INTERVIU Șerban Țigănaș, președintele Ordinului Arhitecților: La Cluj, BOR, universitățile și băncile au ratat cel mai mult din punctul de vedere arhitectural

Vocea.biz / 26.07.2014
INTERVIU Șerban Țigănaș, președintele Ordinului Arhitecților: La Cluj, BOR, universitățile și băncile au ratat cel mai mult din punctul de vedere arhitectural

Șerban Țigănaș, unul din cei mai cunoscuți arhitecți din Cluj, reales recent, pentru încă patru ani, în funcția de președinte al Ordinului Arhitecților din România (OAR), consideră că Biserica Ortodoxă Română (BOR), universitățile clujene și băncile sunt insituțiile care au “ratat” cel mai mult din punctul de vedere al proiectelor de arhitectură la Cluj, în ultimii ani.

Co-fondator al Biroului de Arhitectură Dico & Țigănaș, care are în portofoliu obiective foarte cunoscute din Transilvania și nu numai, Șerban Țigănaș a acordat un interviu în exclusivitate pentru VOCEA TRANSILVANIEI, în care vorbește despre cauzele “anomaliilor” și erorile din urbanismul clujean, precum și incultura românilor în materie de arhitectură.

Arhitectul consideră că boom-ul imobiliar din perioada 2007-2010 nu le-a adus un mare câștig arhitecților clujeni, ale căror câștiguri profesionale sunt, susține Țigănaș, mult inferioare colegilor lor europeni.

Reporter: Ați fost reales recent în funcția de președinte al Ordinului Arhitecților din România (OAR). Ce presupune această funcție?

Șerban Țigănaș: În primul rând, Ordinul Arhitecților este o organizație care are un statut particular, este un model care există în multe țări europene și nu numai, europene. Noi nu suntem o asociație profesională propriu-zisă bazată pe libera asociere. Suntem mandatați de stat să reprezentăm profesia, care e o profesie liberală reglementată. Noi acordăm dreptul de practică pentru arhitecți și în același timp îl putem retrage, pentru motive ce țin de etică.

În Cluj s-au constatat de-a lungul tmpului diverse “anomalii” din punct de vedere urbanistic, gen blocuri între case, situația blocului din Mănăștur (construit fără autorizație, n.red.) sau invadarea unei părți a pădurii Făget cu construcții. Cum s-a ajuns la astfel de situații?

Menționez câteva cauze ale acestor “anomalii”. Una dintre ele, după mine, cea mai importantă, ține de cultura generală în domeniul construirii a românilor. Că e vorba de cei care investesc, de cei care cumpără, de cetățeni – reprezentanții comunității, de aleși – cei care decid, sau de funcționari și poate chiar de unii dintre noi, cei care lucrează, arhitecți, ingineri, constructori. Cultura în domeniul construirii, capacitatea de a aprecia ceea ce este valoros, încă de pe hârtie, este foarte redusă la noi.

Dacă mergi în Cehia, Austria, sau în alte țări central-europene, precum Slovenia, cultura spațiului construit este vizibilă și oamenii au gusturi, înțeleg. Aici (în România, n.red.) poți să arăți multora dintre ai noștri un desen sau o machetă și aceștia să nu poată să discearnă, ‘e bine, nu e bine, am argumente?’. Într-o societate cultivată, educată, cu o cultură a mediului construit, lucrul acesta nu s-ar întâmpla.

Există și un al doilea plan, care încearcă să izoleze specialiștii din fiecare profesie, pe principiul ‘dacă discutăm despre ingineria în construcții numai inginerii sunt competenți, dacă vorbim de arhitectură doar arhitecții sunt competenți’. Felul în care s-au “clusterizat”, s-au închis, s-au încuiat profesiile și competențele între ele, detașându-se, neacceptând dezbaterea, nedezvoltând cultura dialogului pe probleme de interes general, e un alt motiv pentru care s-au produs anomalii.

Al treilea element este comportamentul dezvoltatorilor – indiferent că o fac pentru ei înșiși sau pentru business, pentru a vinde – comportament care este extrem de speculativ și care într-o societate imatură nu se bazează pe construirea unei reputații.

Românul se bucură în general, de ideea de ‘a fi gospodar’, în care preferă să nu apeleze, să nu cheltuie pe servicii. Eu numesc asta ‘reparatul Daciei cu sârmă acasă’ în loc să o duci la service. Ai bucuria că ai economisit extraordinar. Românul evită tot ce înseamnă prestator de servicii, încearcă să facă economii acolo. Plătește cât de puțin se poate arhitectul, inginerul, specialistul de orice fel, recurge la cel mai ieftin, încearcă să rezolve cu niște obligații, ne-a învățat comunismul ‘eu îți dau un kilogram de morcovi, tu îmi dai castraveți’.

Credeți că și comunismul a avut un impact în privința inculturii arhitecturale, de care aminteați?

Deciziile de construire erau toal centralizate. Exercițiul participativ era complet anulat, iar atunci în educația și formarea noastră să participi la viața comunității era imposibil. Originile acestei inculturi a proceselor participative și de dezvoltare a culturii mediului construit au sorginte comunistă.

Ar mai fi și alte cauze ale erorilor urbanistice aduse în discuție?

Al patrulea element, care este competența noastră, felul în care suntem educați noi ca arhitecți.

Din păcate, școlile de arhitectură ne distilează ideea că noi, ca arhitecți, deținem decizia supremă asupra a ceea ce trebuie construit, lucru care e fals. Noi deținem niște competențe de a pune lucrurile în armonie, dar decizia trebuie să o luăm prin dialog, argumentat, cu utilizatorul, cu clientul, cu comunitatea.

Vreau să o subliniez că aceste anomalii vin din starea societății, anomalii care nu sunt corectate de un cadru legislativ, care este și el evaziv, neperformant, nu conduce la această calitate și extrem de instabil.

Ajungem la a cincea cauză, instabilitatea legislativă, care face ca aceste procese să nu aibă continuitate.

Spuneați de case între care apar locuințe colective, asta înseamnă inconstanță. La un moment dat, când ai decis că țesutul respectiv are o anumită direcție, tu trebuie să păstrezi și să aperi caracterul ăla, indiferent de ce se întâmplă după aceea. Ce s-a întâmplat? Terenul a devenit scump, investitorul a zis ‘nu pot să îl eficientizez decât dacă fac locuințe colective, care se vând’. După aceea a venit criza… De fiecare dată te-ai schimbat. În forma construită care durează zeci de ani, uneori sute, instabilitatea asta se simte imediat”.

La fel cum în cazul contractelor pe bani publici actul adițional (care a crescut valoarea contractului stabilită inițial) a reprezentat o practică, “derogarea” a devenit și ea o practică uzuală în urbanism la Cluj. Ce părere aveți?

Foarte mult se discută de etica profesională, că arhitectul trebuie să refuze să facă anumite gesturi, dar nu te poți baza doar pe asta. Atunci când se creează precedente, se pune întrebarea firească, pe care o pun foarte mulți oameni: ‘dacă alticineva a reușit înaintea mea să speculeze într-un anumit fel, de ce eu nu am aceeași posibilitate?’. ‘De ce dacă toate mașinile sunt pacate pe trotuar doar eu primesc amendă?’. ‘Asta a decis societatea, nu sunt nici primul, nici ultimul’.

Să zicem că vine cineva din afara orașului și întreabă: ‘Cum se construiește la voi în oraș?’ ‘Uite așa!’. ‘Ce vrea clientul meu?. Tot așa.’ E lipsit de etică, sunt un arhitect care a cedat, care a făcute compromisuri, acceptând să se înscrie în ceea ce devine până la urmă normă? Cu cât trece mai mult timp peste situații anormale cu atât acestea devin normative, iar atunci a le contesta sau a le rezista este din ce în ce mai greu, către imposibil.

Unii zic că arhitecți ca dumneavoastră (în prezent membru în Comisia Teritorială de Amenajare a Teritoriului și Urbanism – ‘CTATU’ a Primăriei Cluj-Napoca) și alți colegi ai dumneavoastră sunt și ei responsabili pentru evoluția urbanistică a Clujului…

Nu suntem responsabili, primarul este responsabil. Nu suntem responsabili, nu suntem plătiți (ca membri ai CTATU, n.red.), nu trăim din chestia asta, nu avem un angajament față de nimeni, suntem rugați să o facem și acceptați oficial de Consiliul Local. Contribuim sau încercăm să contribuim, dar vă pot demonstra că sunt multe modalități ale politicului și ale ‘funcționărescului’ de a evita recomandările noastre. Dacă există aceste modalități nu putem fi responsabili.

Țigănaș: Trăim în mizerie ca arhitecți. Suntem cel mai prost plătiți

Mă refeream și la dumnevoastră ca arhitect, de anvergură, care la fel ca alți colegi de la Cluj, ați derulat proiecte importante, publice și private și ați fi putut genera poate mai multă responsabilitate, mai multă etică în arhitecura locală?

Întotdeauna într-un context dat ai putea reuși mai mult. Trebuie să vă mai spun ceva.

Trăim în mizerie ca arhitecți. Sunt foarte multe categorii, pe care societatea românească a hotărât să le țină în mizerie. Suntem, pe cifre și statistici, cei mai prost plătiți arhitecți din Europa, nu la standardul european, ci raportat la puterea de cumpărare și la standardul local. Suntem cel mai prost plătiți. Economia construcțiilor în România este foarte proastă.

A existat totuși un boom imobiliar, în 2006-2007…

Când a fost ‘boom’ de fapt era mai nimic, față de Marea Britanie, Germania. Economia construcților în România este fragilă, este mai nimic, comparativ cu media europeană.

Dar să ne raportăm și la cadrul local. La nivel național Clujul este un pol imobiliar și a existat o efervescență în acest domeniu. Arhitecții nu au “profitat” de asta?

Și în boom au fost prost plătiți. Știți care a fost reacția? În momentul în care a fost mult de lucru nu au fost plătiți mai mult, ci mai des. Dar cum au făcut? Scăzând calitatea, stând mai puțin pe proiect.

Dacă pentru a gândi o casă, dacă aș fi în Elveția aș lucra un an la chestia asta, dar aș obține niște avantaje și calități deosebite pentru investitorul meu. Dacă aș avea un proiect de casă în Elveția aș putea trăi un an, aș urmări și șantierul, ar fi chiar doi ani, cam atât durează. În România nu aș putea trăi două săptămâni pe un proiect de casă.

Când a fost boom, atunci erau arhitecți care aveau patru case pe lună (realizau proiectele a patru case, n.red.) și puteau trăi, dar care era “inputul” lor, cât de profund studiau lucrurile, cât de mult li se cerea să facă dincolo de partea de construire, pe hârtie?

Înseamnă că efervescența aceasta a avut un efect de haos?

A fost o falsă efervescență; în comparație cu piețele mature ceea ce am perceput noi ca efervescență a fost ‘fâs’. Uitați-vă la Cluj la parcurile industriale, după 25 de ani: trei făbricuțe, mai nimic. Să mergem oriunde în nordul Italiei. Patru făbricuțe cât sunt în Tetarom acolo le găsești în orice sat din Nordul Italiei, nu Milano. În Milano găsești încă de două-trei ori cât Clujul numai industrie.

Ați putea nominaliza trei proiecte, sau zone ale orașului pe care le considerați “urâțenii” din punct de vedere arhitectural?

În momentul în care vorbim de proiecte aș putea face un pic distincția, între mari ratări, adică lucruri inadecvate și lucruri ‘urâte’. În privința urâtului exisă anumite lucruri care sunt reversibile, corijabile. Să zicem că o anumită fațadă, după ce se termină restaurarea, iese prost. O facem din nou. Dar sunt lucruri care au fost construite și pe care nu le poți face din nou. Lucruri ratate, eșuate, inadecvate.

Atunci puteți oferi trei exemple de astfel de proiecte, “ratate” din punct de vedere arhitectural?

Încep cu o instituție care a ratat masiv, după Revoluție. Biserica Ortodoxă Română (BOR), care a construit foarte mult. A fost unul din marii dezvoltatori imobiliari, a realizat aici la Cluj, biserica din Mănăștur (de pe strada Primăverii, n.red.) în Gheorgheni, pe Unirii, la intersecția străzii Dorobanților cu Aurel Suciu. etc.

Sunt foarte multe biserici ortodoxe, în marea lor majoritate eșecuri urbanistice și arhitecturale crase, în contextul în care BOR în secole a dat dovadă de mare rafinament și a avut niște exemple splendide

Chiar și aici în Cluj a fost generator de spațiu urban de mare calitate. Spre exemplu catedrala, care este o piesă foarte reușită a epocii respective, moderne, de după Unire și altele. Este una din insituțiile care ‘a șutat pe lângă’ sistematic.

De ce credeți că s-a întâmplat asta?

Tot din cultură. Și ei sunt români. Au probleme foarte mari. Am discutat cu clerici erudiți, dar este o instituție care nu poate să aducă în discuție propriile slăbiciuni. Sigur că intervine dogma ortodoxă, care este conservatoare. Dar poți să fii conservator cu gust.

Se spune că nici arhitecții nu au fost pregătiți să proiecteze biserici, nu au exersat lucrul ăsta, pentru că în școlile comuniste se studia doar istoria arhitecturii.

Un alt aspect ține de această relație cleric – client. Eu m-am ciocnit de treaba asta, în care voința comanditarului, a clericului, a fost puternic afectată de capacitatea lui de discernământ cultural. Plus că e o chestiune făcută uneori la totala absență a meșterilor, a artiștilor. Marile biserici ortodoxe românești, de fapt nu erau mari, ci mici, sunt bijuterii, în general, de scară mică, realizate de meșteri extrem de calificați, pietrari, zugravi, pictori, dulgheri. ‘Ia-i de unde nu-s’. Să facă bijuterii de genul ăsta în condițiile unei piețe de construcții unde numai cine nu vrea nu e constructor e iarăși un lucru dificil.

Ce alte instituții considerați că au “ratat”?

Universitățile, care în Cluj sunt cel mai mare actor imobiliar. Babeș-Bolyai e cel mai mare latifundiar, are un număr imens de suprafețe de teren și clădiri, apoi USAMV, UTCN, UMF.

Dacă luăm la rând câteva mari ctitorii făcute de aceste mari universități în Cluj te iei cu mâinile de cap. UBB “mutilează” Parcul Iuliu Hațieganu, dar nu acum, cu amenajările din prezent. Trântește hoteluri, blocuri, înfige tot felul de chestii. A alterat Casa Universitarilor, cu restaurantul acela din curtea interioară, care e foarte discutabil. Dar nici măcar asta. Are o grămadă de construcții, investiții, de slabă factură. Universitatea Tehnică și-a maltratat propriile cămine din Observator, cu mansardările.

Ce vreau să zic este că Universitățile din Cluj sunt mari actori imobiliari. USMAV a jucat foarte mult cu terenurile, UBB a făcut construcții noi, extreme de discutabile și ratate. M-am referit aici la Parcul Iuliu Hațieganu și la zona respectivă, care este minunată și care nu a crescut în calitate, dar care s-a alterat, prin inserții, prin intervenții. Parcul nu și-a sporit calitatea și-a sporit ofertele. Și UT a ratat câteva construcții cu brio.

V-am cerut trei exemple…

Ar mai fi băncile, instituțiile financiare.

Spre exemplu clădirea, actualmente a Băncii Transilvnia (cunoscută și drept “clădirea albastră”, situată la colțul străzilor George Barițiu și Regele Ferdinand, n.red.). Nu a fost bancă, a fost a Romtelecom-ului, BT doar a cumpărat-o. Clădirea respectivă este și va rămâne una din marile ratări ale Clujului. A fost construită prin specularea unui spațiu verde. Terenul de pe malul canalului unde s-a construit această clădire a Romtelecom-ului era un spațiu verde, exista o toaletă publică subterană și un mic scuar.

Romtelecom-ul a păcălit practic comunitatea spunând că trebuie să se extindă în folosul serviciilor pe care le prestează dar nu o poate face decât în imediata vecinătate a sediului central de aici. Și a cerut un spațiu de la Primărie fie în Parul Caragiale, fie locul acela triunghiular unde s-a construit clădirea.

Și s-a acceptat acest lucru în 1997 deși foarte mulți arhitecți au spus că este o mare eroare și nu este absolut necesar, din punct de vedere tehnic, să faci o clădire neapărat acolo. Ceea ce s-a dovedit autentic pentru că Romtelecom s-a privatizat și clădirea asta a vândut-o și a cumpărat-o cine a cumpărat-o.

Un alt exemplu este fosta Bancă Agricolă, unde la parter funcționează acum o agenție Raiffeisen (imobilul cunocut drept ‘clădirea biscuite’, situată în curba dinspre strada Cuza-Vodă spre Piața Mihai Viteazu, n.red.) Alt exemplu de forțare. Acolo era un scuar verde, pe care Primăria anilor ’95 l-a oferit unei Bănci, Agricole, forțând construirea unei clădiri. Chiar dacă aceasta a fost proiectată de un architect bun, din București, pe care îl apreciez, care a dres ceva, situația urbană a rămas.

Dar e o clădire cu impact vizual la prima vedere…

E ca și cum ai asculta manele. Zici ‘are ritmul, ai ce bine, e de veselie’, de fapt este o ratare. Nu e atât de evidentă pentru că arhitectul a fost abil, a corectat niște lucruri, dar clădirea este respingătoare, stă prost în zona respectivă, obtureză niște perspective, plus că a fost făcută într-un mod complet lipsit de etică. Primăria a concesionat, a dat de fapt terenul care trebuia să rămână spațiu public, scuarul respectiv.

Dar ce părere aveți de hotelul, devenit unul din cele mai cunoscute din oraș (Grand Hotel Italia, n.red.) care practic a răsărit în fața dealului care putea fi văzut în momentul când urcai Calea Turzii, iar acum nu se mai vede hotelul ci dealul?

Hotelul acela e și el o ratare de proporții. La acela, spre deosebire de banca de care vorbeam, greșeala este așa: o greșeală urbanistică, volumul este într-o poziție în care toate clădirile sunt mulate pe deal, numai el nu. După aceea este greșala arhitecturală, pentru că clădirea respectivă este ea în sine extrem de dubioasă arhitectural.

Eu am încercat nu să pun degetul pe anumite clădiri, ci să arăt mai mult niște fenomente. Fenomenul cu Biserica este unul, cel cu universitățile altul, apoi cel cu instituțile financiar-bancare, foarte dotate.

Ați proiectat mai multe obiective cunoscute, precum stadionul Cluj Arena, noua Sală Polivalentă, Central Park Residence de pe strada Plopilor, fabrica Bosch. Ați putea numi un proiect de care sunteți mai mândru?

E foarte greu de dat un răspuns, e ca și cum m-ați întreba pe care din copii îi prefer. Din punctul meu de vedere nu rămân atașat de acele proiecte care îmi plac sau mă interesează din punct de vedere a ceea ce am conceput cu echipa mea. Satisfacția unui proiect nu vine de la proiectul în sine, ci de la satisfacția utilizatorului. Săptămâna trecută mi-a scris un francez pe care l-am cunoscut și care locuiește în ansamblul de pe Plopilor-Vest, că e foarte încântat de locuința lui. Pentru mine asta e o satisfacție.

Mulțumirea noastră pentru stadion – sper să reușim ceva comparabil și cu sala Polivalentă – a fost că clujenii s-au bucurat de el. Mi-au transmis printr-o grămadă de moduri că s-a întâmplat lucrul acesta. Că și-l doreau, că-l apreciază, că-l consideră o reușită pentru Cluj și mai ales că a dat un fel de speranță clujenilor că se poate progresa.

Au venit apoi anii 2012 și 2013 care au fost ani de culegere de premii, dar unul din cele mai importante premii, anul trecut la New York, a fost un premiu al publicului, care a însemnat mai mult decât un premiu de juriu, deși avem și premii de juriu.

Am proiecte, case făcute pentru o familie, acum 10-15 ani, sau mai recent, la care satisfacția este de aceeași factură (ca la satdion, n.red.).

Al doilea mandat la conducerea OAR

Arhitectul Șerban Țigănaș este co-fondator, alături de inginerul Florin Dico, al Biroului de proiectare Dico & Țigănaș, una din cele mai cunoscute firme de profil din țară, înființată în 1997, cu sediul la Cluj-Napoca. În portofoliul companiei se află proiectarea unor obiective precum stadionul Cluj Arena, viitoarea Sală Polivalentă din Cluj, spații industriale pentru Bosch, Emerson și De’Longhi, dar și centre comerciale în Brașov, Oradea sau Târgu-Mureș.

Șerban Țigănaș este totodată cadru universitar la Facultatea de Arhitectură a Universității Tehnice din Cluj-Napoca. De asemenea face parte și din Comisia de Urbanism și Amenajare a Teritoriului a Primăriei Cluj-Napoca. În 2010 a obținut primul mandat de președinte al Ordinului Arhitecților din România, iar în iunie 2014 a fost ales pentru al doilea mandat.

Citește și...