A murit pe un pat din azilul de bătrâni. Înainte de a închide pentru totdeauna ochii, a lăsat în urma ei ceva tulburător

Uitați de cele mai multe ori de copii și de nepoți, mii de bătrâni mor în centrele pentru vârstnici fără ca cineva să le aprindă o lumânare la căpătâi sau să le aline, pentru ultima dată, durerea. Fără a mai primi nici măcar un telefon de la copiii care au părăsit demult casa părintească și au la rândul lor propriile familii, bătrânii își așteaptă cu resemnare sfârșitul printre străinii care sunt plătiți să îi aibă în grijă.

Aceasta este și povestea unei bătrâne dintr-un azil din străinătate pe care infirmierele nu o aveau în grații. Cu pielea zbârcită, bolnavă și neputincioasă, bunicuța zâmbea arareori și cu greu reușea să se facă înțeleasă de către personalul din centrul de bătrâni. După moartea ei, asistentele au găsit un bilet înduioșător lângă patul în care și-a dat ultima suflare. După ce au citit scrisoarea, toți i-au plâns moartea.

„Ce vedeți, surorilor? Ce vedeți? La ce vă gândiți când mă priviți? O bătrânică acră, ușor senilă, cu obiceiuri ciudate, cu ochi melancolici, cu o privire pierdută. Haideți, faceți un mic efort. Vedeți cumva o bătrânică pe care nu știti cum să o abordați, care face ce vreți voi împotriva voinței mele? Asta credeți? Asta vedeți? Dacă e așa, deschideți ochii, surorilor, pentru că cea pe care o vedeți nu sunt eu.

O să vă spun cine sunt. Sunt o fetiță de 10 ani, care are părinți și frați ce mă iubesc. Sunt o tânără de 16 ani, cu picioarele făcute aripi, visând că o să îmi găsesc prințul. Sunt o mireasă de 20 de ani și tocmai îi promit iubire veșnică soțului meu.

Sunt o femeie de 30 de ani și îi învăț pe copiii mei de ce anume trebuie să se ferească în viață. Sunt o femeie de 40 de ani, iar copiii mei sunt deja adolescenți. Sunt o femeie de 50 de ani, iar copiii mei sunt deja mari, dar nu mai sunt acasă. La 60 de ani, în poala mea stau din nou bebelușii: sunt nepoții mei.

La 70 de ani văd nori negri: soţul meu nu mai este şi pe mine mă cuprinde teroarea. Copiii mei sunt deja departe, au şi ei copii mari şi nu îi judec pentru că au uitat de mine. Acum sunt doar o bătrână: nu mai sunt nici fetiţa, nici o adolescenta îndrăgostită, nici soţia, nici mama, nici bunica.

Ce dură e natura! Bătrâneţea e o batjocură la adresa fiinţei umane şi transformă oamenii în nişte alienaţi. Corpul ne părăseşte, forţa dispare, iar acolo unde avem o inimă apare o piatră. Cu toate astea, toate babele astea de care aveţi grijă păstrează naivitatea. Inima acestor babe zâmbeşte din când în când, chiar în acele momente când vă certaţi cu ele. Babele astea văd în voi nişte copile şi vă înţeleg perfect.

Amintiţi-vă de cuvintele astea nu ca să îmi ridicaţi o statuie sau să mă plângeţi pentru că nu mai sunt acum, ci ca să vedeţi sufletul din spatele mâinilor tremurânde, a pielii tăbăcite de soarta. V-am iubit că pe copiii mei!”, s-a semnat bătrână, notează es.newsner.com.