Toggle Menu
  1. Home/
  2. Lifestyle/

Interviu cu regizorul Alexandru Solomon: „Ouăle lui Tarzan”, o poveste „despre oameni, despre maimuțe și despre locul nostru ca urmași ai acestor animale pe Pământ”

Cel mai recent documentar al regizorului Alexandru Solomon, “Ouăle lui Tarzan” va avea premiera internațională la Festivalul de Film de la Karlovy Vary (Cehia), iar în cinematografele din România va fi lansat în toamna lui 2017. Producția urmărește povestea unui unui institut medical de cercetare pe maimuțe, înființat de sovietici în anii ‘20. “Pe mine m-a interesat raportul dintre știință și politică, într-un climat de tipul acesta post-comunist, într-un peisaj care este absolut paradisiac”, a povestit regizorul pentru Vocea.biz. Cum a aflat de existența acestui institut, ce experimente se fac acum acolo și care este soarta documentarului – ca gen – în România, aflați din interviul integral acordat de Alexandru Solomon. 

Care este subiectul pe care îl urmărește cel mai recent documentar regizat de dumneavoastră, „Ouăle lui Tarzan”?

Ouăle lui Tarzan” se petrece într-un institut de cercetări medicale pe maimuțe, înființat în anii 1927-1928, în fosta URSS, într-o mică republică aflată la malul Mării Negre, cumva vizavi de România. Acest institut există în continuare, deși, a trecut printr-o perioadă de maximă glorie în anii ’60-’70, în care au făcut cercetări pe maimuțe referitoare la cancer și alte lucruri. Apoi a urmat destrămarea URSS-ului și Abhazia era parte din Georgia; s-a desprins în urma unui război civil cumplit, dar institutul cumva a supraviețuit. Sigur, la o scară mult mai mică decât acum 90 de ani. Pe mine m-a interesat pe de-o parte raportul dintre știință și politică într-un climat de tipul acesta post-comunist, într-un peisaj care este absolut paradisiac… Ar putea fi un colț de Rai, are toate datele, mai puțin ce au făcut oamenii acolo.

Ați spus că institutul încă există. Ce se întâmplă acum acolo?

La institut se fac în continuare cercetări pe maimuțe, fie comandate de companii farmaceutice, vaccinuri și, în același timp, au o linie de cercetare cumva tradițională, vine din trecut, care se ocupă de prelungirea vieții sau, mai bine spus, de îmbunătățirea calității vieții la bătrânețe. Ce e interesant este că mulți dintre cercetătorii care conduc institutul au și ei peste 85 de ani, 90 chiar. Practic, asta se leagă de partea de cercetare inițială care era oarecum utopică și așa… trăznită.

Dumneavoastră cum ați ajuns la acest subiect, cum l-ați găsit?

Am citit cartea lui Lucian Boia, o poveste despre un medic rus, dar care trăia în Franța și făcea cercetări pe maimuțe în anii ’20 și care era prieten cu unul dintre medicii care au înființat acest institut. După aceea am aflat, în vara lui 2011, că se organiza un congres mondial de primatologie acolo în apropiere, la Soci. Am fost, am vizitat și de atunci am fost regulat, o dată sau de două ori pe an.

Abhazia, „un fel de Coastă de Azur, doar că în mizerie

Care a fost prima impresie pe care v-a lăsat-o locul respectiv atunci când l-ați vizitat?

Impresia este una extrem de contradictorie, ceea ce pentru un subiect de film e foarte bine. Deci, ai pe de-o parte o natură care este absolut generoasă – un fel de Coastă de Azur, doar că în mizerie -, pe de altă parte ai natura primatelor neomenești, care sunt acolo de 15 generații – se reproduc de la o generație la alta în cuști – și ai natura omenească care nu e mai puțin chinuită de istorie, pentru că a trecut prin toate aceste faze distructive post-sovietice, de războaie naționaliste, de reîncercări de a refonda un fel de patrie care nu a existat niciodată. Deci, au existat tot felul de elemente de tipul acesta care mi s-au părut foarte legate și pe care am vrut să le sondez.

Alexandru Solomon
Sursa foto: Facebook/Ouăle lui Tarzan

De elaborarea scenariului cine s-a ocupat, dumneavoastră personal?

Da. Am lucrat încă din faza de scenariu cu monteuza cu care am lucrat și la ultimele cinci filme, Sophie Reiter, și am scris împreună un fel de text pe care după aceea l-am abandonat. Dar după aceea ne-a folosit ca bază de lucru.

A durat mult până l-ați definitivat?

Oricum în cazul unui documentar scenariul e o bază de lucru, nu este un ghid absolut. El spune mai degrabă ce cauți și cum te situezi față de poveste și cam ce strategii de filmare să adopți, dar nu… Un scenariu pentru documentar nu poate să dicteze cum se termină filmul.

Cum au primit autoritățile de acolo, cei de la institut propunerea dumneavoastră de a filma, de a face un documentar pe această temă?

Oamenii de la institut au fost foarte primitori de la început. Sigur că ulterior au început să întrebe dar de ce nu se mai termină odată filmul acesta de 5-6 ani? Nu înțelegeau de ce tot revin și mai filmez și îi mai întreb tot felul de lucruri. Cu autoritățile nu am avut prea mult de-a face, din fericire. E o republică care are toate elementele instituționale normale, doar că nu e recunoscută de nimeni în afară de ruși. Deci, totul plutește într-un soi de ambiguitate. Am fost la un moment dat la Ministerul Culturii, în audiență la ministrul adjunct și i-am prezentat scenariul; noi voiam un fel de aprobare generală pentru jurnaliști… Cred că eram primii jurnaliști străini care cereau interviu acolo. S-a uitat cam ciudat la noi, dar n-au fost urmări.

600 de maimuțe, în captivitate la institutul de cercetare

Ați spus că filmările s-au întins pe parcursul mai multor ani și acum, precum cei de la institut, vă întreb și eu: de ce?

Pentru că în cazul unui documentar mi s-a părut foarte important – eu fiind complet străin de lumea aceea – să înțeleg foarte bine cum funcționează. Exista și bariera limbii, a trebuit să învăț rusa și, în plus, este un loc unde totul evoluează foarte lent; e și foarte cald acolo și totul se petrece într-un ritm din acesta mai oriental. Am vrut să văd ciclul acesta al vieții și al morții maimuțelor, dar și al oamenilor… Nu putea fi surprins de pe-o zi pe alta.

Alexandru Solomon
Sursa foto: Facebook/Ouăle lui Tarzan

Câte exemplare sunt acum la institut?

Sunt circa 600 de maimuțe încă, față de 6.000 cât număra populația de maimuțe înainte de căderea URSS-ului.

Este un subiect mai atipic cel pe care îl abordează documentarul dumneavoastră. Credeți că va atrage mai mult publicul din România?

Mi-aș dori ca publicul din România să fie interesat de poveste asta, care este o poveste universală; ea vorbește și despre oameni, și despre maimuțe, și despre locul nostru ca urmași ai acestor animale pe Pământ și totuși este plasat într-o zonă care a trecut prin comunism, deci avem niște rădăcini așa… comune.

Dumneavoastră, dincolo de calitatea de regizor, cum priviți ce se întâmplă la institut? Ce sentimente v-a trezit?

Sigur că ideea aceasta a experimentelor pe animale este foarte discutabilă, cu atât mai mult când e vorba de maimuțe, care sunt atât de apropiate de om… N-ar trebui, teoretic, să fie supuse unor asemenea experiențe, mai ales că sunt experimente foarte dure, care nu se fac cu precauțiile „occidentale” sau cele pe care institutele occidentale spun că le aplică – pentru că nu știm sigur dacă o fac. Pe de altă parte, contraargumentul este că pe baza acestor experimente umanitatea a avut de câștigat și în continuare se pun la punct tratamente care pentru om sunt benefice. Deci, e o linie foarte dificil de trasat între cât îți permiți și ai voie să-ți permiți față de animale și e totuși util pentru rasa umană.

Vorbeați mai devreme de baierea limbii, spre exemplu. Care este obstacolul cel mai mare peste care a trebuit să treceți pentru a duce până la capă acest proiect și a finaliza documentarul?

Cred că pe lângă obstacolele care țin de faptul că este un loc străin totuși, și pe care mi-a fost mai greu să-l înțeleg, unul dintre obstacolele cele mai mai mari a fost bogăția de material și de povești care se învârt în jurul acestui subiect. Aici mi-a fost cel mai greu… să renunț la unele, să includ altele care mi s-au părut că sunt necesare și să le strâng pe toate într-un film de o oră și circa 40 de minute.

„Festivalurile nu sunt doar o panglică de glorie, o decorație la butonieră

Ouăle lui Tarzana fost inclus și în competiția oficială dedicată documentarelor la Festivalul Internațional de Film de la Karlovy Vary (Cehia). Este importantă pentru dvs, ca regizor, participarea sau chiar premiile obținute la evenimentele de acest gen?

Participarea la festivaluri este un instrument de marketing foarte bun pentru film, îți dă vizibilitate; cu cât festivalul este mai vizibil, cu atât vine și presă internațională, se scrie despre film, iar asta îi sporește șansele de a fi vândut în alte teritorii. Festivalurile nu sunt doar o panglică de glorie, o decorație la butonieră, ci un instrument care face ca viața filmului să fie mai bună și mai lungă după aceea.

Dar este documentarul o categorie mai „vitregiîn România sau chiar și în alte țări?

Nu știu dacă este o zonă vitregită, ci este o zonă cu mai puțini bani, cu mai puțin glamour decât ficțiunea, cu mai puțină răspândire eventual la nivelul publicului, dar și aici e de văzut… Sunt documentare care vin la televizor, sunt urmărite de milioane de oameni, deci, totuși răspândirea este notabilă. Sigur că este un loc secund, iar problema în România este lipsa unei oferte și a unei culturi de documentar și asta este o problemă cronică.

Dvs ați fost tentat vreodată să faceți și filme de ficțiune?

Nu. Am lucrat la filme de ficțiune ca operator, dar altfel nu. Am avut o tentativă: am scris un scenariu de ficțiune cu un prieten, dar nu s-a materializat. Nu îți propui să faci ficțiune sau documentar, îți propui să spui o poveste și mijloacele după aceea diferă.

Legat de documentare și festivaluri, One World Romania (OWR) este unul dintre evenimentele importante din țară, iar dvs erați director din 2010. Recent însă, am văzut anunțul potrivit căruia se caută un nou director pentru acest festival. Ce s-a întâmplat?

Nu s-a întâmplat nimic. Festivalul este organizat de o asociație cu același nume – One World Romania -, iar eu o să rămân în asocieție, în board-ul ei, numai că s-au diversificat și au crescut toate programele asociației. Cred că e sănătos și pentru festival, și pentru mine să mă dau un pic deoparte, să pasez ștafeta festivalului către cineva care să poată să aducă idei noi și un suflu nou. După șase-șapte ani îți dai seama că începi să ajungi în faza în care ai epuizat niște resurse și nu este nicio problemă, se întâmplă în toate festivalurile. Cred că e mai important ca festivalul să rămână viu și puternic și să crească.

Documentarul „Ouăle lui Tarzan”, achiziționat de HBO România

Să așteptăm și „Ouăle lui Tarzan” în următoarea ediție a festivalului One World Romania?

Nu am inclus niciodată documentarele mele la OWR, ca să nu existe suprapuneri nepotiste.

„Ouăle lui Tarzanse bucură de finanțare din partea CNC?

Documentarul a fost finanțat exclusiv din fonduri publice românești, franceze și europene. Deci, de CNC-ul românesc, cel francez, orașul Strasbourg, unde este bazat unul dintre co-producători și Eurimages și MEDIA, care sunt două programe ale comunității europene. În fine, încă o dovadă că Europa e bună la ceva.

Așadar, când pot spectatorii sau telespectatorii să vadă documentarul dvs?

Ouăle lui Tarzan” e planificat să apară în cinematografele din România pe 6 octombrie, iar la televizor încă nu știm o dată.

E greu să „intri” la televizor cu un documentar?

E greu și e greu să intri în condiții decente de vizibilitate și de programare. Filmul este achiziționat de HBO România, deci va fi la un moment dat difuzat acolo, dar încercăm să gestionăm datele acestea cât mai bine.

După festivalul din Cehia veți mai merge și la alte festivaluri?

Așteptăm răspunsuri de la alte câteva festivaluri din toamnă, dar și din vară. Practic, la Karlovy Vary va fi premiera internațională și de acolo există și alte posibilități.

Adriana Stanca