trecut în 2009, în 2011 – 200.000 de euro, în 2013 – 300.000 de euro. Majoritatea vedetelor care apar în top 10 cele mai vândute lucrări aparțin acestei perioade și dintr-un motiv legat mai degrabă de diversificarea a portofoliului investițional.

După diverse experiențe cu piețele de capital sau piața imobiliară investiția în artă a devenit un domeniu extrem de interesant și mult mai sexy ca randament financiar față de celelalte, pentru că a dovedit o creștere de aproximativ 23% în medie pe an, pentru ultimii 17 ani.

Un randament mediu pe an în euro mult peste celelalte randamente. Suprapus peste faptul că piața de artă s-a profesionalizat, există instrumente, cataloage cu cotele și evoluția pentru artiștii români tranzacționați public în România, indici actualizați săptămânal, instrumente care asigură transparență și accesibilitate artei din ce în ce mai multă lume s-a apropiat de piața de artă și evident că numărul tranzacțiilor a crescut.

În orice țară și mai ales în piețele emergente există natural un reflex bun și un prim-reflex pentru arta clasică și modernă. Arta contemporană intră mai greu în prima preferință din aceste piețe. La fel se întâmplă și în România, dar asta nu înseamnă că nu există și dependenți de artă contemporană, care o apreciază foarte mult și care își construiesc colecții exclusive de artă contemporană, iar Clujul este un exemplu în acest sens. Și nu întâmplător, există o universitate de artă în Cluj care a pus pe orbita europeană o seamă de artiști contemporani, foarte importanți între timp, care li-au internaționalizat CV-urile care sunt colecționați și în România și în Europa.

Cum credeți că s-a ajuns la renumele de care se bucură în prezent Clujul, în domeniul artei?

Mi se pare că există o istorie a artei în Cluj, de la Percle Capital, la Taso Marchini, Letiția Muntean, inclusiv Corneliu Brudașcu, ajungând la evident universitatea de Artă din Cluj, care e mai mult decât o universitate de artă, e un brand, e o instituție care a reușit să acționeze extrem de mult arta și să atragă atenția asupra fenomenului artistic.

Există o serie de schimburi, activitate extrem de susținută, profesori, studenți, pleacă din Universitatea din Cluj în tot felul de universități din Europa și viceversa. Este un tip de curiozitate, de experiment, de neliniște și de căutări, sincronice și conectate foarte serios cu arta contemporană europeană, cum niciodată nu s-a mai întâmplat cu arta din România.

Sunt artiști foarte apreciați la nivel internațional care spuneau că universitatea din Cluj nu i-a ajutat foarte mult, dar are meritul că nu i-a încurcat…

Toți suntem ființe complicate. Artiștii sunt și mai complicați. Școala de artă din Cluj nu este o școală de artă rea, indiferent de ce se spune despre ea. Este o școală care le-a creat o platformă foarte bună și le-a dat niște instrumente foarte bune.
Sigur că este în primul rând meritul artiștilor, sigur că astăzi tipul acesta de mobilitate virtuală, reală, îți oferă foarte multe platforme de vizibilitate și sigur că este în primul rând meritul talentului lor. Dar eu cred că școala de artă din Cluj are un mare merit în toată ecuația asta și nu poate fi expediată ușor.

Există artiști foarte tineri care reușesc să vândă lucrări cu zeci de mii de dolari sau euro. În expoziție aveți doar unele lucrări ale unor maeștri români, consacrați ca atare, cotate la câteva zeci de mii de euro. Credeți că este normal ca un artist foarte tânăr să ajungă atât de repede la acest nivel?

Când este vorba despre artă normalul și anormalul sunt termeni care nu se compatibilizează ușor. Arta în sine înseamnă de fiecare dată altceva, autentic, original, experiment, deschideri de noi drumuri și atunci acest gen de epitete nu este foarte potrivit.
Orice este posibil, atâta timp cât există cerere și ofertă. Dacă vorbim despre valori financiare orice este posibil. Dacă vorbim axiologic, dacă vorbim despre un tip de istorie a artei care reține anumite nume, cu litere mai mari sau mai mici, atunci este o altă discuție și evident că timpul este cel care așează lucrurile.

De când a apărut în mod mai evident și în România tendința aceasta de a vedea arta ca investiție?

Evident că criza a contribuit într-un fel, pozitiv, la dezvoltarea pieței de artă din România. Dacă mă întrebați care sunt ingredientele și ce a dus la efervescența, ar fi trei-patru motive. Primul ar fi criza, apoi profesionalizarea pieței, al treilea accesibilizarea și probabil al patrulea educarea.

Cine sunt cei care colecționează, dar și cei care investesc în artă, având în vedere că inclusiv în expoziție aveți și tablouri de zeci de mii de euro, dar și de 1.000 de euro sau de câteva sute?

Nu cred că există o distincție între colecționar și investitor. Orice colecționar dorește să știe care este valoarea financiar colecției lui și orice investitor nu pot să cred că investește doar financiar și nu îl interesează valoarea axiologică a lucrărilor.
Profilul este complex, nu ține deloc de puterea financiară. Acesta este un alt element. Un colecționar este în primul rând un iubitor de frumos foarte neliniștit, cu anume obsesie pentru grație, pentru detaliu, o dependență de frumos și de grație.

Credeți că și un om de afaceri de mare succes, la nivel de România, se poate regăsi în această descriere?

Omul de afaceri de mare succes poate să aibă și el evident interese în această zonă, pentru că evident intră în contact cu grația. Omul de afaceri de mare succes nu este de un singur fel. Sunt mai multe feluri. Sunt unii care iubesc arta, care se nasc cu această iubire, sunt alții care o descoperă, sunt unii care investesc în artă din motive investiționale, sunt mari colecționari printre oamenii de afaceri de mare succes și sunt mari colecționari din mare dragoste pentru artă, nu neapărat din motive financiare.

Cine este Manuela Plăpcianu

Manuela Plăpcianu este colecționar de artă din 1985, CEO al Artmark din 2009 și acționar al Casei de Licitații.

Este consilier și coautor al Indexului Pieței Românești de Artă și are o experiență de aproximativ 15 ani în funcții de conducere în companii internaționale.