Preşedintele Klaus Iohannis a atacat la Curtea Constituţională modificările aduse de Parlament Codului penal

Preşedintele Klaus Iohannis a sesizat miercuri Curtea Constituţională asupra legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. Aceasta este prima cale de atac a preşedintelui asupra modificărilor aduse Codului Penal

În sesizarea către CCR, preşedintele arată că ambele legi au fost adoptate de Parlament cu încălcarea Constituţiei şi conţin mai multe prevederi neconstituţionale, titrează News.ro.

Preşedintele Klaus Iohannis anunţase din 4 iulie că va ataca la CCR modificarea Codurilor penale, spunând că este ”revoltătoare” şi că ceea ce fac PSD-ALDE este o dictatură a majorităţii profund dăunătoare democraţiei.

Legea de modificare a Codului penal a fost atacată la Curtea Constituţională şi de către ICCJ şi ale PNL şi USR, iar CCR se va pronunţa în acest caz în 25 septembrie.

Proiectul de modificare a Codului penal a fost adoptat în sesiunea extraordinară a Parlamentului de către plenul Camerei Deputaţilor, în calitate de for decizional, cu 167 de voturi ”pentru”, 97 de voturi “împotrivă” şi 19 abţineri, în condiţiile în care erau necesare minimum 165 de voturi favorabile, iar printre cele mai importante modificări la Codul penal se numără redefinirea abuzului în serviciu şi abrogarea neglijenţei în serviciu.

Redăm integral sesizarea preşedintelui Iohannis:

“Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie a fost trimisă Preşedintelui României în data de 6 iulie 2018, în vederea promulgării.

Prin modul în care a fost dezbătută şi adoptată, legea menţionată încalcă prevederile art. 61 alin. (2), ale art. 66 alin. (2) şi (3), ale art. 75 alin. (2), precum şi cele ale art. 147 alin. (4) din Constituţie. Totodată, prin conţinutul normativ, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie contravine normelor şi principiilor constituţionale, pentru motivele prezentate în cele ce urmează.

I. Aspecte de neconstituţionalitate extrinsecă

A. Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie a fost adoptată de Senat cu încălcarea prevederilor art. 75 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 61 alin. (2), precum şi cu cele ale art. 147 alin. (4) din Constituţie

Ca primă Cameră competentă, legea supusă controlului de constituţionalitate a fost adoptată de Senat în şedinţa din data de 3 iulie 2018. Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie a fost adoptată cu încălcarea prevederilor art. 75 alin. (2), fiind dezbătută şi adoptată cu depăşirea termenului constituţional de 60 de zile stabilit pentru prima Cameră sesizată.

Propunerea legislativă privind punerea de acord a prevederilor Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, cu deciziile Curţii Constituţionale, Directivei (UE) 2016/343 a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, Directivei 2014/42/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea Europeană – iniţiată de un număr de 179 de deputaţi şi senatori – a fost depusă la Senat, pentru dezbatere şi adoptare, la data de 18 aprilie 2018 (înregistrată sub nr. B.184/18.04. 2018).

În conformitate cu dispoziţiile art. 79 din Constituţie şi ale Legii nr. 73/1993 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ, respectiv cu cele ale art. 111 alin. (1) din Constituţie, Biroul permanent al Senatului, în şedinţa din data de 18 aprilie 2018 a transmis propunerea legislativă menţionată, spre avizare, Consiliului Legislativ şi Guvernului, în vederea formulării unui punct de vedere. De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 92 alin. (3) şi (4) din Regulament, Biroul permanent al Senatului a stabilit şi termenul până la care să fie transmise aceste avize, respectiv data de 25 aprilie 2018. Menţionăm că, până la termenul stabilit, Consiliului Legislativ a transmis avizul (nr. 380/25.04.2018), în timp ce Guvernul a transmis punctul său de vedere la data de 24 mai 2018 (nr. 901/24.05.2018).

De asemenea, în cursul aceleiaşi şedinţe (18.04.2018), Biroul permanent al Senatului a transmis legea criticată (L238/2018) comisiilor competente, sesizându-le în vederea elaborării avizelor şi a raportului, stabilind totodată şi termenele în care acestea trebuiau întocmite.

Potrivit art. 75 alin. (2) din Constituţie, „Prima Cameră sesizată se pronunţă în termen de 45 de zile. Pentru coduri şi alte legi de complexitate deosebită, termenul este de 60 de zile. În cazul depăşirii acestor termene se consideră că proiectele de legi sau propunerile legislative au fost adoptate”. Astfel, Constituţia instituie o prezumţie absolută, în virtutea căreia o iniţiativă legislativă chiar dacă nu a fost adoptată de o Cameră se consideră adoptată prin simpla trecere a timpului. Prezumţia se bazează pe o presupusă acceptare tacită a propunerii legislative şi pe lipsa obiecţiilor primei Camere sesizate.

Termenul de 45 de zile, respectiv de 60 de zile prevăzut la art. 75 alin. (2) din Legea fundamentală este un termen ce priveşte raporturile constituţionale dintre autorităţile publice, respectiv raporturile dintre cele două Camere ale Parlamentului, pe de o parte, şi între acestea şi Guvern, pe de altă parte. La împlinirea acestuia, dreptul şi, totodată, obligaţia primei Camere competente să dezbată o iniţiativă legislativă încetează, legea considerându-se adoptată în forma depusă de iniţiator. Ca efect al împlinirii acestui termen, se naşte dreptul Camerei decizionale de a se pronunţa asupra iniţiativei adoptate în condiţiile art. 75 alin. (2) şi de a decide definitiv. De asemenea, împlinirea acestui termen are consecinţa imposibilităţii membrilor primei Camere competente de a mai formula amendamente, dincolo de acest interval de timp stabilit de Constituţie propunerile parlamentarilor sau ale comisiilor nemaifiind admisibile. Aceeaşi este şi consecinţa pentru Guvern care, dincolo de acest termen, nu mai poate formula şi depune amendamente cu privire la legea respectivă în cadrul primei Camere sesizate, nu mai poate solicita dezbaterea acesteia în procedură de urgenţă sau înscrierea ei cu prioritate pe ordinea de zi, toate aceste drepturi putând fi exercitate de Guvern doar în cadrul Camerei decizionale.

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că „termenele care privesc desfăşurarea raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice, (…) în măsura în care nu se prevede altfel în mod expres, nu se calculează pe zile libere.” (Decizia nr. 233/1999). Totodată, în Decizia nr. 89/2010, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 101 din Codul de procedură civilă – potrivit cărora „termenele se înţeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul” – nu sunt aplicabile în dreptul public, supus regulii în virtutea căreia termenele, în acest domeniu, se calculează pe zile calendaristice, în sensul că se include în termen şi ziua în care el începe să curgă şi ziua când se împlineşte.

Dispoziţiile art. 75 alin. (2) din Constituţie nu prevăd un anumit mod de calcul al acestor termene pe care prima Cameră competentă le are la dispoziţie pentru a se pronunţa asupra unei iniţiative legislative. În absenţa oricăror prevederi constituţionale exprese, considerăm că – fiind termene ce privesc desfăşurarea raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice – acestea urmează regula stabilită de jurisprudenţa constantă din ultimii 20 ani a Curţii Constituţionale, să se calculeze pe zile calendaristice. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor constituţionale ale art. 75 alin. (2) şi ale art. 66, considerăm că singura ipoteză în care termenele de adoptare tacită ar putea fi suspendate este aceea a perioadei dintre sesiunile parlamentare ordinare, în condiţiile în care nu s-a cerut întrunirea în sesiune extraordinară. Normele constituţionale trebuie să fie interpretate în sensul de a produce efecte, scopul urmărit de legiuitorul constituant derivat fiind acela de a crea pentru Camera de reflecţie posibilitatea de a se pronunţa într-un termen rezonabil. Or, sistemul constituţional român instituie regula sesiunilor periodice şi nu a celor permanente. Prin urmare, între cele două perioade prevăzute la art. 66 alin. (1) din Constituţie pentru cele două sesiuni ordinare, în absenţa unei cereri de convocare a unei sesiuni extraordinare, termenele prevăzute la art. 75 alin. (2) din Constituţie ar trebui să fie suspendate. Totodată, fiind pe tărâmul dreptului public, la calculul termenului de 45, respectiv 60 de zile, urmează să se includă în termen şi ziua în care el începe să curgă şi ziua când se împlineşte.

Orice altă interpretare este de natură să conducă la moduri de calcul diferite ale termenelor constituţionale ce privesc raporturile constituţionale dintre autorităţile publice (termenul de promulgare, termenul de sesizare a Curţii Constituţionale, termenul în care se poate organiza referendumul de revizuire a Constituţiei etc.). Dincolo de faptul că o asemenea interpretare ar însemna o adăugare la textul constituţional, aceasta ar echivala şi cu o perspectivă de natură să creeze impredictibilitate şi lipsă de transparenţă cu privire la împlinirea acestor termene, în general, şi a celor prevăzute la art. 75 alin. (2) în special. Această concluzie este întărită şi de faptul că în prezent, potrivit regulamentelor parlamentare, termenele de adoptare tacită se socotesc în mod diferit la Camera Deputaţilor faţă de Senat, aspect ce este de natură să contravină şi art. 1 alin. (5) în ceea ce priveşte supremaţia Constituţiei.

Potrivit art. 113 din Regulamentul Camerei Deputaţilor: „(1) În temeiul art. 75 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, republicată, Camera Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, se pronunţă asupra proiectului de lege sau a propunerii legislative în termen de 45 de zile de la data prezentării la Biroul permanent. Fac excepţie codurile şi legile de complexitate deosebită, asupra cărora se pronunţă în termen de 60 de zile de la data prezentării la Biroul permanent şi ordonanţele de urgenţă, pentru care termenul este de 30 de zile de la data depunerii acestora la Camera Deputaţilor. (11) În cazul propunerilor legislative care sunt depuse la Camera Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, termenele aferente procesului legislativ curg de la data înregistrării la Biroul permanent însoţite de avizele solicitate şi se socotesc luând în calcul 4 zile pe săptămână, cu excepţia sărbătorilor legale. (2) La data expirării termenelor prevăzute la alin. (1) proiectele de legi sau propunerile legislative se consideră adoptate de Camera Deputaţilor şi se trimit Senatului sub semnătura preşedintelui Camerei Deputaţilor”.

Totodată, potrivit art. 119 din Regulamentul Senatului: „Pentru termenele procedurale ale procesului legislativ se iau în calcul numai zilele în care Senatul lucrează în plen sau în comisii permanente”.

Aşadar, regulamentele parlamentare ale celor două Camere cuprind dispoziţii diferite cu privire la modul de calcul al aceloraşi termene constituţionale prevăzute la art. 75 alin. (2). Astfel, dispoziţiile art. 113 alin. (11 ) din Regulamentul Camerei Deputaţilor stabileşte că aceste termene se calculează luând în calcul 4 zile pe săptămână, cu excepţia sărbătorilor legale, în timp ce art. 119 din Regulamentul Senatului prevede că la calculul acestor termene se au în vedere numai zilele în care Senatul lucrează în plen şi în comisii. Or, în cadrul autonomiei de care beneficiază, Camerele sunt libere să îşi stabilească programul de lucru aşa cum consideră, dimensionându-l în funcţie de multiple variabile. Din această perspectivă, programul de lucru în plen şi în comisii nu este cunoscut la începutul unei sesiuni, uneori acesta putând să suporte modificări chiar în cursul unei săptămâni de lucru.

Prin urmare, extinderea aplicării dispoziţiilor regulamentare şi în ceea ce priveşte modul de calcul al termenelor prevăzute la art. 75 alin. (2) din Constituţie pune în pericol securitatea raporturilor juridice în materie de legiferare. Aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, autonomia regulamentară dă dreptul Camerelor Parlamentului de a dispune cu privire la propria organizare şi procedurile de desfăşurare a lucrărilor parlamentare, însă aceasta nu poate fi exercitată în mod discreţionar, abuziv, cu încălcarea atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului sau a normelor imperative privind procedura parlamentară; normele regulamentare reprezintă instrumentele juridice care permit desfăşurarea activităţilor parlamentare în scopul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale ale forului legislativ şi trebuie interpretate şi aplicate cu bună-credinţă şi în spiritul loialităţii faţă de Legea fundamentală (Decizia Curţii Constituţionale nr. 209/2012).

În consecinţă, fiind termene de drept public, ce vizează desfăşurarea raporturilor constituţionale dintre cele două Camere ale Parlamentului, termenele prevăzute la art. 75 alin. (2) din Constituţie se calculează calendaristic, această interpretare fiind singura de natură să confere efectivitate normelor constituţionale menţionate, asigurând, pe de o parte, respectarea principiului transparenţei activităţii parlamentare, iar pe de altă parte, predictibilitate în aplicarea normelor constituţionale şi în derularea procesului de legiferare.

Momentul de la care încep să curgă termenele prevăzute la art. 75 alin. (2) din Constituţie este reglementat asemănător în cele două Camere ale Parlamentului. Astfel, potrivit art. 113 alin. (11) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, în cazul propunerilor legislative care sunt depuse la Camera Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, termenele aferente procesului legislativ curg de la data înregistrării la Biroul permanent însoţite de avizele solicitate, iar potrivit art. 118 din Regulamentul Senatului: „Pentru propunerile legislative termenele de legiferare curg de la data înregistrării acestora la Biroul permanent, însoţite de avizele necesare ”.

Totodată, potrivit art. 93 din Regulamentul Senatului: „(1) Proiectele de lege şi propunerile legislative se supun spre dezbatere şi adoptare Senatului, ca primă Cameră sesizată, în condiţiile prevăzute la art. 75 din Constituţia României, republicată. În cazul propunerilor legislative care sunt depuse la Senat, ca primă Cameră sesizată, acestea se înregistrează şi se ţin în evidenţă. Ele vor intra în procesul legislativ numai după primirea avizelor legale de la Consiliul Legislativ, Guvern, Consiliul Economic şi Social (2) Pentru celelalte proiecte de lege şi propuneri legislative care se dezbat şi se adoptă, potrivit art. 75 alin. (1) din Constituţia României, republicată, mai întâi de Camera Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, competenţa decizională aparţine Senatului. (3) Senatul, ca primă Cameră sesizată, se pronunţă asupra proiectelor de lege şi propunerilor legislative cu care este sesizat, în termen de 45 de zile de la data prezentării acestora în Biroul permanent. Pentru coduri şi alte legi de complexitate deosebită, termenul este de 60 de zile de la data prezentării în Biroul permanent.”

În plus, în conformitate cu dispoziţiile art. 94 din Regulamentul Senatului: „(1) În vederea încadrării în termenele prevăzute la art. 93 alin. (3) şi la art. 112-114 din prezentul regulament, precum şi la art. 115 alin. (5) din Constituţia României, republicată, proiectele de lege şi propunerile legislative se înaintează Biroului permanent al Senatului, care dispune: a) sesizarea comisiilor permanente competente pentru întocmirea avizelor sau a raportului, stabilind şi termenele de depunere a acestora; b) transmiterea proiectului de lege sau a propunerii legislative Camerei Deputaţilor, în cazul în care o comisie permanentă apreciază că Senatul nu este competent să dezbată şi să adopte proiectul, ca primă Cameră sesizată. În aceste cazuri, avizul Comisiei pentru constituţionalitate, libertăţi civile şi monitorizare a executării hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului este obligatoriu; c) solicitarea avizului Consiliului Legislativ, al Consiliului Economic şi Social şi al altor instituţii sau organisme care, potrivit legii au competenţa de avizare, dacă acesta nu a fost dat; d) distribuirea către senatori a proiectelor sau propunerilor legislative, a avizului Consiliului Legislativ, al Consiliului Economic şi Social şi al altor instituţii ori organisme care, potrivit legii, au competenţa de avizare, a hotărârii Curţii Constituţionale, în cazurile prevăzute de Constituţie, şi a punctului de vedere al Guvernului, în cazurile cerute de lege, pentru propunerile legislative, stabilind şi termenul de depunere a amendamentelor de către senatori, sub sancţiunea decăderii. (2) Măsurile hotărâte de Biroul permanent şi de Comitetul liderilor se duc la îndeplinire de secretarul general, prin serviciile Senatului. Termenele prevăzute pentru toate operaţiunile reglementate în acest articol se stabilesc de către Biroul permanent, în funcţie de procedura ordinară sau procedura de urgenţă”.

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 93, art. 94 şi ale art. 118 din Regulamentul Senatului rezultă că, pentru propunerile legislative înregistrate la Senat ca primă Cameră sesizată:

– termenele prevăzute la art. 75 alin. (2) din Constituţie curg de la data înregistrării acestora la Biroul permanent, însoţite de avizele necesare; astfel, ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 93 alin. (3) coroborat cu art. 118 din Regulamentul Senatului, o iniţiativă pentru care a început să curgă termenul prevăzut la art. 75 alin. (2) din Constituţie va avea întotdeauna un număr de înregistrare identificat cu iniţiala L., urmată de un număr (numărul de înregistrare la Biroul permanent) şi un an; spre deosebire de aceste propuneri legislative, iniţiativele care nu se încadrează pe ipoteza normativă şi procedurală de la art. 118 din Regulamentul Senatului, ci pe cea de la art. 93 alin. (1) din Regulament – şi pentru care termenul prevăzut la art. 75 alin. (2) din Constituţie nu a început să curgă – sunt identificate cu iniţiala B., urmată de un număr şi o dată, care sunt întotdeauna diferite de cele ale celor identificate prin L.;

– Biroul permanent este cel abilitat să stabilească termenele atât pentru organismele avizatoare, cât şi pentru comisiile permanente sesizate în fond; la împlinirea acestor termene, Biroul permanent nu este obligat să aştepte primirea acestor avize sau puncte de vedere, fiind de principiu statuat prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale că Parlamentul nu poate fi ţinut în realizarea activităţii de legiferare de faptul că una sau alta dintre autorităţile sau instituţiile publice cu competenţe de avizare nu trimit sau transmit cu întârziere un punct de vedere solicitat de una sau alta dintre Camere; din această perspectivă, transmiterea de către Guvern cu întârziere a punctului său de vedere nu poate ţine în loc o Cameră în dezbaterea unei iniţiative legislative, întrucât în conformitate cu dispoziţiile art. 111 alin. (1) din Constituţie, obligaţia constituţională este în sensul solicitării informării Guvernului şi nu a obligativităţii existenţei punctului de vedere al Guvernului.

Din informaţiile publice înscrise pe fişa ce corespunde parcursului legislativ la Senat al Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie rezultă că în cadrul şedinţei sale din 18 aprilie 2018, Biroul permanent al Senatului a realizat mai multe operaţiuni (pe care, de regulă, le stabilea în şedinţe succesive), considerând că la momentul transmiterii sale către Consiliul Legislativ (pentru aviz) şi al solicitării punctului de vedere al Guvernului este necesar să sesizeze, totodată, şi comisiile permanente în vederea elaborării avizelor şi, respectiv, a raportului. Ca urmare a acestor decizii, în conformitate cu dispoziţiile art. 93 şi ale art. 94 din Regulament, legea dedusă controlului de constituţionalitate a primit, în aceeaşi zi (18.04.2018) un număr de înregistrare ca efect al depunerii sale la Parlament (B184/18.04. 2018), precum şi un număr de înregistrare ce atestă data prezentării ei în Biroul permanent (L238/2018). Or, în conformitate cu dispoziţiile art. 93 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 118 din Regulament, acest ultim moment semnifică data de la care începe să curgă termenul de 60 de zile prevăzut de art. 75 alin. (2) din Constituţie. Această concluzie este întărită şi de faptul că, din aceleaşi informaţii publice cuprinse în fişa iniţiativei legislative deduse controlului de constituţionalitate, ulterior şedinţei din 18.04.2018, nu a mai existat o altă şedinţă a Biroului permanent al Senatului în cadrul căreia această propunere legislativă să fie prezentată în sensul art. 118 din Regulament.

Prin urmare, în ceea ce priveşte Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie termenul prevăzut de art. 75 alin. (2) a început să curgă începând la data de 18.04.2018. Având în vedere că, prin obiectul de reglementare, legea criticată vizează intervenţii legislative asupra unui cod, respectiv a Codului penal, urmează ca termenul constituţional aplicabil să fie cel de 60 de zile calendaristice. Acest termen s-a împlinit la data de 16 iunie 2018.

Or, prin continuarea procedurii parlamentare după această dată şi prin adoptarea legii de către Senat în calitate de primă Cameră competentă, în data de 3 iulie 2018, într-o altă formă decât cea a iniţiatorului, legea criticată a fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor art. 75 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 61 alin. (2) din Constituţie. În conformitate cu prevederile constituţionale menţionate, obligaţia Senatului după împlinirea termenului de 60 de zile era să considere legea adoptată tacit şi să o transmită Camerei Deputaţilor pentru continuarea procedurii legislative. După împlinirea acestui termen, nici Senatul, în ansamblul său, şi nicio altă structură de lucru sau de conducere nu ar mai fi putut formula amendamente şi nu ar mai fi putut înscrie legea pe ordinea de zi. Procedând în acest mod, dezbaterea şi adoptarea de Senat a legii criticate în şedinţa din 3 iulie 2018 echivalează şi cu încălcarea prevederilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală în ceea ce priveşte modul de calcul al termenelor referitoare la desfăşurarea raporturilor constituţionale între autorităţile publice.

B. Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie a fost adoptată de Camera Deputaţilor cu încălcarea prevederilor art. 61 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 66 alin. (2) şi (3) din Constituţie

Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie a fost adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională în şedinţa din data de 4 iulie 2018. Această lege a fost dezbătută şi adoptată de către Camera Deputaţilor cu încălcarea dispoziţiilor art. 61 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 66 alin. (2) şi (3) din Constituţie întrucât, pe de o parte, această lege a fost adoptată în cadrul unei sesiuni extraordinare a Camerei Deputaţilor neconstituţional întrunită, iar pe de altă parte, legea criticată nu a fost expres înscrisă pe ordinea de zi a sesiunii extraordinare a Camerei Deputaţilor, existenţa acesteia pe ordinea de zi a acestei Camere neputând fi prezumată ca fiind implicită, întrucât la momentul convocării Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară (27 iunie 2018) legea în cauză nu fusese adoptată de Senat şi nici nu fusese înregistrată la Biroul permanent al Camerei Deputaţilor.

Potrivit art. 61 din Constituţie, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare, fiind alcătuit din Camera Deputaţilor şi din Senat.

Parlamentul îşi desfăşoară activitatea în timp, respectiv în legislaturi, sesiuni, şedinţe. Durata acestora este, de regulă, prevăzută chiar prin constituţii. Astfel, Constituţia României stabileşte, în mod expres, durata legislaturii (art. 63) şi a sesiunilor Parlamentului (art. 66) stabilind, totodată, şi condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca actele dezbătute şi adoptate de către Parlament în cursul unei legislaturi, respectiv în cursul sesiunilor ordinare sau extraordinare din cadrul legislaturii, precum şi pe parcursul şedinţelor desfăşurate în cadrul acestora (art. 65) să fie adoptate în deplin acord cu normele şi principiile stabilite de Legea fundamentală. Astfel, după cum s-a subliniat în doctrină, legislatura se suprapune, de regulă, cu durata mandatului Camerelor Parlamentului (cum este şi cazul României), putând fi prelungită sau încetând în condiţiile expres stabilite prin Legea fundamentală, iar şedinţele reprezintă forma de constituire a Camerelor în reuniune plenară.

Ca formă principală de lucru, sesiunile parlamentare pot fi permanente sau periodice, regula fiind a acestora din urmă. Conform art. 66 alin. (1) din Constituţie, „Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie. A doua sesiune începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie”.

De asemenea, sesiunile parlamentare pot fi ordinare şi extraordinare. În conformitate cu prevederile Constituţiei, întrunirea într-o sesiune extraordinară se poate realiza la cerere sau de drept. Întrunirea de drept se face în caz de agresiune armată împotriva ţării, în cazul instituirii stării de asediu sau de urgenţă sau în ipoteza depunerii de către Guvern spre aprobare a unei ordonanţe de urgenţă, dacă Parlamentul nu se află în sesiune. Dispoziţiile art. 66 alin. (2) şi (3) din Constituţie reglementează situaţia întrunirii în sesiune extraordinară a Parlamentului României la cerere. Astfel, în conformitate cu aceste prevederi, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în sesiuni extraordinare la cererea Preşedintelui României, a Biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor. Alin. (3) al art. 66 din Constituţie prevede care este autoritatea îndrituită să dispună convocarea Camerelor în sesiune ordinară sau extraordinară, stabilind pentru preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului atribuţia de a convoca Senatul şi Camera Deputaţilor în sesiune parlamentară.

Aşadar, sesiunile parlamentare extraordinare pot fi convocate la cerere în condiţiile expres stipulate de Legea fundamentală, respectiv: Parlamentul să fie între sesiunile ordinare, să existe o cerere a unui titular prevăzut în mod expres de art. 66 alin. (2) din Constituţie (Preşedintele României, Biroul permanent al fiecărei Camere sau o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor), urmată de o convocare a preşedinţilor Camerelor.

Sesiunea extraordinară se întruneşte pentru o anumită ordine de zi, indicată în cererea de convocare şi aprobată ulterior potrivit regulamentelor parlamentare. Astfel, potrivit art. 84 alin. (9) – (10) din Regulamentul Camerei Deputaţilor: „(9) Cererea de convocare a unei sesiuni extraordinare se face în scris şi va cuprinde ordinea de zi, precum şi perioada de desfăşurare a sesiunii. Neaprobarea de către Cameră a ordinii de zi solicitate împiedică ţinerea sesiunii extraordinare. (10) Convocarea Camerei Deputaţilor se face de către preşedintele acesteia. Preşedintele nu va lua în considerare cererile pentru convocarea unei sesiuni extraordinare care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute la alin. (8) şi (9)”. Totodată, în conformitate cu art. 84 alin. (2) – (4) din Regulamentul Senatului „ (2) Cererea de convocare a unei sesiuni extraordinare se face în scris şi va cuprinde motivul, ordinea de zi propusă şi durata de desfăşurare a sesiunii extraordinare. (3) Convocarea se face de preşedintele Senatului. Preşedintele poate să nu ia în considerare cererile de convocare a unei sesiuni extraordinare, care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute la alin. (1) şi (2). (4) Respingerea de către Senat a ordinii de zi propuse împiedică ţinerea sesiunii extraordinare”.

Fiind o sesiune extraordinară, Camerele nu pot dezbate o altă problemă decât aceea ce a făcut obiectul cererii, deoarece, altminteri, s-ar încălca chiar caracterul „excepţional” al sesiunii. De aceea, dacă s-ar cere dezbaterea unei asemenea probleme, este necesară o nouă convocare, chiar dacă aceasta ar avea sensul unei completări a convocării iniţiale. Cu alte cuvinte, dacă în timpul sesiunii ordinare competenţa Parlamentului este deplină, în timpul unei sesiuni extraordinare, competenţa Parlamentului este limitată nu numai în timp, dar şi în sens material, aceasta fiind deosebirea de principiu faţă de o sesiune ordinară. Prin urmare, în cursul unei sesiuni parlamentare (ordinare sau extraordinare) Parlamentul îşi exercită competenţa sa constituţională în limitele prevăzute de Legea fundamentală, iar în afara sesiunii, chiar dacă Camerele s-ar întruni, în lipsa îndeplinirii condiţiilor constituţionale, parlamentarii nu pot adopta un act valabil.

Pe cale de consecinţă, pentru a fi considerate constituţional adoptate, iniţiativele legislative adoptate de Parlament în cadrul unei sesiuni extraordinare trebuie să respecte, pe lângă normele constituţionale procedurale prevăzute la art. 61 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 75 şi ale art. 76, şi pe cele ale art. 66 alin. (2) şi (3) din Constituţie, ceea presupune ca acestea să fie dezbătute şi adoptate într-o sesiune legal întrunită. Totodată, ele trebuie să fie înscrise pe ordinea de zi a respectivei sesiuni extraordinare, în caz contrar fiind încălcate dispoziţiile art. 66 alin. (2) din Constituţie. În opinia noastră cele două condiţii trebuie îndeplinite cumulativ, neîndeplinirea uneia dintre ele conducând, în mod automat, la neconstituţionalitatea legii în cauză. Îndeplinirea acestor condiţii trebuie verificată în cadrul procedurii de adoptare a unei legi, fiind intrinsec legate de procedura de legiferare.

În cazul Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind

Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie niciuna dintre cele două condiţii nu a fost îndeplinită, întrucât:

1. sesiunea extraordinară a Camerei Deputaţilor nu a fost constituţional întrunită;

2. legea nu a fost înscrisă în mod expres pe ordinea de zi a sesiunii extraordinare a Camerei Deputaţilor, aceasta nefiind adoptată de Senat în calitate de primă Cameră sesizată şi nici înregistrată la Biroul permanent al Camerei Deputaţilor la momentul emiterii Deciziei Preşedintelui Camerei Deputaţilor de convocare în sesiune extraordinară.

1. Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie a fost dezbătută şi adoptată de către Camera Deputaţilor în cadrul unei sesiuni extraordinare neconstituţional întrunite, întrucât: a) niciunul dintre subiectele care au dreptul, potrivit art. 66 alin. (2) din Constituţie, de a cere întrunirea Camerelor în sesiune extraordinară nu a formulat o asemenea cerere; b) convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară s-a realizat de un alt subiect decât cel stabilit la art. 66 alin. (3) din Constituţie.

a) Unul dintre punctele aflate pe ordinea de zi a Biroului permanent al Camerei Deputaţilor întrunit în şedinţa din data de 27 iunie a.c. a fost: „Proiect de Decizie privind convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară” (pct. 12 de pe ordinea de zi). Potrivit stenogramei şedinţei Biroului permanent din data de 27 iunie a.c., obiectul dezbaterilor acestui punct de pe ordinea de zi l-a constituit proiectul deciziei preşedintelui Camerei Deputaţilor de convocare a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară, iar nu proiectul unei decizii a Biroului permanent al acestei Camere, subiect îndrituit prin Constituţie să solicite întrunirea acestui for în sesiune extraordinară.

Astfel, formula introductivă a deciziei preşedintelui Camerei Deputaţilor – „aprobată” de Biroul permanent – prevede expres: „Preşedintele Camerei Deputaţilor emite prezenta decizie.”; de asemenea, potrivit părţii introductive a articolului unic al acestei decizii: „Camera Deputaţilor se convoacă în sesiune extraordinară în data de 2 iulie 2018, ora 14.00, pentru perioada 2-19 iulie 2018, cu următoarea ordine de zi: (…)”. Aşadar, din analiza conţinutului normativ al proiectului deciziei menţionate rezultă că actul adoptat de Biroul permanent al Camerei Deputaţilor din data de 27 iunie a.c. nu este un act propriu al acestuia, ci o cerere directă a preşedintelui Camerei Deputaţilor de convocare a acestei Camere a Parlamentului în sesiune extraordinară.

În plus, din stenograma şedinţei Biroului permanent al Camerei Deputaţilor din data de 27 iunie a.c. rezultă că participanţii la această şedinţă au discutat în permanenţă despre o cerere a preşedintelui Camerei Deputaţilor de convocare în sesiune extraordinară şi nu despre o cerere a Biroului permanent. Din aceeaşi stenogramă rezultă că despre o cerere a Biroului permanent în vederea convocării unei sesiuni extraordinare nu se discută nici în contextul concluziilor şedinţei. Proiectul de decizie nu este supus în ansamblul său aprobării membrilor prezenţi ai Biroului permanent (ci numai ordinea de zi a viitoarei sesiuni extraordinare), astfel încât să rezulte din acest vot o manifestare de voinţă a Biroului permanent în sensul formulării către preşedintele Camerei a cererii de convocare în sesiune extraordinară.

Dezbaterile şi voturile exprimate de membrii Biroului permanent al Camerei Deputaţilor vizează un act pe care, într-o altă ordine de idei, Biroul permanent nici nu-l putea lua în discuţie, întrucât acesta ar fi trebuit să succeadă deciziei/hotărârii Biroului permanent de convocare în sesiune extraordinară şi nu să o preceadă. Întrucât nu a formulat o cerere proprie, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor nici nu a putut reţine – în mod firesc, de altfel – între hotărârile/deciziile sale altceva decât aprobarea cu modificări a proiectului de decizie a preşedintelui Camerei Deputaţilor. În raport cu proiectul de decizie a Preşedintelui Camerei Deputaţilor aprobat în şedinţa din 27 iunie a.c., Biroul permanent al Camerei Deputaţilor nu a adoptat şi nu a emis un act propriu care să reprezinte propria sa manifestare de voinţă în sensul formulării unei cereri de convocare a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară.

Aşa cum am arătat anterior, Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa, autonomia regulamentară dă dreptul Camerelor Parlamentului de a dispune cu privire la propria organizare şi procedurile de desfăşurare a lucrărilor parlamentare. Ea constituie expresia statului de drept, a principiilor democratice şi poate opera exclusiv în cadrul limitelor stabilite de Legea fundamentală. Autonomia regulamentară nu poate fi exercitată în mod discreţionar, abuziv, cu încălcarea atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului sau a normelor imperative privind procedura parlamentară. Normele regulamentare reprezintă instrumentele juridice care permit desfăşurarea activităţilor parlamentare în scopul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale ale forului legislativ şi trebuie interpretate şi aplicate cu bună-credinţă şi în spiritul loialităţii faţă de Legea fundamentală (Decizia Curţii Constituţionale nr. 209/2012).

Manifestarea de voinţă a Biroului permanent de a cere convocarea Parlamentului în sesiune extraordinară trebuie să se concretizeze într-o cerere. Aceasta este o cerinţă constituţională, cu privire la care Regulamentul Camerei Deputaţilor precizează că trebuie să îmbrace forma scrisă (art. 84 alin. 9). Prin urmare, o asemenea cerere nu trebuie şi nu poate să rezulte doar din discuţii, să fie dedusă ori să fie expresia/consecinţa voturilor exprimate în cadrul unei şedinţe a Biroului permanent al Camerei Deputaţilor şi nici nu poate să fie dedusă pe cale de interpretare din operaţiunea „aprobării” unui alt act.

Or, în cazul de faţă această cerere nu există şi, prin urmare, una dintre cerinţele constituţionale ale întrunirii Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară nu a fost îndeplinită. Pe cale de consecinţă, lipsa unei solicitări valabil formulate de către unul dintre titularii prevăzuţi la art. 66 alin. (2) din Constituţie a condus la lipsa din cuprinsul Deciziei nr. 5/2018 de convocare a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară a oricărei menţiuni cu privire la actul declanşator al procedurii de convocare în sesiune extraordinară a Camerei Deputaţilor. Contrar dispoziţiilor art. 66 alin. (2) din Constituţie, convocarea şi întrunirea Camerei Deputaţilor în sesiunea extraordinară în perioada 2-19 iulie 2018 nu s-a făcut la cererea Biroului permanent al acestei Camere şi nici a altui subiect de drept stabilit prin Constituţie, aspect ce pune în discuţie însăşi validitatea sesiunii extraordinare a Camerei Deputaţilor, cu consecinţa neconstituţionalităţii Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie adoptată în cadrul acestei sesiuni.

Practica parlamentară nu poate fi invocată. Prin comparaţie, în aplicarea aceloraşi prevederi constituţionale şi regulamentare (dispoziţiile art. 84 alin. 8-10 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi ale art. 84 alin. 2 şi 3 din Regulamentul Senatului fiind, practic, identice), Biroul permanent al Senatului – întrunit în şedinţa din data de 28 iunie a.c. – a luat în discuţie un proiect de cerere a Biroului permanent al acestei Camere de convocare în sesiune extraordinară. În urma dezbaterilor, Biroul permanent al Senatului a adoptat Hotărârea nr. 12/2018 prin care se cere expres preşedintelui Senatului convocarea acestei Camere în sesiune extraordinară, fiind indicate ora convocării, perioada, obiectul sesiunii extraordinare, precum şi programul de lucru. Aşadar, Senatul a procedat complet diferit. Spre deosebire de Camera Deputaţilor, Biroul permanent al Senatului şi-a manifestat fără echivoc voinţa – materializată şi într-un act distinct – prin care acest subiect de drept solicită preşedintelui Senatului convocarea acestei Camere a Parlamentului, în conformitate cu prevederile art. 66 alin. (2) din Constituţie, în sesiune extraordinară.

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a arătat că anumite dispoziţii din regulamentele celor două Camere ale Parlamentului sunt imperative, dând expresie dispoziţiilor constituţionale. Spre exemplu, obligaţia regulamentară potrivit căreia preşedintele de şedinţă va verifica, prin apel nominal, întrunirea cvorumului legal, dacă un lider de grup solicită acest lucru, este o dispoziţie imperativă ce dă expresie prevederilor art. 67 din Constituţie, care impun ca actele Parlamentului să se adopte cu respectarea cvorumului legal (Decizia nr. 732/2017). În mod similar, dispoziţia care prevede faptul că cererea de convocare în sesiune extraordinară trebuie să fie realizată de Biroul permanent al Camerei Deputaţilor este una imperativă, fără de care dispoziţiile art. 66 alin. (2) şi (3) din Constituţie ar fi lipsite de conţinut.

b) Potrivit art. 66 alin. (3) din Constituţie, convocarea Camerelor în sesiune extraordinară se face de către preşedinţii acestora. Totodată, potrivit art. 35 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, vicepreşedinţii conduc activitatea Biroului permanent şi a plenului Camerei Deputaţilor, la solicitarea preşedintelui sau, în absenţa acestuia, prin decizie a preşedintelui Camerei Deputaţilor. Din analiza dispoziţiilor menţionate, precum şi a celor ale art. 84 alin. (10) teza a II-a din Regulamentul Camerei Deputaţilor, rezultă că preşedintele Camerei Deputaţilor are atribuţia constituţională de a convoca, prin decizie, Camera în sesiune extraordinară, având – în virtutea dispoziţiilor regulamentare – un drept şi, în egală măsură, o obligaţie de a analiza cererile de convocare în sesiune extraordinară, putându-le cenzura în măsura în care acestea nu îndeplinesc condiţiile de a fi promovate. Totodată, în măsura în care o asemenea cerere este promovată şi, din diferite motive, preşedintele Camerei Deputaţilor şi-a delegat atribuţiile, vicepreşedintele căruia i-au fost delegate atribuţiile poate emite şi decizia de convocare în sesiune extraordinară. În opinia noastră, o asemenea soluţie este absolut firească, întrucât Camerele nu pot fi ţinute în îndeplinirea atribuţiilor lor constituţionale de absenţa preşedintelui Camerei.

În cazul de faţă însă, preşedintele Camerei Deputaţilor nu îşi delegase atribuţiile, în Monitorul Oficial o asemenea decizie nefiind publicată. Prin urmare, în lipsa unui act care să certifice manifestarea de voinţă a preşedintelui Camerei în sensul delegării propriilor atribuţii către un vicepreşedinte, decizia de convocare a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară nu putea fi semnată de unul dintre vicepreşedinţi. Acestuia îi puteau fi încredinţate, în temeiul dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, atribuţii legate de conducerea şedinţei de Birou permanent în care se discuta o asemenea cerere, însă, în aplicarea art. 66 alin. (3) din Constituţie, o asemenea competenţă putea fi exercitată de un vicepreşedinte numai în măsura în care i-ar fi fost anterior expres delegate atribuţiile de preşedinte al Camerei Deputaţilor, prin decizie, de către acesta din urmă.

Încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 66 alin. (3) din Constituţie este cu atât mai evidentă cu cât la Senat, preşedintele Senatului şi-a delegat atribuţiile pentru ziua de 28 iunie a.c. (Decizia Preşedintelui Senatului nr. 8 din 28 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 27 iunie 2018); numai ca o consecinţă a acestei delegări, Decizia nr. 9/2018 de convocare a Senatului în sesiune extraordinară a fost semnată de un vicepreşedinte al Senatului, respectiv chiar de cel căruia preşedintele Senatului îi delegase atribuţiile.

În temeiul dispoziţiilor constituţionale ale art. 66 alin. (2) şi (3) convocarea Camerelor în sesiuni se face de preşedinţii acestora, ca expresie a autonomiei parlamentare. Ca urmare a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 66 alin. (1) şi (2), competenţa preşedinţilor celor două Camere de a le convoca este una legată, în virtutea căreia stabilesc ziua de deschidere a sesiunii, cea consacrată primei şedinţe a sesiunii extraordinare, precum şi ora de deschidere a lucrărilor. În doctrină s-a precizat că încălcarea de către preşedinţi a obligaţiei de convocare, în afară de faptul că antrenează răspunderea lor în faţa Camerei, are ca urmare posibilitatea Camerelor de a se întruni din proprie iniţiativă. În situaţia de faţă însă, în absenţa unei hotărâri a Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, aceasta nu putea decide din oficiu întrunirea în sesiunea extraordinară. În plus, ne aflăm într-o cu totul altă ipoteză: aceea în care o atribuţie constituţională expres stabilită în sarcina preşedintelui Camerei a fost exercitată în numele său de către o altă persoană, fără o justificare reală şi fără vreo împuternicire legală.

În absenţa unei cereri de întrunire a Camerei Deputaţilor formulată de unul dintre subiectele expres şi limitativ indicate la art. 66 alin. (2) din Constituţie şi în condiţiile unei decizii de convocare a acestei Camere care nu reprezintă manifestarea de voinţă a subiectului indicat la art. 66 alin. (3) din Constituţie, una dintre condiţiile procedurale esenţiale – respectiv aceea a dezbaterii şi adoptării legilor în cadrul unei sesiuni parlamentare valabil întrunite – nu a fost îndeplinită, aspect de natură să atragă neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

2. Potrivit Deciziei nr. 5 din data de 27 iunie 2018, propunerea pentru modificarea şi completarea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (Pl-x. 406/2018) nu a fost inclusă în mod expres pe ordinea de zi a sesiunii extraordinare a Camerei Deputaţilor.

La punctele 28 şi 29 din Decizia nr. 5/2018 se menţionează şi următoarele categorii de iniţiative legislative ca fiind incluse pe ordinea de zi a sesiunii extraordinare: „28. iniţiative legislative adoptate de Senat în calitate de primă Cameră sesizată”, respectiv: „29. iniţiative legislative înregistrate la Biroul permanent al Camerei Deputaţilor”.

Decizia menţionată a fost emisă şi publicată în Monitorul Oficial în data de 27 iunie 2018, dată la care propunerea pentru modificarea şi completarea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie nu fusese adoptată de Senat în calitate de primă Cameră sesizată şi nici nu fusese înregistrată la Biroul permanent al Camerei Deputaţilor.

În primul rând, punctele 28 şi 29 adaugă pe ordinea de zi a sesiunii extraordinare două categorii determinabile de propuneri legislative, şi nu o serie de propuneri expres determinate. Considerăm că o astfel de formulare generică, fără precizarea clară şi fără echivoc a unor propuneri legislative determinate ce sunt incluse pe ordinea de zi a unei sesiuni extraordinare a Parlamentului României încalcă caracterul „extraordinar”/excepţional al sesiunii, care presupune convocarea Parlamentului pentru adoptarea unor iniţiative legislative în mod clar individualizate prin cererea şi prin actul subsecvent de convocare.

În al doilea rând, chiar dacă s-ar admite că cele două puncte – pct. 28 şi 29 din Decizia nr. 5/2018 – nu intră în conflict cu cerinţele configurării cu claritate a obiectului sesiunii extraordinare, singura perspectivă prin care interpretarea acestora nu conduce la ideea că practic prin intermediul lor Camera Deputaţilor şi-a deschis efectiv posibilitatea dezbaterii în sesiune extraordinară a oricărei iniţiative legislative cu eludarea condiţiilor constituţionale de la art. 66 alin. (2) şi (3) este aceea că cele două puncte în cauză vizează numai iniţiativele legislative adoptate de Senat ca primă Cameră sesizată sau pe cele înregistrate la Biroul permanent al Camerei Deputaţilor până la data emiterii deciziei de convocare în sesiune extraordinară, respectiv pe cele de până la data de 27 iunie 2018. O interpretare contrară, în care prin cele două puncte din decizie ar fi incluse pe ordinea de zi şi propuneri legislative viitoare, adoptate de Senat, în calitate de primă Cameră sesizată sau înregistrate la Biroul permanent al Camerei Deputaţilor ulterior emiterii deciziei de convocare contravine chiar caracterului „extraordinar” al sesiunii parlamentare, aşa cum acesta este prevăzut de Constituţie la art. 66 alin. (2) şi conduce la încălcarea art. 66 alin. (1) din Constituţie.

În mod firesc, nimic nu ar fi împiedicat Camera Deputaţilor să dezbată orice iniţiativă legislativă depusă (în calitate de primă Cameră competentă sau de Cameră decizională) şi după data convocării acesteia în sesiune extraordinară. Însă în conformitate cu dispoziţiile art. 66 alin. (2) şi (30), aceasta se putea realiza numai prin modificarea ordinii de zi a sesiunii extraordinare la cererea unuia dintre titularii prevăzuţi la art. 66 alin.(2) din Legea fundamentală, cu consecinţa modificării şi a deciziei de convocare.

Aşadar, Camera Deputaţilor, contrar competenţei sale funcţionale, astfel cum este stabilită prin Capitolul I al Titlului III din Legea fundamentală, a dezbătut şi a adoptat Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, fără ca acesta să fi fost inclusă pe ordinea de zi a sesiunii extraordinare a Camerei Deputaţilor din perioada 2-19 iulie, astfel cum a fost aceasta prevăzută prin Decizia nr. 5/2018, fiind astfel încălcate prevederile art. 66 din Constituţie.

II. Aspecte de neconstituţionalitate intrinsecă

1. Art. I pct. 2 încalcă prevederile art. 1 alin. (4), alin. (5) şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie

La art. I pct. 2 din legea criticată, se introduc la art. 5 din Codul penal patru noi alineate, alin. (11) – (14), cu următorul cuprins: „(11) Legea penală mai favorabilă se aplică luându-se în calcul următoarele criterii: a) se verifică conţinutul infracţiunii şi limitele de pedeapsă. Dacă în urma acestei verificări se constată că limitele de pedeapsă pentru infracţiunea stabilită, urmare a acestei verificări, sunt mai favorabile într-o lege, aceasta va fi considerată lege penală mai favorabilă; b) se verifică circumstanţele de agravare şi atenuare a răspunderii precum şi modul de contopire al pedepselor în caz de concurs de infracţiuni sau de stabilire a stării de recidivă. Dacă în urma acestor verificări pedeapsa rezultantă este mai uşoară potrivit uneia dintre legile comparate, aceasta va fi considerată lege penală mai favorabilă; c) se verifică termenele de prescripţie. Dacă potrivit uneia dintre legi răspunderea penală este prescrisă, aceasta va fi considerată lege penală mai favorabilă. (12) Ordinea legală de verificare de la alin. (11) este obligatorie. (13) Textele de abrogare a unor norme de incriminare mai favorabile sunt supuse controlului de constituţionalitate şi, în cazul constatării constituţionalităţii numai în parte sau a constatării neconstituţionalităţii normei abrogatoare, textele abrogate sau modificate neconstituţional pot deveni normă penală mai favorabilă. (14) În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, limitele de pedeapsă aplicabile sunt cele din legea mai favorabilă precum şi termenele şi condiţiile de prescripţie din legea penală mai favorabilă.”

a. Modificarea efectuată prin art. I pct. 1 din legea criticată, cu privire la conţinutul articolului 5 din Codul penal, având ca denumire marginală „Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei” ar putea conduce la concluzia că legiuitorul a realizat o armonizare a acestor prevederi cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 265/2014 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din Codul penal. Însă, după ce în ultima teză a articolului 5 se menţionează în mod imperativ că se aplică legea penală mai favorabilă „în integralitate, neputându-se combina prevederi din legi succesive”, în cuprinsul art. 5 alin. (11 – 14) este reglementat modul de stabilire a legii penale mai favorabile, în mod distinct, pe instituţii de drept penal substanţial. Astfel, sunt prevăzute în mod distinct elementele ce trebuie analizate, în funcţie de care se decide care este legea penală mai favorabilă, menţionându-se că această „ordine legală de verificare” este „obligatorie”. În această modalitate, legea penală mai favorabilă nu se mai determină în mod global, ci prin raportare „obligatorie”, distinctă, în ordine, la fiecare dintre elementele menţionate expres de către legiuitor, şi anume: „conţinutul infracţiunii şi limitele de pedeapsă”; „circumstanţele de agravare şi atenuare a răspunderii şi modul de contopire al pedepselor în caz de concurs de infracţiuni sau de stabilire a stării de recidivă”; „termenele de prescripţie.” Prin această obligativitate de raportare la fiecare dintre aceste elemente, în mod distinct şi în ordinea prevăzută în legea criticată, se încalcă în mod vădit Decizia Curţii Constituţionale nr. 265/2014, prin care s-a exprimat dezacordul în raport cu aşa-numitele „instituţii autonome ale dreptului penal”, statuându-se că „noţiunea de instituţie autonomă nu este reglementată în niciunul dintre cele două coduri penale şi nici în legea de aplicare a actualului Cod penal. Aşa fiind, chiar dacă în limbajul juridic curent, utilizarea noţiunii de instituţie autonomă pentru anumite categorii juridice este acceptată, caracterul autonom al acesteia, astfel cum acesta este susţinut în doctrină şi practica judiciară, presupune că ea are o existenţă de sine stătătoare şi nu depinde de ansamblul normativ în care este integrată pentru a-şi îndeplini finalitatea. Or, o atare concluzie este inadmisibilă, întrucât nu se poate reţine că o normă din Codul penal care reglementează o anumită instituţie de drept penal (recidivă, concurs de infracţiuni, prescripţie etc.) este independentă de legea căreia îi aparţine. Această distincţie are o deosebită importanţă pentru înţelegerea conceptului de lege, pentru că numai aşa se poate oferi noţiunii de „lege penală mai favorabilă” un înţeles constituţional.”

Aplicarea legii mai favorabile constituie o excepţie de la principiul legii penale active, caracterul de excepţie rezultând din voinţa legiuitorului constituant, exprimată prin art. 15 alin. (2), potrivit căruia „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale (…) mai favorabile.”

Doctrina şi practica judiciară, îndeosebi cea a instanţei de contencios constituţional, au cristalizat două reguli importante ce trebuie avute în vedere la stabilirea legii penale mai favorabile, şi anume: regula excluderii unei lex tertia şi aceea potrivit căreia determinarea legii penale mai favorabile se face de la caz la caz, în mod concret, în raport cu fapta şi cu autorul ei, nu în mod abstract prin compararea dispoziţiilor cuprinse în legi succesive, independent de cauză şi de persoana dedusă judecăţii.

Prin stabilirea prin lege a unor criterii obligatorii şi, îndeosebi, a ordinii în care judecătorii trebuie să analizeze şi să conchidă asupra unei legi penale ca fiind mai favorabilă, se creează premisele ridicării la rang de lege a interdicţiei ca, în determinarea caracterului mai favorabil al unei legi, să se combine dispoziţiile a două legi penale, prin crearea unei a treia legi (lex tertia). Această interdicţie a combinării dispoziţiilor mai multor legi penale pentru a se determina, în final, o lege penală mai favorabilă, reprezintă un principiu de bază al dreptului penal, consacrat ca atare şi în jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale.

Prin noile dispoziţii, legiuitorul a creat posibilitatea ca judecătorul „să legifereze”, creând o lex tertia, în situaţia în care, în urma aplicării criteriilor legale în ordinea „obligatorie” prevăzută de art. 5 alin. (12) din legea criticată, ajunge să constate că, dintre cele două legi active succesiv, una este mai favorabilă prin prevederea unor pedepse în limite mai reduse, iar cealaltă lege este mai favorabilă prin prevederea unor termene de prescripţie mai reduse; în acest context, devine posibil ca, prin combinarea celor două instituţii de drept penal din cuprinsul a două legi diferite, constatate ca fiind mai favorabile, să se creeze o „lex tertia”.

b.Criteriile de stabilire a legii penale mai favorabile nu pot fi inventariate, o astfel de enumerare fiind de natură să piardă întotdeauna din vedere împrejurări cu relevanţă într-o anume situaţie de fapt, acesta reprezentând, de altfel, motivul pentru care legislaţiile penale nu operează cu astfel de norme. Spre exemplu, textul propus ignoră chiar două dintre instituţiile care au avut relevanţă importantă în situaţiile tranzitorii, după intrarea în vigoare a noului Cod penal în 2014, şi anume plângerea prealabilă şi împăcarea părţilor.

c. Textul va crea situaţii inechitabile şi va duce la aplicarea, în concret, a legii penale mai grave, nu a celei mai favorabile.

d. Conţinutul art. 5 alin. (13) din legea criticată este neclar, creând reale premise pentru o interpretare neunitară şi, pe cale de consecinţă, pentru o practică judiciară având acelaşi caracter.

e. Prevederea din cuprinsul art. 5 alin. (14) contravine celei din cuprinsul art. 5 alin. (1).

2. Art. I pct. 4 din legea criticată încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi art. 22 din Constituţie

La art. I pct. 4 din legea criticată se prevede: „Articolul 17 se modifică şi va avea următorul cuprins: Infracţiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră săvârşită şi prin omisiune, când: a) există o obligaţie expresă de a acţiona prevăzută de lege; b) autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară, a creat pentru valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului.”

În forma în vigoare, art. 17 alin. (1) lit. a) din Codul penal prevede că „infracţiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră săvârşită şi prin omisiune, când există o obligaţie legală sau contractuală de a acţiona.”

Prin modificarea realizată şi criticată, legiuitorul a eliminat de la litera a) a art. 17 obligaţia de a acţiona având temei contractual, ceea ce are ca efect dezincriminarea faptelor comisive săvârşite prin omisiune, în ipoteza în care obligaţia de a acţiona nu rezultă din lege, ci dintr-un contract existent între părţi.

Spre exemplu, infracţiunile contra vieţii ori integrităţii corporale ori sănătăţii pot fi săvârşite prin omisiune de către persoane obligate să acţioneze în baza unui contract (de muncă, de colaborare etc.).

Apreciem că – prin restrângerea de către legiuitor a incriminării infracţiunii comisive săvârşite prin omisiune doar dacă obligaţia de a acţiona este prevăzută expres de lege, eliminându-se obligaţia de natură contractuală – devin lipsite de ocrotire valori esenţiale, precum dreptul la viaţă ori la integritate fizică şi psihică, fiind încălcat astfel art. 22 alin. (1) din Constituţie.

De asemenea, apreciem că art. 17, în forma modificată, încalcă şi prevederile art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, în componenta sa referitoare la apărarea ordinii şi siguranţei publice, fiind lăsate fără ocrotire penală valori esenţiale, precum cele menţionate anterior.

3. Art. I pct. 5 din legea criticată încalcă art. 147 alin. (4) din Constituţie

La art. I pct. 5 din legea criticată, art. 35 alin. (1) din Codul penal se modifică şi va avea următorul cuprins: „(1) Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni. În cazul infracţiunilor contra persoanei, forma continuată se reţine numai când faptele sunt săvârşite împotriva aceluiaşi subiect pasiv.”

Teza a II-a a acestei norme încalcă art. 147 alin. (4) din Constituţie, întrucât ignoră în mod vădit jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a statuat că sintagma „împotriva aceluiaşi subiect pasiv” din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal, „care impune condiţia unităţii subiectului pasiv în cazul infracţiunii continuate, creează discriminare în cadrul aceleiaşi categorii de persoane care săvârşesc la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie cu privire la egalitatea cetăţenilor în faţa legii.” Curtea a mai reţinut că „apărarea prin mijloace de drept penal a ordinii constituţionale ţine de competenţa Parlamentului, dar intră în atribuţiile Curţii Constituţionale verificarea modului în care politica penală configurată de legiuitor se reflectă asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, în vederea respectării unui just echilibru în raport cu valoarea socială ocrotită” (Decizia nr. 903/2010, Decizia nr. 3/2014 şi Decizia nr. 603/2015). În aceeaşi decizie, instanţa de contencios constituţional a subliniat că sintagma „împotriva aceluiaşi subiect pasiv” din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal – care impune condiţia unităţii subiectului pasiv în cazul infracţiunii continuate – creează o diferenţă de tratament juridic în cadrul aceleiaşi categorii de făptuitori, fără a exista vreo justificare obiectivă şi rezonabilă, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie cu privire la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări (…) Consecinţa constatării de către Curte a neconstituţionalităţii sintagmei „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv” din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal este, practic, revenirea la soluţia adoptată de practica judiciară sub reglementarea Codului penal din 1969, în sensul existenţei unei compatibilităţi limitate între infracţiunea continuată şi pluralitatea de subiecţi pasivi, compatibilitate ce urmează a fi reţinută de la caz la caz de instanţele judecătoreşti, în virtutea rolului constituţional al acestora de a asigura înfăptuirea justiţiei.” În acest sens, Curtea a observat că, „potrivit practicii judiciare cristalizate sub imperiul Codului penal din 1969, pentru a stabili dacă toate acţiunile sau inacţiunile au fost comise în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale sau dacă îşi au sursa în rezoluţii distincte este indispensabilă examinarea tuturor împrejurărilor de fapt şi a condiţiilor în care au fost săvârşite, putând fi avută în vedere, printre alte elemente, şi identitatea persoanei vătămate. De asemenea, alte criterii de stabilire a existenţei infracţiunii continuate ar putea fi: săvârşirea la intervale de timp relativ scurte a acţiunilor componente; comiterea acţiunilor asupra unor bunuri de acelaşi fel; folosirea aceloraşi metode, procedee, mijloace; comiterea acţiunilor în aceleaşi împrejurări sau condiţii, precum şi unitatea de scop (…). Aşadar, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii sintagmei „împotriva aceluiaşi subiect pasiv” din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal, unitatea subiectului pasiv încetează să mai fie o condiţie esenţială a infracţiunii continuate şi redevine un simplu criteriu de stabilire a unităţii rezoluţiei infracţionale, lăsat la aprecierea organelor judiciare.”

4. Art. I pct. 6 din legea supusă controlului de constituţionalitate încalcă art. 1 alin. (3), precum şi art. 147 alin. (4) din Constituţie

La art. I pct. 6 din legea criticată, art. 39 alin. (1), lit. b), c) şi e) se modifică şi vor avea următorul cuprins: „b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea la care se poate adăuga un spor de până la 3 ani; c) când s-au stabilit numai pedepse cu amenda, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se poate adăuga un spor de până la o treime din acel maxim; (…); e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amenda, se aplică pedeapsa închisorii potrivit dispoziţiei de la lit. b), la care se adaugă pedeapsa amenzii potrivit dispoziţiei de la lit. c).”

Instituţia pluralităţii de infracţiuni în general şi forma acesteia reprezentată de concursul de infracţiuni au constituit, de-a lungul timpului, o preocupare constantă a legiuitorului în materie penală în găsirea celor mai adecvate sisteme de sancţionare, care să corespundă periculozităţii sociale reliefate prin săvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană.

Săvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană demonstrează o perseverenţă pe calea infracţională care impune modalităţi de sancţionare adecvate, pentru asigurarea constrângerii, dar şi a realizării rolului preventiv general şi special al pedepsei.

Prin noua reglementare a modului de stabilire a pedepselor în cazul concursului de infracţiuni, legiuitorul a renunţat la caracterul obligatoriu al aplicării sporului şi, în acelaşi timp, a limitat cuantumul sporului de pedeapsă aplicabil atât în cazul pedepselor cu închisoarea, cât şi în cazul celor cu amenda. Cu alte cuvinte, aplicarea sporului devine facultativă, iar cuantumul sporului maxim de pedeapsă aplicabil este redus semnificativ, fiind limitat de către legiuitor. Totodată, prin această modificare, judecătorul este lipsit de libertatea de a sancţiona în mod corespunzător o perseveranţă infracţională deosebită, îndeosebi în cazul săvârşirii de către aceeaşi persoană a unui număr mare de infracţiuni, toate cu un ridicat grad de pericol social, pentru care un spor de până la 3 ani închisoare echivalează cu o nepedepsire a acestei perseverenţe şi a gradului sporit de pericol social prezentat de persoana infractorului.

Prin modificarea criticată, este ignorată şi jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, potrivit căreia „prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie (…) impun legiuitorului obligaţia de a lua măsuri în vederea apărării ordinii şi siguranţei publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul reducerii fenomenului infracţional (…), cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen. Prin urmare, atunci când stabileşte regulile referitoare la tragerea la răspundere penală (…)”, legiuitorul trebuie să dispună toate măsurile pentru a asigura „interesul general al societăţii de a-i găsi şi a-i trage la răspundere penală pe autorii infracţiunilor şi de a preveni atingerile ce pot fi aduse ordinii şi siguranţei publice” (Decizia nr. 44/2016).

Totodată, Curtea a mai reţinut că, „întrucât săvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană demonstrează o perseverenţă pe calea infracţională a acesteia, sunt necesare sisteme de sancţionare adecvate pentru asigurarea constrângerii şi reeducării, iar reglementarea acestora nu trebuie să se facă decât cu respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale” (Decizia nr. 711/2015). În aceeaşi decizie, Curtea a apreciat ca fiind corectă şi justificată opţiunea legiuitorului de a reglementa mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional, prin aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix.

În concluzie, modificările privind modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante în cazul concursului de infracţiuni, criticate anterior, încalcă prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie privind statul de drept, care impun legiuitorului adoptarea unor măsuri de politică penală în vederea apărării ordinii şi siguranţei publice, prin adoptarea instrumentelor necesare în scopul reducerii fenomenului infracţional, cu „excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen” (Decizia nr. 44/2016), precum şi cele ale art. 147 alin. (4) din Constituţie referitoare la obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale.

5. Art. I pct. 13 şi pct. 14 din legea supusă controlului de constituţionalitate încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie

La art. I pct. 13 din legea criticată se modifică art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal, în sensul că: „d) acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, dacă făptuitorul nu a mai beneficiat de această circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei. Circumstanţa atenuantă nu se aplică în cazul săvârşirii următoarelor infracţiuni, dacă au produs un prejudiciu material: tâlhărie, piraterie, furt calificat, fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice”.

a. Modul de redactare a textului supus criticii este deficitar, întrucât este folosit termenul „făptuitor” care acoperă integral prejudiciul material „în cursul urmăririi penale sau al judecăţii”, o astfel de calitate nefiind recunoscută vreunei persoane în cursul celor două faze ale procesului penal. Potrivit art. 32 alin. (2) din Codul de procedură penală, „părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente”, iar în conformitate cu prevederile art. 33 alin. (1) din acelaşi act normativ, „subiecţii procesuali principali sunt suspectul şi persoana vătămată.” Ca atare, un „făptuitor” nu poate avea calitatea procesuală necesară pentru a beneficia de circumstanţa atenuantă legală nou introdusă prin dispoziţiile art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal, singura calitate care ar permite un asemenea beneficiu fiind doar aceea de „inculpat” (dat fiind că doar judecătorul realizează individualizarea judiciară în activitatea de stabilire a pedepsei).

În concluzie, lipsa de rigoare a textului criticat contravine cerinţelor art. 1 alin. (5) din Constituţie, sub aspectul calităţii şi preciziei legii.

b. Totodată, dispoziţiile introduse prin art. I pct. 13 cu referire la art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal se suprapun cu dispoziţiile cuprinse în art. 75 alin. (2) lit. a) – text nemodificat – potrivit cărora pot constitui circumstanţe atenuante judiciare, printre altele, „eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii.” Această suprapunere de reglementări cu privire la aceeaşi circumstanţă, ca fiind, în acelaşi timp, circumstanţă atenuantă legală şi circumstanţă atenuantă judiciară, poate genera dificultăţi reale de interpretare şi de aplicare, putând genera interpretare şi practică judiciară neunitară, cu afectarea calităţii actului de justiţie. Cu alte cuvinte, această suprapunere poate conduce la situaţia ca aceeaşi împrejurare (reglementată în acelaşi timp ca circumstanţă atenuantă legală şi ca circumstanţă atenuantă judiciară) să fie valorificată de două ori în cadrul aceluiaşi proces penal.

c. În raport cu sintagma „până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti” utilizată de către legiuitor în cuprinsul art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal, apreciem că textul devine impredictibil în aplicare, în ipoteza în care acoperirea prejudiciului are loc după pronunţarea sentinţei, până la rămânerea definitivă a acesteia (în acest interval de timp, prima instanţă nemaiavând posibilitatea de a reveni asupra propriei soluţii, întrucât a intervenit dezinvestirea). În plus, principalul destinatar al normei (persoana care doreşte să acopere prejudiciul) se va găsi în situaţia de a nu cunoaşte termenul până la care poate beneficia de aceste dispoziţii, întrucât hotărârea primei instanţe rămâne definitivă în condiţiile art. 551 Cod procedură penală; persoana în cauză nu poate cunoaşte data până la care celelalte persoane vor putea declara apelul (aceasta depinzând de data, incertă, la care se realizează comunicarea hotărârii) ori dacă acestea îşi vor retrage apelul şi când anume o vor face.

d. De asemenea, textul art. 75 alin. (2) lit. d), în forma adoptată de către Parlament la pct. 14, creează un amestec de reglementare a unei circumstanţe atenuante în acelaşi timp cu o circumstanţă agravantă, prevăzând că: „d) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, fără a se aprecia această circumstanţă în defavoarea inculpatului, dacă acesta a adoptat o poziţie de nerecunoaştere a săvârşirii infracţiunii, deoarece s-a considerat nevinovat”. Aprecierea unei circumstanţe „în defavoarea inculpatului” conduce la schimbarea naturii juridice a acesteia din circumstanţă atenuantă într-una agravantă, astfel că suplimentarea reglementării cu sintagma „fără a se aprecia această circumstanţă în defavoarea inculpatului, dacă acesta a adoptat o poziţie de nerecunoaştere a săvârşirii infracţiunii, deoarece s-a considerat nevinovat” este contradictorie, îndeosebi în condiţiile în care art. 83 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală consacră dreptul inculpatului de a se apăra, de a-şi susţine nevinovăţia şi de a nu da nicio declaraţie, fără ca exercitarea acestui din urmă drept să poată fi folosită în defavoarea inculpatului.

În concluzie, modificările realizate prin punctele 13 şi 14 din legea criticată încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, respectiv principiul legalităţii, în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii.

6. Art. I pct. 20 încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie

Art. I pct. 20 din legea criticată modifică alin. (4) al art. 96 Cod penal, în sensul că: „(4) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere cel condamnat a săvârşit o nouă infracţiune, cu intenţie descoperită până la împlinirea termenului şi pentru care s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an, chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei.”

Alin. (4), în forma modificată, restrânge revocarea obligatorie a suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul săvârşirii doar a unei noi infracţiuni intenţionate şi doar la ipoteza în care, pentru noua infracţiune, s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an. Deşi a operat această modificare, legiuitorul nu a reglementat şi soluţia pe care instanţa o va adopta în cazul în care, pentru noua infracţiune s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii de până la un an şi nu a corelat modificarea cu dispoziţiile art. 96 alin. (5) Cod penal, potrivit cărora, fără excepţie, pedeapsa principală pentru noua infracţiune se stabileşte şi se execută potrivit dispoziţiilor referitoare la recidivă sau la pluralitatea intermediară. Prin omisiunea de reglementare şi prin necorelarea cu dispoziţiile alin. (5), legiuitorul a generat incertitudini în aplicarea normelor privitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, incompatibile cu exigenţele referitoare la previzibilitatea legii pe care le impune art. 1 alin. (5) din Constituţie.

În concluzie, modificarea alin. (4) al art. 96 face ca textul să fie contradictoriu prin necorelarea cu alin. (5) al aceluiaşi articol şi, prin aceasta, imprecis, aspect ce contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie.

7. Art. I pct. 21 încalcă art. 1 alin. (3) şi alin. (5), precum şi art. 124 alin. (3) din Constituţie

Conform acestui punct criticat, articolul 100 se modifică şi va avea următorul cuprins: „(1) Liberarea condiţionată în cazul închisorii poate fi dispusă, dacă: a) cel condamnat a executat cel puţin jumătate din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani, sau cel puţin două treimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 15 de ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani; b) cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis; c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească; d) nu există probe din care instanţa să aprecieze că persoana condamnată nu s-ar fi îndreptat şi nu s-ar putea reintegra în societate. (2) În cazul condamnatului care a împlinit vârsta de 60 de ani, se poate dispune liberarea condiţionată, după executarea efectivă a cel puţin o treime din durata pedepsei, în cazul închisorii ce nu depăşeşte 10 ani, sau a cel puţin jumătate din durata pedepsei, în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în alin. (1) lit. b)-d). (3) În calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (1) se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin o treime din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel puţin jumătate, când pedeapsa este mai mare de 10 ani. (4) În calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (2) se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin o pătrime din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel puţin o treime, când pedeapsa este mai mare de 10 ani. (5) Este obligatorie prezentarea motivelor de fapt ce au determinat acordarea liberării condiţionate sau care au condus la respingerea acesteia şi, în cazul admiterii, atenţionarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune, dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere. (6) Intervalul cuprins între data liberării condiţionate şi data împlinirii duratei pedepsei constituie termen de supraveghere pentru condamnat.”

Prin noua reglementare a liberării condiţionate nu este asigurat justul echilibru între scopul cu caracter preponderent individual de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor condamnate şi scopul sancţionator al răspunderii penale, care corespunde interesului general.

Modificările realizate tind să relaxeze şi mai mult tratamentul sancţionator de drept penal, să golească de conţinut instituţia pedepsei şi să o deturneze de la scopul preventiv al acesteia.

Cu alte cuvinte, prevederile art. 100 din Codul penal, astfel cum au fost modificate, nu asigură un just echilibru între dreptul fundamental al persoanei private de libertate – restrâns prin efectul aplicării în mod definitiv a pedepsei – şi interesul general al societăţii de a preveni atingerile ce pot fi aduse ordinii şi siguranţei publice, cu consecinţa încălcării art. 1 alin. (3) din Constituţie privind statul de drept.

Totodată, modificările realizate constituie o îndepărtare de la regimul sancţionator stabilit deja prin hotărârea definitivă de condamnare; de aceea, o atare modificare, ulterioară pedepsei de executat, trebuie să se bazeze pe dovezi care să justifice derogarea şi care să dovedească judecătorului atingerea scopului pedepsei. Astfel se explică, de altfel, dispoziţiile de la alin. (5) ale aceluiaşi articol, care îl obligă pe judecător să prezinte motivele de fapt care au determinat acordarea liberării condiţionate. Or, instituirea unei „prezumţii de reeducare” este contrară acestui mecanism (care este de esenţa liberării condiţionate) şi nu mai este de natură să justifice derogarea de la autoritatea de lucru judecat. De altfel, textul de la lit. d) vine în contradicţie cu norma din alin. (5) al aceluiaşi articol. Prin această nouă „individualizare legală” realizată în faza de executare a pedepsei, liberarea condiţionată îşi pierde caracterul de vocaţie, devenind un drept al persoanei private de libertate în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare.

Prin aceasta, se încalcă principiul independenţei judecătorilor, prevăzut de art. 124 alin. (3) din Constituţie, întrucât se elimină dreptul şi obligaţia acestora de a aprecia dacă persoana privată de libertate, aflată în executarea pedepsei închisorii, a dat dovezi temeinice de îndreptare şi se poate reintegra în societate.

De asemenea, reducerea fracţiunilor de pedeapsă ce trebuie executate şi, în special, reducerea fracţiunilor de pedeapsă care trebuie executate în mod efectiv în materia liberării condiţionate, prin modificarea art. 100 Cod penal, nu răspunde cerinţei impuse de art. 1 alin. (3) din Constituţie şi nu asigură un just echilibru între scopul cu caracter preponderent individual de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor condamnate şi scopul sancţionator al răspunderii penale, care corespunde interesului general.

Soluţia legislativă prevăzută în art. 100 Cod penal, în forma modificată, permite dispunerea liberării condiţionate după executarea efectivă a unor fracţiuni mult reduse din pedepsele aplicate.

În acest context, Curtea Constituţională a subliniat în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 356/2018, paragraful 85) că este „opţiunea legiuitorului pentru un prag redus de executare a pedepsei în regim de detenţie penitenciar atunci când stabileşte incidenţa măsurilor alternative de executare. Or, această opţiune ridică probleme din perspectiva realizării rolului sancţionator al hotărârii judecătoreşti de condamnare, care (…) pare a fi redus în mod drastic. Este neîndoielnic că scopul reglementării măsurilor alternative de executare a pedepsei privative de libertate este acela de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanei condamnate, pe de o parte, prin scoaterea acesteia dintr-un sistem penitenciar care prezintă serioase deficienţe, şi, pe de altă parte, prin crearea premiselor reeducării, reinserţiei sociale, dar şi prevenirii recidivei, însă acest scop, cu caracter preponderent individual, trebuie să se afle într-un just echilibru cu scopul sancţionator al răspunderii penale, care corespunde interesului general. Tocmai de aceea, legiuitorul este obligat să îşi reconsidere opţiunea şi să găsească acea soluţie legislativă care, transpunând politica sa penală în materia individualizării executării pedepselor, să respecte echilibrul între rolul punitiv, rolul preventiv şi rolul reintegrator al justiţiei penale.”

În Decizia nr. 57/2017 Curtea Constituţională a reţinut: „liberarea condiţionată nu reprezintă un drept recunoscut condamnatului de a nu executa pedeapsa până la termen, ci un instrument juridic prin care instanţa de judecată constată că nu mai este necesară continuarea executării pedepsei în regim de detenţie până la împlinirea integrală a duratei stabilite prin condamnare, întrucât condamnatul, prin conduita avută pe toată durata executării pedepsei, dovedeşte că a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, iar liberarea sa anticipată nu prezintă niciun pericol pentru colectivitate.”

Totodată, prin Decizia nr. 238/2013, Curtea Constituţională a reţinut: „liberarea condiţionată nu este un drept fundamental, ci doar o posibilitate care se aplică facultativ dacă sunt îndeplinite şi constatate de către instanţă condiţiile legale, măsura constituind un stimulent important pentru reeducarea celui condamnat.”

În concluzie, prin modificările aduse art. 100 din Codul penal se încalcă standardele privind calitatea legii, impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie şi consacrate de jurisprudenţa Curţii Constituţionale; de asemenea, textul contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, precum şi art. 124 alin. (3) din Constituţie privind independenţa judecătorilor.

8. Art. 1 pct. 22 şi pct. 23 din legea supusă controlului de constituţionalitate încalcă art. 1 alin. (3), art. 147 alin. (4), precum şi art. 148 din Constituţie

Aceste puncte, cu referire la art. 1121 alin. (1), alin. (2) şi alin. (21) din Codul penal reglementează condiţiile în care se poate dispune confiscarea extinsă. Potrivit punctului 22, la art. 1121, alineatele (1) şi (2) se modifică şi vor avea următorul cuprins: „ (1) Sunt supuse confiscării şi alte bunuri decât cele prevăzute la art. 112, când faţă de o persoană se dispune condamnarea pentru o faptă susceptibilă să îi procure un folos material şi pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare, iar instanţa îşi formează convingerea, în baza circumstanţelor cauzei inclusiv a elementelor de fapt şi a probelor administrate, că bunurile respective provin din activităţi infracţionale. Convingerea instanţei se poate baza inclusiv pe disproporţia dintre veniturile licite şi averea persoanei. (2) Confiscarea extinsă se dispune dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a)        valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit; b) din probele administrate rezultă că bunurile provin din activităţi infracţionale de natura celor prevăzute la alin. (1).”

Potrivit punctului 23, la articolul 1121, după alineatul (2) se introduce un nou alineat, alin. (21), cu următorul cuprins: „(21) Decizia instanţei trebuie să se bazeze pe probe certe, dincolo de orice îndoială, din care să rezulte implicarea persoanei condamnate în activităţile infracţionale producătoare de bunuri şi bani.”

Din analiza primului text supus criticilor de neconstituţionalitate (art. 1121 alin. 2) se poate observa că legiuitorul a menţinut prevederea potrivit căreia „confiscarea extinsă se dispune dacă (…) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit”.

În acest context, se impune a fi menţionată jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, aceasta statuând că „principiul neretroactivităţii legii îşi găseşte justificarea şi are rolul de a asigura stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice. Prin urmare, numai o normă previzibilă poate determina în mod clar conduita subiecţilor de drept, destinatari ai legii. Tocmai de aceea o lege, odată adoptată, produce şi trebuie să producă efecte juridice numai pentru viitor. Aceasta pentru simplul motiv că legea se adresează subiectelor de drept, permiţând sau interzicând şi, bineînţeles, sancţionând atitudinile deviante. S-a constatat că este absurd să se pretindă unui subiect de drept să răspundă pentru comportamente şi o conduită pe care le-a avut anterior intrării în vigoare a unei legi care reglementează această conduită. Subiectul de drept nu putea să prevadă ce va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este normal şi firesc dacă se desfăşoară în cadrul ordinii de drept în vigoare. În considerarea celor de mai sus şi având în vedere jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, potrivit căreia confiscarea extinsă este o instituţie de drept material, Curtea a constatat că norma legală criticată nu poate retroactiva cu privire la confiscarea bunurilor dobândite înainte de intrarea ei în vigoare, chiar dacă infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea sunt comise după această dată.” (Decizia nr. 11/2015).

De asemenea, în privinţa textelor art. 1121 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) Cod penal, se impune a fi menţionat că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat deja în privinţa standardului de probă necesar pentru aplicarea confiscării extinse, prin Decizia nr. 356/2014 reţinând următoarele: „Astfel, în ceea ce priveşte măsura confiscării extinse, în vederea stabilirii standardului de probă, Curtea Constituţională reţine că nu trebuie plecat de la premisa că prezumţia dobândirii licite a averii poate fi răsturnată doar prin probe, respectiv prin probarea faptului că bunurile în cauză provin din comiterea de infracţiuni. Dacă aceasta ar fi abordarea, confiscarea extinsă ar fi lipsită de orice raţiune de a exista, căci dacă se ajunge la probarea fiecărui act infracţional din care provin anumite bunuri, se va ajunge şi la condamnarea autorului pentru aceste acte, şi deci la confiscarea specială a bunurilor astfel obţinute, nemaigăsindu-şi utilitatea măsura confiscării extinse. Prin urmare, o prezumţie legală relativă poate fi răsturnată nu doar prin probe, ci şi prin prezumţii simple, fapt statuat şi în doctrină.” De altfel, prin Decizia nr. 85/1996, instanţa de contencios constituţional a statuat că „prezumţia instituită de alin. (8) al art. 44 din Constituţie nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, ceea ce înseamnă că această prezumţie nu este una absolută. Dacă s-ar accepta teza caracterului absolut al prezumţiei dobândirii licite a averii, contrar prevederilor constituţionale, s-ar ajunge la negarea intereselor legitime ale societăţii în ansamblu, căreia statul este ţinut să îi acorde ocrotire, cu consecinţa ruperii echilibrului ce trebuie să existe între interesul general al societăţii şi interesele legitime ale fiecărei persoane. De asemenea, Curtea observă că măsura confiscării extinse se poate dispune în legătură cu săvârşirea unor infracţiuni grave, susceptibile să procure şi să genereze foloase materiale ilicite, infracţiuni a căror săvârşire reprezintă scopul grupurilor infracţionale organizate şi care se înscriu în fenomenul criminalităţii organizate. În acest context, absolutizarea prezumţiei dobândirii licite a averii ar presupune o veritabilă probatio diabolica în sarcina organelor judiciare.”

În acelaşi sens, normele criticate introduc un standard pentru confiscarea extinsă similar celui pentru condamnare, respectiv pentru confiscarea specială. Or, confiscarea extinsă este una fără condamnare, standardele fiind diferite de cele ale confiscării speciale. Tocmai de aceea, instrumentul european transpus prin aceste norme impune confiscarea specială separat şi sub alte condiţii, în raport cu confiscarea extinsă. Astfel, par. 15 al Preambulului Directivei 2014/42/UE explicitează confiscarea instrumentelor şi a produselor infracţiunilor sau a bunurilor cu o valoare care corespunde respectivelor instrumente sau produse, arătând că „ar trebui să fie posibilă, sub rezerva pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare pentru o infracţiune” – instituţie care corespunde în legea naţională dispoziţiilor art. 112 din Codul penal şi acelor similare din legislaţia specială privind confiscarea specială. În schimb, în privinţa confiscării extinse, în par. 21 al acestei directive se arată în mod expres că ar trebui să fie posibilă confiscarea extinsă în cazul în care o instanţă consideră că bunurile în cauză sunt rezultatul unor activităţi infracţionale. Aceasta nu înseamnă că trebuie să se constate că bunurile în cauză sunt rezultatul unor activităţi infracţionale. Statele membre pot prevedea, de exemplu, că este suficient ca instanţa să evalueze pe baza probabilităţilor sau să poată prezuma în mod rezonabil că este semnificativ mai probabil ca bunurile în chestiune să fi fost obţinute în urma unor activităţi infracţionale decât din alte activităţi. În acest context, instanţa trebuie să analizeze circumstanţele specifice ale cauzei, inclusiv faptele şi probele disponibile, pe baza cărora ar putea fi luată o hotărâre privind confiscarea. În continuare, la art. 5 alin. (1) din această directivă se prevede: „Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea, totală sau parţială, a bunurilor unei persoane condamnate ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni care este susceptibilă să genereze, în mod direct sau indirect, beneficii economice, atunci când, în baza circumstanţelor cauzei, inclusiv a elementelor de fapt şi a probelor disponibile, cum ar fi faptul că valoarea bunurilor este disproporţionată în raport cu venitul legal al persoanei condamnate, o instanţă consideră că bunurile în cauză au fost obţinute din activităţi infracţionale”. În acest context, norma introdusă prin alin. (21) contravine astfel directivei, limitându-i aplicarea.

În alin. (3) al art. 1121 Cod penal se confundă confiscarea extinsă cu confiscarea de la terţi; a se ţine seama de valoarea bunurilor transferate la terţi nu înseamnă că se confiscă de la terţ, ci că aceste bunuri sunt doar avute în vedere la stabilirea disproporţiei dintre veniturile licite/avere în privinţa condamnatului, de la care se confiscă. De aceea, condiţia ca terţul „să cunoască” nu are vreun sens în cadrul acestei instituţii (condiţia are sens şi, de altfel, este şi prevăzută ca atare, în art. 112 Cod penal, în privinţa acelor bunuri care pot fi confiscate şi de la altă persoană decât cea condamnată).     Condiţia încalcă Directiva nr. 2014/42/UE, stabilind o cerinţă pentru confiscarea extinsă pe care aceasta nu o prevede, restrângând astfel domeniul ei de aplicare.

9. Art. I pct. 26 din legea criticată încalcă art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (1) şi (2), precum şi art. 124 alin. (2) din Constituţie

Conform acestui punct criticat, la art. 154, ce reglementează termenele de prescripţie a răspunderii penale, alin. (1), lit. b) şi c) se modifică şi vor avea următorul cuprins: „b) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani; c) 6 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani.”

Se constată, astfel, o reducere a termenelor de prescripţie a răspunderii penale cu câte 2 ani în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani, precum şi în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani. Astfel, legiuitorul a optat pentru reducerea termenelor de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor caracterizate de un grad generic ridicat de pericol social, concretizate în prevederea unor limite speciale sporite ale pedepselor prevăzute de lege.

Reducerea termenului general de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor menţionate anterior, cu un grad sporit de pericol social, reprezintă o soluţie legislativă care, pe de o parte, încalcă exigenţele consacrate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, iar pe de altă parte, afectează echilibrul care trebuie să existe între dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni – cu atât mai mult cu cât, în discuţie, sunt infracţiuni grave şi deosebit de grave – răspunzând unui interes general şi drepturile persoanelor care beneficiază de prescriptibilitatea răspunderii penale.

Dacă asemenea fapte nu sunt descurajate prin mijloacele dreptului penal, are loc încălcarea valorilor fundamentale, ocrotite de Codul penal, precum statul de drept, în componentele sale referitoare la apărarea ordinii publice şi a siguranţei publice, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, respectarea Constituţiei şi a legilor, care sunt consacrate prin art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală printre valorile supreme.

Astfel, în Decizia nr. 224/2017 instanţa de contencios constituţional a statuat că „prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora „România este stat de drept […]”, impun legiuitorului obligaţia de a lua măsuri în vederea apărării ordinii şi siguranţei publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul prevenirii stării de pericol şi a fenomenului infracţional, cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen. În acelaşi timp, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, respectarea Constituţiei este obligatorie, de unde rezultă că legiuitorul nu îşi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie. De altfel, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 62/2007) că legiuitorul nu poate proceda la eliminarea protecţiei juridice penale a valorilor cu statut constituţional. Libertatea de reglementare pe care o are Parlamentul în aceste cazuri se exercită prin reglementarea condiţiilor de tragere la răspundere penală pentru faptele antisociale care aduc atingere valorilor prevăzute şi garantate de Constituţie De asemenea, Curtea a reţinut că, în contradicţie cu dispoziţiile art. 16 din Constituţie, soluţia legislativă propusă generează discriminări, fără a exista vreo motivare obiectivă şi raţională care să le justifice. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă ( Decizia nr. 107/1995).

Prin intrarea în vigoare, în anul 2014, a noului Cod penal (Legea nr. 286/2009), limitele de pedeapsă pentru o serie de infracţiuni au fost reduse, însă, pentru a nu lipsi de eficienţă prevederile legii penale, au fost menţinute termenele de prescripţie a răspunderii penale, fiind evident că, întrucât termenele generale de prescripţie a răspunderii penale se calculează prin raportare la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, reducerea limitelor de pedeapsă atrăgea în mod automat şi o reducere a termenelor de prescripţie.

În contextul noilor modificări, spre exemplu, reducerea semnificativă a termenelor de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor contra persoanei nu este de natură să asigure un just echilibru între drepturile persoanelor inculpate pentru săvârşirea acestui tip de infracţiuni şi drepturile persoanelor prejudiciate prin comiterea lor şi, cu atât mai puţin, să răspundă interesului general de sancţionare a acestui gen de infracţiuni. Infracţiunea de vătămare corporală prevăzută în art. 194 alin. (1) Cod penal se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani, infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută în art. 205 alin. (1) Cod penal se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 7 ani, iar infracţiunea de viol prevăzută în art. 218 alin. (1) Cod penal se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani. Pentru toate aceste infracţiuni, termenul general de prescripţie a răspunderii penale se reduce cu 2 ani, urmare a modificării art. 154 alin. (1) lit. c) Cod penal.

Reducerea termenelor de prescripţie va avea ca efect îngreunarea sau împiedicarea anchetării unor cauze penale, în special a celor complexe, privind fapte care au produs prejudicii foarte mari, pentru care împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale va conduce la imposibilitatea sancţionării făptuitorilor, fiindu-le creată astfel o situaţie mai favorabilă, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie privind egalitatea în drepturi, precum şi dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie privind dreptul de acces la instanţă în ceea ce priveşte persoanele vătămate prin această categorie de infracţiuni.

În acelaşi timp, este ignorat dreptul persoanelor vătămate prin acest gen de infracţiuni de a beneficia de o procedură echitabilă, fiind încălcat, astfel, dreptul acestora consacrat prin prevederile art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală.

10. Art. I pct. 27 încalcă art. 1 alin. (3), precum şi art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie

Conform acestui punct supus criticii de neconstituţionalitate, articolul 155 se modifică şi va avea următorul cuprins: „(1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe pentru fiecare faptă şi persoană prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în cadrul procesului penal. (2) După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie faţă de persoana în favoarea căreia curge prescripţia de la momentul la care s-a comunicat actul de procedură. Prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie prevăzut în art. 154 este depăşit cu încă jumătate. (4) Admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal face să curgă un nou termen de prescripţie a răspunderii penale, cu respectarea dispoziţiilor alin. (3).”

Alineatul (2) al art. 155 din legea criticată modifică în mod radical un principiu de drept penal consfinţit în legislaţia română, respectiv faptul că întreruperea cursului prescripţiei trebuie să producă efecte faţă de toţi participanţii la săvârşirea unei infracţiuni.

Sub imperiul modificării criticate, acest efect ar fi limitat doar la persoana faţă de care s-a realizat comunicarea unui act de procedură, ceea ce încalcă principiul egalităţii în drepturi, având în vedere că două persoane aflate în situaţii similare (spre exemplu, coautorii unei infracţiuni) pot fi supuse unor consecinţe juridice diferite, dacă organul judiciar, fie de urmărire penală, fie instanţa de judecată, a comunicat un act de procedură doar uneia dintre acestea. În practica judiciară s-a constatat că nu întotdeauna sunt cunoscuţi de la bun început toţi participanţii la săvârşirea unei infracţiuni, mai ales când aceştia sunt instigatori ori beneficiari finali ai folosului infracţiunii. Prevederea propusă este de natură să favorizeze tocmai aceşti participanţi, care fie sunt autori morali ai infracţiunii, fie beneficiari ai comiterii acesteia, prezentând, deseori, un grad de pericol social sporit în raport cu ceilalţi participanţi.

Modificarea realizată prin alineatul (3) al art. 155 din Codul penal reduce semnificativ durata termenului de prescripţie specială, în acelaşi timp cu reducerea termenelor de prescripţie generală şi a limitelor de pedeapsă pentru unele categorii de infracţiuni. Efectul acestei modificări este acela că nu vor putea fi trase la răspundere penală numeroase persoane care au săvârşit infracţiuni, fiind afectat echilibrul constituţional între drepturile persoanelor suspectate de săvârşirea unor infracţiuni şi interesele generale ale societăţii.

În legislaţia penală anterioară, pentru păstrarea acestui echilibru constituţional, modificările legislative care au redus limitele de pedeapsă pentru anumite infracţiuni au fost însoţite de creşterea termenelor de prescripţie a răspunderii penale, în timp ce prezenta lege modifică ambele instituţii în acelaşi sens (atât reduceri ale pedepselor, cât şi ale termenelor de prescripţie), în lipsa unei nevoi sociale care să justifice renunţarea la tradiţiile dreptului penal.

11. Art. I pct. 28 încalcă art. 147 alin. (4) din Constituţie

La art. I pct. 28 din legea criticată, după articolul 159 se introduce un nou articol, art. 1591 cu următorul cuprins: „Acordul de mediere produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit şi dacă are loc până la pronunţarea unei hotărâri definitive.”

Prin această modificare, se introduce în cuprinsul Codului penal o nouă cauză ce înlătură răspunderea penală, respectiv „acordul de mediere”, cel mai probabil pentru a reglementa în mod unitar cauzele care înlătură răspunderea penală şi pentru a corespunde normei de natură procesual penală din art. 16 alin. (1) lit. g) Cod de procedură penală în vigoare.

În prezent, acordul de mediere în materie penală este reglementat în Legea nr. 192/2016 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, la capitolul VI secţiunea a 2-a privind „dispoziţii speciale privind medierea în cauzele penale”, respectiv în art. 67 – 70.

Art. 67 din Legea nr. 192/2006 reglementează condiţiile privind încheierea unui acord de mediere în latura penală a unei infracţiuni. Asupra acestei instituţii noi a dreptului penal a fost chemată să se pronunţe Curtea Constituţională, care, prin Decizia nr. 397/2016 a statuat următoarele: efectul juridic al interpretării date dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – potrivit căreia încheierea unui acord de mediere constituie o cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală, distinctă de împăcare, ce poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale -, este acela că în cauzele penale care privesc infracţiuni pentru care poate interveni împăcarea, odată ce a fost depăşit momentul procesual al citirii actului de sesizare a instanţei, inculpatul şi persoana vătămată/partea civilă, deşi nu se mai pot împăca în faţa instanţei de judecată [art. 159 alin. (3) din Codul penal], pot recurge la mediere, iar instanţa care soluţionează cauza, în primă instanţă sau în apel, este obligată să ia act de acordul de mediere şi să înceteze procesul penal ca urmare a medierii realizate de mediator, în condiţiile în care aceeaşi instanţă judecătorească nu mai poate să ia act, în mod nemijlocit, de voinţa inculpatului şi a persoanei vătămate/părţii civile de a stinge litigiul penal. Pe această cale se ajunge la eludarea finalităţii urmărite de legiuitorul noului Cod penal prin reglementarea termenului citirii actului de sesizare a instanţei ca ultim moment până la care poate interveni împăcarea – finalitate care vizează, aşa cum s-a arătat mai sus, limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice – aducându-se atingere prevederilor art. 124 alin. (2) din Constituţie care consacră unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei. Astfel, în ceea ce priveşte termenul până la care poate interveni încheierea unui acord de mediere cu privire la latura penală a cauzei, deşi art. 67 din Legea nr. 192/2006 nu prevede un anumit stadiu procesual, Curtea reţine că acordul de mediere nu poate fi încheiat oricând în cursul procesului penal, ci doar atât timp cât poate interveni şi împăcarea, şi anume până la citirea actului de sesizare a instanţei, aşa cum prevede art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006, în interpretarea dată prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituţionale în măsura în care încheierea unui acord de mediere cu privire la infracţiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei, întrucât altfel se aduce atingere principiului privind unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, consacrat de art. 124 alin. (2) din Constituţie.

Astfel, prin prevederea nou introdusă prin art. I, pct. 28 din legea criticată, prin care a fost introdus acordul de mediere în cuprinsul Codului penal, ca o formă distinctă de înlăturare a răspunderii penale, în conţinutul prezentat anterior, legiuitorul a încălcat prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie.

Această concluzie se impune în raport cu noua prevedere din conţinutul art. 1591 Cod penal, potrivit căreia acordul de mediere produce efecte „dacă are loc până la pronunţarea unei hotărâri definitive”, cu ignorarea Deciziei nr. 397/2016 a Curţii Constituţionale, prin care s-a statuat că acordul de mediere produce efecte doar dacă a intervenit până la momentul citirii actului de sesizare.

12. Art. I pct. 29 încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie

Prin acest punct supus criticii de neconstituţionalitate, la articolul 173, având ca denumire marginală „Legea penală”, se introduc patru noi alineate, alin. (2) – (5), cu următorul cuprins: „(2) Sunt asimilate legii în sensul alin. (1) şi deciziile Curţii Constituţionale care au caracter general obligatoriu. (3) Obligativitatea aplicării deciziilor Curţii Constituţionale ca lege penală mai favorabilă, prevăzute la alin. (2), se referă atât la dispozitiv, cât şi la considerentele acestora. (4) Executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii supuse controlului de constituţionalitate prevăzut la alin. (2), precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte se analizează din oficiu, în regim de urgenţă, în maximum 15 zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I. (5) Analiza prevăzută la alin. (4) va fi făcută şi la cererea persoanei condamnate, care poate solicita acest lucru oricând.”

Prevederile din cuprinsul alin. (2) – (5) ale art. 173 Cod penal încalcă art. 147 alin. (4) din Constituţie, care, cu privire la deciziile Curţii Constituţionale, consacră că „de la data publicării, deciziile sunt generale obligatorii şi au putere numai pentru viitor”.

Prin prevederile criticate, deciziile Curţii Constituţionale sunt transformate în legi, care fie pot retroactiva, fie pot ultraactiva, putând constitui de asemenea temei în alegerea unei decizii ca reprezentând, într-un caz dat, lege penală mai favorabilă.

În ceea ce priveşte principiul neretroactivităţii legii, Curtea Constituţională a statuat (Decizia nr. 126/2016) că acesta este valabil pentru orice lege, indiferent de domeniul de reglementare al acesteia, singura excepţie permisă de Legea fundamentală constituind-o legea penală ori contravenţională mai favorabilă.

În consecinţă, deciziile Curţii Constituţionale pot fi asimilate unor legi şi nu pot dobândi, prin modificările criticate, caracter retroactiv numai cu încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituţie.

De asemenea, prin modul de redactare a prevederilor cuprinse în art. 173 alin. (4) şi (5) din Codul penal se încalcă art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, întrucât textele criticate nu sunt clare şi precise, putând genera interpretări diferite şi astfel, practici judiciare neunitare.

13. Art. I pct. 30 din legea supusă controlului de constituţionalitate încalcă art. 11 alin. (1) şi (2), art. 147 alin. (4), precum şi art. 148 din Constituţie

Potrivit art. I pct. 30, la articolul 175, alineatul (2) se abrogă. Potrivit alin. (2) al art. 175 din Codul penal în vigoare, „este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.”

Abrogarea alin. (2) al art. 175 conduce la dezincriminarea parţială a acelor fapte care sunt prevăzute ca infracţiuni de corupţie şi de serviciu când sunt comise de către un funcţionar public sau faţă de un astfel de funcţionar.

Sfera noţiunii de funcţionar a fost stabilită în art. 172 alin. (1) şi (2) Cod penal, în conformitate cu reglementările internaţionale la care România este parte.

Dezincriminarea faptelor comise de către sau faţă de aceste persoane contravine, spre exemplu, obligaţiilor rezultând din Capitolul III al Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva Corupţiei, prin raportare la definiţia „agentului public” din art. 2 al Convenţiei.

În privinţa acestui aspect, menţionăm că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat asupra concordanţei legislaţiei interne cu cea anterior menţionată, prin Decizia nr. 2/2014, arătând următoarele: „Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004 (…) defineşte noţiunea de „agent public” în cuprinsul art. 2 lit. a), astfel: orice persoană care deţine un mandat legislativ, executiv, administrativ sau judiciar al unui stat parte, care a fost numită ori aleasă, cu titlu permanent sau temporar, care este remunerată ori neremunerată, şi oricare ar fi nivelul său ierarhic; orice persoană care exercită o funcţie publică, inclusiv pentru un organism public sau o întreprindere publică, ori care prestează un serviciu public, aşa cum aceşti termeni sunt definiţi în dreptul intern al statului parte şi aplicaţi în domeniul pertinent al dreptului acestui stat; orice persoană definită ca «agent public» în dreptul intern al unui stat parte. Totuşi, în scopurile anumitor măsuri specifice prevăzute în cap. II al prezentei convenţii, prin agent public se poate înţelege orice persoană care exercită o funcţie publică sau care prestează un serviciu public, aşa cum aceşti termeni sunt definiţi în dreptul intern al statului parte şi aplicaţi în domeniul pertinent al dreptului acestui stat. Fiecare stat parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracţiune, în cazul în care actele au fost săvârşite cu intenţie, faptelor vizând corupţia agenţilor publici naţionali (art. 15), sustragerea, deturnarea sau altă folosire ilicită de bunuri de către un agent public (art. 17), traficul de influenţă (art. 18), abuzul de funcţii (art. 19), îmbogăţirea ilicită (art. 20). Din analiza dispoziţiilor din dreptul intern şi a celor cuprinse în tratatele internaţionale ratificate de România, Curtea observă că legislaţia română referitoare la combaterea corupţiei şi a abuzului de funcţii comise de funcţionarii publici este conformă cu cerinţele reglementărilor internaţionale în materie, care, potrivit prevederilor art. 11 alin. (2) din Constituţie, odată cu ratificarea, au devenit „parte din dreptul intern”. Noţiuni precum „agent public”/„membru al adunărilor publice naţionale”/„funcţionar naţional”/„ofiţer public” îşi găsesc corespondent în legislaţia română în vigoare în materie penală în noţiunile de „funcţionar public” şi „funcţionar”.”

Abrogarea criticată lasă fără suport şi, ca atare, cu conţinut imposibil de stabilit, dispoziţiile art. 178 şi incriminările din art. 259, art. 289, art. 308 şi art. 317 Cod penal.

În concluzie, apreciem ca fiind necesară examinarea de către instanţa de contencios constituţional opţiunea legiuitorului de a abroga alin. (2) al art. 175 din Codul penal, aceasta venind în contradicţie cu prevederile art. 11 alin. (1) şi (2) din Constituţie.

De asemenea, trebuie menţionat că abrogarea alin. (2) al art. 175 ignoră jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a statuat că „excluderea persoanelor care exercită profesii liberale din sfera de incidenţă a răspunderii penale în materia infracţiunilor de serviciu şi de corupţie nu constituie un criteriu obiectiv în funcţie de care se poate justifica intervenţia legiuitorului. Aşa fiind, Curtea apreciază că determinante pentru includerea sau excluderea persoanelor de la incidenţa normei penale sunt criterii precum natura serviciului prestat, temeiul juridic în baza căruia care se prestează respectiva activitate sau raportul juridic dintre persoana în cauză şi autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public. Consecinţa imediată a restrângerii sferei de incidenţă a noţiunii de „funcţionar public”/„funcţionar” în ceea ce priveşte subiectele de drept amintite este înlăturarea răspunderii penale a acestora în cazul săvârşirii infracţiunilor al căror subiect activ calificat este funcţionarul public/funcţionarul.” (Decizia nr. 2/2014)

Această modificare legislativă vine în contradicţie cu Directiva (UE) 1371/2017 din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal, care la punctul 10 din expunerea de motive precizează că „în ceea ce priveşte infracţiunile de corupţie pasivă şi de deturnare de fonduri, este necesar să se introducă o definiţie a funcţionarilor publici în care să fie cuprinşi toţi funcţionarii relevanţi, indiferent dacă deţin o funcţie oficială în Uniune, în statele membre sau în ţările terţe. Persoanele fizice sunt din ce în ce mai implicate în gestionarea fondurilor Uniunii. Pentru a proteja în mod adecvat fondurile Uniunii împotriva corupţiei şi deturnării de fonduri, este necesar ca definiţia „funcţionarului public” să includă persoanele care nu deţin o funcţie oficială, dar cărora li s-a încredinţat şi care exercită, într-un mod similar, o funcţie de serviciu public în ceea ce priveşte fondurile Uniunii, cum ar fi contractanţii implicaţi în gestionarea acestor fonduri.” Totodată, în art. 4 alin. (2) lit. b) al Directivei se menţionează că, „în sensul prezentei directive, „funcţionar public” înseamnă: „orice altă persoană căreia i s-a încredinţat şi exercită o funcţie de serviciu public care implică gestionarea intereselor financiare ale Uniunii în state membre sau în ţări terţe sau luarea de decizii referitoare la acestea.”

14. Art. I pct. 32 din legea criticată încalcă prevederile 1 alin. (5) din Constituţie

Art. I pct. 32 din legea criticată prevede că după art. 187 se introduce un nou articol, art. 1871, cu următorul cuprins: „Informaţii nedestinate publicităţii”, astfel: „Prin informaţii nedestinate publicităţii se înţelege acea categorie de informaţii clasificate, potrivit legii, ca secrete de stat sau de serviciu şi care sunt cuprinse într-un document având inscripţionare în acest sens, dacă nu au fost declasificate în mod legal.”

Norma este neclară şi încalcă standardele privind calitatea reglementării, întrucât „informaţiile nedestinate publicităţii” sunt limitate doar la informaţiile clasificate ca secrete de stat sau de serviciu, în contradicţie evidentă cu dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate şi, totodată, cu ignorarea dispoziţiilor din Partea specială a Codului penal, din cuprinsul art. 303 şi 304 (nesupuse modificării), acestea din urmă realizând o distincţie importantă între informaţiile secrete de stat, informaţiile secrete de serviciu şi, respectiv, informaţiile care nu sunt destinate publicităţii.

15. Art. I pct. 33 din legea supusă controlului de constituţionalitate încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie

Potrivit acestui punct, la articolul 189 alineatul (1), după litera h) se introduce o nouă literă, lit. i), cu următorul cuprins: „i) împotriva unui judecător, procuror, poliţist, jandarm sau militar, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii.”

Circumstanţa agravantă nou introdusă se suprapune cu dispoziţiile art. 257 (ultrajul) şi ale art. 279 (ultrajul judiciar) din Codul penal, chiar în formele modificate prin prezenta lege, astfel că, în practica judiciară, nu se va putea stabili modul de aplicare a acestui concurs de texte.

În concluzie, modificarea este de natură să încalce exigenţele constituţionale privind standardele de calitate a legii, impuse prin prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie.

16. Art. I pct. 39 din legea criticată încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie

Potrivit punctului criticat, „La articolul 269, alineatul (3) se modifică şi va avea următorul cuprins”: „Favorizarea săvârşită de un membru de familie sau de afin până la gradul II nu se pedepseşte”.

Se constată că noua reglementare a art. 269 alin. (3) extinde, până la golirea de conţinut a normei juridice în discuţie, sfera persoanelor pentru care operează impunitatea legală, în contradicţie evidentă cu prevederile art. 177 Cod penal.

În cuprinsul Titlului X al Codului penal, legiuitorul a realizat definirea termenilor folosiţi în legislaţia penală, realizând o interpretare oficială, autentică şi legală a unor termeni sau expresii, cu scopul de a acorda coerenţă şi eficienţă activităţii de interpretare şi aplicare a legii, evitând astfel crearea premiselor pentru instituirea unor practici judiciare nelegale, cu consecinţe grave asupra calităţii actului de justiţie.

În aceste condiţii, prin instituirea unor asemenea reglementări contradictorii, legiuitorul dă dovadă de lipsă de consecvenţă în reglementare, ceea ce instituie premisele pentru interpretări diferite în practica judiciară, dar şi pentru crearea de inechităţi între destinatarii normelor legale.

Respectarea legilor este obligatorie, însă nu se poate pretinde unui subiect de drept să respecte o lege care nu este clară, precisă şi previzibilă, întrucât acesta nu îşi poate adapta conduita în funcţie de ipoteza normativă a legii. De aceea, legiuitorul trebuie să manifeste o deosebită atenţie atunci când adoptă un act normativ (Decizia nr. 1/2014).

Normele de tehnică legislativă, cu toate că „nu au valoare constituţională, (…) prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică, adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesară”. De aceea, „nerespectarea normelor de tehnică legislativă determină apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii (Decizia nr. 448/2003)”.

Totodată, astfel cum a statuat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 494/2013), „în măsura în care un anumit subiect de drept este sustras, prin efectul unei dispoziţii legale adoptate exclusiv în considerarea lui şi aplicabile numai în ceea ce îl priveşte, incidenţei unei reglementări legale constituind dreptul comun în materie, dispoziţiile legale în cauză nesocotesc principiul constituţional potrivit căruia nimeni nu este mai presus de lege”.

17. Art. I pct. 40 din legea criticată încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5), precum şi art. 16 alin. (1) din Constituţie

Potrivit punctului criticat, la articolul 269, după alin. (3) se introduc trei noi alineate, alin. (4) – (6), cu următorul cuprins: „(4) Nu constituie infracţiunea prevăzută la alin. (1) următoarele: a) emiterea, aprobarea sau adoptarea de acte normative; b) pronunţarea sau dispunerea soluţiilor sau măsurilor de către organele judiciare în cauzele în care acestea sunt investite; c) mărturia depusă în cadrul unor proceduri judiciare ori modalitatea de efectuare a unor expertize judiciare; (5) Dacă prin acelaşi act material şi în aceeaşi împrejurare se acordă ajutor mai mult făptuitori, în scopurile menţionate la alin. (1), fapta va constitui o singură infracţiune de favorizare a făptuitorului; (6) Infracţiunea de favorizare a făptuitorului are caracter subsidiar în raport cu alte infracţiuni şi va fi reţinută ori de câte ori elementul său material nu constituie o altă infracţiune prevăzută de Codul penal sau de legile speciale”.

Dispoziţiile nou introduse prin alin. (4) sunt de natură să încurajeze actele de corupţie la nivelul demnitarilor şi al magistraţilor şi să aibă consecinţe negative grave asupra procesului de legiferare şi asupra corectitudinii actului de justiţie, vulnerabilizând toate cele trei puteri ale statului (legislativă, executivă – în componenta constând în emiterea actelor normative – şi judecătorească).

Astfel, art. 269 alin. (4) este de natură a afecta activitatea şi imaginea publică a autorităţilor statului şi contravine principiului statului de drept şi principiului supremaţiei Constituţiei şi a obligativităţii respectării legilor, vulnerabilizând încrederea cetăţenilor în autorităţile statului.

18. Art. I pct. 41 din legea criticată încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie

Potrivit punctului criticat, la articolul 273, după alin. (3) se introduce un nou alineat, alin. (4), cu următorul cuprins: „(4) Nu constituie infracţiunea prevăzută la alin. (1) următoarele: a) refuzul de a face declaraţii prin care persoana se auto incriminează; b) refuzul de a declara în sensul solicitat de organele judiciare; c) modificarea şi retractarea declaraţiei care a fost dată prin exercitarea unor presiuni de orice fel asupra martorului”; d) simpla divergenţă de mărturii în cadrul unui proces, dacă nu există probe directe din care să rezulte caracterul mincinos şi de rea-credinţă ale acestora”.

Noile modalităţi normative ale infracţiunii de mărturie mincinoasă nu reprezintă, în sine, variante normative ale acţiunii/inacţiunii tipice acestei infracţiuni. De altfel, niciuna dintre ipotezele enumerate în textul nou introdus nu constituie şi nu poate constitui infracţiunea de mărturie mincinoasă, cu atât mai mult cu cât legiferarea înfăptuită prin simpla inventariere a unor situaţii particulare fără vreo semnificaţie juridică proprie este contrară normelor de tehnică legislativă.

Norma nou introdusă ar avea sens numai în măsura în care ar deroga de la cea incriminatorie, respectiv dacă ar prevedea anume situaţii în care, în lipsa normei derogatorii, fapta ar putea fi pedepsită ca mărturie mincinoasă (aşa cum este de altfel cauza de nepedepsire din alin. (3) al aceluiaşi articol ori cea privind favorizarea comisă de membrii de familie sau afini, din alin. (3) al art. 269 Cod penal).

Art. 273 alin. (4) lit. a), b) şi c) încalcă principiul securităţii juridice prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii, fiind utilizate sintagme ca „exercitarea unor presiuni de orice fel asupra martorului” sau „caracterul mincinos şi de rea-credinţă” fără nici o explicaţie suplimentară din partea legiuitorului, de clarificare a contextului în care pot interveni „orice fel de presiuni asupra martorului” sau „caracterul mincinos şi de rea-credinţă”.

Totodată, dispoziţia nou introdusă prin alin. (4) este specifică activităţii de administrare, de coroborare şi de interpretare a probelor în cadrul procesului penal, reglementate prin dispoziţiile Codului de procedură penală.

19. Art. I pct. 42 din legea criticată încalcă prevederile art. 1 alin. (5), art. 30, 31 şi 127 din Constituţie

Art. I pct. 42 din legea supusă controlului de constituţionalitate, la articolul 277, alineatele (1) – (3) se modifică şi vor avea următorul cuprins: „(1) Divulgarea, fără drept, de informaţii confidenţiale privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urmează să se administreze o probă, de către un magistrat sau un alt funcţionar public care a luat cunoştinţă de acestea în virtutea funcţiei, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. (2) Dezvăluirea, fără drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală, înainte de a dispune o soluţie de netrimitere în judecată ori de soluţionare în primă instanţă a cauzei, de către un funcţionar public care a luat cunoştinţă de acestea în virtutea funcţiei, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă. (3) Dezvăluirea, fără drept, de informaţii dintr-o cauză penală, atunci când această interdicţie este impusă de legea de procedură penală, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă. Dacă fapta este săvârşită de un magistrat sau de un reprezentant al organului de urmărire penală, pedeapsa se majorează cu jumătate.”

În raport cu prevederile art. 127 din Constituţie, potrivit cărora „şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege”, apreciem că legiuitorul ar fi trebuit să facă referire la actele ori probele din cursul urmăririi penale. O interpretare contrară ar fi de natură să încalce prevederile art. 30, art. 31 şi art. 127 din Constituţie, referitoare la libertatea de exprimare, la dreptul la informaţie, respectiv la caracterul public al dezbaterilor.

Totodată, formularea din art. 277 alin. (3) ultima teză din Codul penal, aceea constând în „pedeapsa se majorează cu jumătate”, este neclară şi, prin aceasta, inaplicabilă în privinţa modului de stabilire a tratamentului sancţionator. Astfel, nu se poate stabili dacă sensul ei este acela ca limitele pedepsei cu închisoarea (atât cea minimă, cât şi cea maximă) să se majoreze cu jumătate, sau ca maximul pedepsei să se majoreze cu jumătate ori acela potrivit căruia, instanţa să stabilească mai întâi o pedeapsă cuprinsă între o lună şi un an şi apoi să o majoreze cu jumătate, similar mecanismului de la aplicarea sporului. Astfel, textul criticat încalcă şi standardele privind calitatea legilor referitoare la claritate, coerenţă şi predictibilitate.

20. Art. I pct. 43 din legea criticată încalcă prevederile art. 1 alin. (5), art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. (2) din Constituţie

Art. I pct. 43 din legea criticată introduce, la articolul 277, după alineatul (3), două nouă alineate, alin. (31) şi (32), cu următorul cuprins: „(31) Fapta funcţionarului public care înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare definitive se referă la o persoană suspectată sau acuzată ca şi cum aceasta ar fi fost condamnată se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Dacă declaraţia se face în numele unei autorităţi publice, pedeapsa se majorează cu o treime. (32) Încălcarea dreptului la un proces echitabil, la judecarea cauzei de un judecător imparţial şi independent prin orice intervenţie care afectează procesul de repartizare aleatorie a dosarelor, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani”.

În ceea ce priveşte art. 277 alin. (31) Cod penal, norma de incriminare nu este suficient de riguroasă pentru a permite identificarea condiţiilor în care o faptă devine infracţiune. Terminologia folosită pentru a indica elementul material al faptei (verbum regens) este vagă: sintagma „se referă (…) la o persoană” are, în lipsa oricărei circumstanţieri, un conţinut imprecis; de asemenea, sintagma „ca şi cum ar fi condamnată”, sintagmă care ar trebui să caracterizeze riguros verbum regens, nu este susceptibilă a individualiza o conduită pe care, predictibil, destinatarul normei să o evite pentru a avea certitudinea că nu intră sub incidenţa normei de incriminare. Confuzia este sporită de terminologia folosită pentru calificarea agravantei, în teza finală, unde se vorbeşte, la forma articulată cu articol hotărât, despre „declaraţia” făcută în anumite condiţii, ceea ce permite interpretarea că şi în forma tip „a se referi” ar trebui să însemne „a face o declaraţie”; or, „declaraţia” este numai una dintre modalităţile în care o persoană se poate „referi” la cineva. În plus, noţiunea însăşi de „declaraţie” este susceptibilă de mai multe interpretări (declaraţie de presă, relatare, afirmare a unei opinii, depoziţie etc).

Totodată, deşi pare că legiuitorul califică subiectul activ al infracţiunii, simpla referire la un funcţionar public nu satisface nici ea, în lipsa altor precizări, cerinţa de predictibilitate a normei: din text nu rezultă că „referirea” ar trebui făcută de către subiectul activ în exerciţiul ori în legătură cu calitatea sa de funcţionar public, respectiv ca între atribuţiile celui care face „referirea” şi situaţia procesuală a persoanei la care se referă să existe vreo legătură – aşa cum ar fi raţional, textul permiţând interpretarea că o atare legătură nu trebuie să existe; spre exemplu, când o persoană, victimă a unei infracţiuni de tâlhărie în locuinţa sa, postează pe o reţea de socializare un mesaj în care „declară” că „tâlharul a fost prins” şi dă suficiente date pentru ca persoana la care se referă să fie identificată, cea dintâi este susceptibilă de a fi comis infracţiunea de la alin. (3) dacă are calitatea, spre exemplu, de medic la un spital de stat. Faptul că o asemenea interpretare este permisă de textul criticat este confirmat chiar în ipoteza finală a normei, care prevede o formă agravată a infracţiunii, când făptuitorul face declaraţia „în numele unei autorităţi publice”.

În acest sens, Curtea Constituţională a statuat că „legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora” (Decizia nr. 489/2016).

În ceea ce priveşte textul introdus prin art. 277 alin. (32) Cod penal, legiuitorul a realizat o suprapunere de reglementare cu cea inserată prin art. 8 din Codul de procedură penală, care prevede (în forma supusă controlului de constituţionalitate) că se introduce un nou alineat, alin. (2), cu următorul cuprins: „(2) Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, la judecarea cauzei de un judecător imparţial şi independent. Repartizarea tuturor cauzelor către judecători sau procurori se face aleatoriu.”

În al doilea rând, textul nou introdus prin dispoziţiile art. 277 alin. (32) Cod penal încalcă art. 131 alin. (1), art. 132 alin. (1) şi art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât restrânge una dintre garanţiile importante ale procesului numai la faza de judecată şi numai în ceea ce-l priveşte pe judecător. Or, garanţia trebuie să guverneze şi urmărirea penală, fază a procesului penal, nu doar faza de judecată. Altfel se încalcă art. 21 alin. (3) din Constituţie, care se referă la „proces” fără a restrânge garanţia numai la faza de judecată. Imparţialitatea şi independenţa sunt garanţii ale procesului echitabil care trebuie să caracterizeze activitatea atât a judecătorilor, cât şi a procurorilor; procurorul, în egală măsură, trebuie să fie imparţial şi independent, să strângă probe atât în defavoarea, cât şi în favoarea celui acuzat – art. 5 Cod procedură penală, să formuleze în instanţă concluzii de achitare atunci când probele nu susţin acuzaţia – art. 363 alin. (2) şi (4). În concluzie, norma încalcă art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie. În ceea ce priveşte teza privind obligativitatea repartizării aleatorii a tuturor cauzelor către judecători sau procurori, această reglementare ţine de dreptul procesual penal, nefiind norme care să aparţină dreptului substanţial, neexistând nici o justificare pentru reglementarea aceloraşi situaţii juridice atât în Codul penal, cât şi în Codul de procedură penală.

21. Art. I pct. 46 din legea criticată încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie

Potrivit acestui punct, la art. 290, alineatul (3) se modifică şi va avea următorul cuprins: „(3) Mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta, dar nu mai târziu de 1 an de la data săvârşirii acesteia”.

Textul încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, formularea fiind neclară şi fiind, în acelaşi timp, o „încurajare” a fenomenului infracţional.

Forma în vigoare a art. 290 impune drept condiţie exclusivă pentru nepedepsirea mituitorului împrejurarea ca denunţarea faptei de către acesta să fie realizată înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la fapta de dare de mită. Nu poate exista vreo justificare rezonabilă şi proporţională de a proteja acele persoane care au primit mită, prin garantarea faptului că, după 1 an (şi o zi) de la acest fapt, nu vor mai putea fi trase la răspundere penală.

Impunerea ca denunţul să fie depus în interiorul termenului de 1 an de la săvârşirea faptei de dare de mită, încalcă prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie, privind statul de drept, care impun legiuitorului adoptarea unor măsuri de politică penală în vederea apărării ordinii şi siguranţei publice, prin adoptarea instrumentelor necesare în scopul reducerii fenomenului infracţional, cu „excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen” (Decizia nr. 44/2016).

22. Art. I pct. 47 încalcă art. 11 alin. (1), art. 147 alin. (4) şi art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie

La art. I pct. 47 din legea criticată, la articolul 291, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins: „(1) Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase materiale, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta, promisiune urmată de intervenţia la acel funcţionar pentru a îl determina să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.”

În privinţa naturii „foloaselor necuvenite”, limitate în legea criticată doar la categoria foloaselor „materiale”, art. 11 alin. (1) din Constituţie arată că „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte”.

În vederea combaterii fenomenului corupţiei şi asigurării integrităţii în viaţa publică, România a ratificat, prin Legea nr. 365/2004, Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, care prevede că fiecare stat parte elaborează şi aplică sau are în vedere, conform principiilor fundamentale ale sistemului său juridic, politici de prevenire a corupţiei eficiente şi coordonate care favorizează participarea societăţii şi care reflectă principiile de stat de drept, buna gestiune a problemelor politice şi bunurile publice, de integritate, transparenţă şi responsabilitate (art. 5 par. 1). Potrivit Convenţiei ONU împotriva corupţiei, „fiecare stat parte trebuie să încurajeze în mod special integritatea, cinstea şi răspunderea agenţilor publici, conform principiilor fundamentale ale sistemului său juridic, sens în care va aplica, în cadrul propriilor sisteme instituţionale şi juridice, coduri sau norme de conduită pentru exercitarea corectă, onorabilă şi corespunzătoare a funcţiilor publice” (art. 8 par. 1 şi 2). Art. 18 al acestui instrument internaţional, făcând referire la traficul de influenţă, precizează că „Fiecare stat parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru atribuirea caracterului de infracţiune, în cazul în care actele au fost săvârşite cu intenţie: a) faptei de a promite, de a oferi ori de a da unui agent public sau oricărei alte persoane, direct ori indirect, un folos necuvenit, cu scopul ca respectivul agent sau respectiva persoană să abuzeze de influenţa sa reală ori presupusă, în vederea obţinerii de la o autoritate administrativă sau de la o autoritate publică a statului parte a unui folos necuvenit pentru instigatorul iniţial al actului sau pentru oricare altă persoană; b) faptei unui agent public sau a unei alte persoane de a solicita ori de a accepta, direct sau indirect, un folos necuvenit pentru sine sau pentru o altă persoană, cu scopul de a abuza de influenţa sa reală ori presupusă, în vederea obţinerii unui folos necuvenit de la o autoritate administrativă sau de la o autoritate publică a statului parte”. Definiţia dată traficului de influenţă în cuprinsul Convenţiei ONU împotriva corupţiei nu face distincţie între tipurile de foloase, materiale sau nemateriale, condiţia fiind ca acesta să fie un „folos necuvenit”.

În mod corelativ, nici definiţia dată de Codul penal în vigoare infracţiunii de trafic de influenţă, în cuprinsul art. 291 – potrivit căruia „Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani” – nu face distincţie între foloase materiale sau nemateriale.

Prin modificările realizate de legea supusă controlului Curţii Constituţionale se consacră prin lege posibilitatea de a obţine foloase nemateriale, care pot îmbrăca diverse forme şi prin aceasta, urmare a noii reglementări, sunt scoase din sfera ilicitului penal în mod nejustificat multiple activităţi (oferirea unui titlu sau a unei distincţii, avansarea în carieră, oferirea unui loc eligibil pe liste de candidaturi ale unui partid în cazul unor alegeri locale sau parlamentare etc.).

Totodată, modificarea efectuată, prin introducerea condiţiei ca promisiunea să fie urmată de intervenţia la funcţionarul public, contravine obligaţiilor asumate prin ratificarea Convenţiei penale privind corupţia a Consiliului Europei referitoare la incriminarea traficului de influenţă. Potrivit art. 12 din Convenţie, statele trebuie să adopte măsuri legislative pentru a prevedea ca infracţiune fapte precum cele descrise în art. 291 Cod penal, „indiferent dacă influenţa este sau nu este exercitată ori dacă influenţa presupusă produce sau nu produce rezultatul dorit.” În consecinţă, prin introducerea condiţiei ca promisiunea să fie urmată de intervenţia la funcţionarul public, dispoziţiile art. 291 alin. (1) Cod penal, în forma modificată, contravin părţii finale a art. 12 din Convenţia penală privind corupţia a Consiliului Europei.

Pe de altă parte, Curtea Constituţională a fost chemată să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederii în vigoare a incriminării faptei de trafic de influenţă (Decizia nr. 489/2016), statuând: „doctrina şi practica judiciară sunt constante în a reţine că pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă nu are relevanţă dacă pretinderea folosului a fost satisfăcută, nici dacă acceptarea promisiunii unor foloase a fost urmată de prestarea acestora, nu interesează dacă intervenţia pe lângă un funcţionar sau alt salariat s-a produs sau nu, nici dacă prin intervenţie (reală sau presupusă) se urmăreşte determinarea unei acţiuni licite (efectuarea corectă de către un funcţionar sau alt salariat a unui act ce intră în atribuţiile sale de serviciu) sau a unei acţiuni ilicite (efectuarea incorectă a actului) ori determinarea unei inacţiuni licite (abţinerea de la efectuarea unui act abuziv) sau a unei inacţiuni ilicite (neîndeplinirea unei îndatoriri de serviciu), de vreme ce dezaprobarea exprimată prin incriminarea faptei de trafic de influenţă priveşte scopul urmărit de infractor, nu ca un rezultat, ci ca o caracterizare a acţiunii de traficare a influenţei reale sau presupuse.” În continuare, Curtea a mai reţinut că pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă se cer a fi îndeplinite mai multe cerinţe esenţiale, printre care şi aceea ca subiectul activ „să aibă influenţă” ori „să lase să se creadă că are influenţă” asupra funcţionarului public sau persoanei prevăzute de lege. Curtea a mai observat că, în mod constant, doctrina a reţinut că prin expresia „are influenţă” se înţelege că acea persoană se bucură în mod real de încrederea funcţionarului sau a altui salariat, ori că bunele relaţii personale cu acesta corespund realităţii, aşadar acea persoană este în asemenea relaţii cu funcţionarul încât să-l poată determina la o anumită conduită, atitudine, acţiune. În literatura de specialitate, expresia „lasă să se creadă că are influenţă” asupra unui funcţionar sau a altui salariat are înţelesul că o persoană se laudă că are trecere pe lângă un funcţionar sau alt salariat (afirmând, de pildă, că datorită încrederii de care se bucură sau datorită rudeniei sau relaţiilor personale pe care le are cu acel funcţionar sau salariat poate determina o anumită atitudine a acestuia ori poate obţine o anumită rezolvare), ori se prevalează, pretinde, afirmă, contrar realităţii, că este în relaţii bune cu funcţionarul ori alt salariat, se bucură de aprecierea şi încrederea acestuia de asemenea natură încât poate rezolva problema de care este interesat cumpărătorul de influenţă. Se consideră că cerinţa este îndeplinită şi atunci când o persoană, fără a se lăuda că are trecere asupra unui funcţionar, nu dezminte afirmaţiile altora cu privire la existenţa acesteia. De asemenea, în practica judiciară s-a reţinut că nu are relevanţă dacă făptuitorul a precizat ori nu numele funcţionarului public asupra căruia are influenţă, suficient fiind să-l fi determinat numai prin calitatea acestuia. Curtea observă, totodată, că, potrivit unei jurisprudenţe constante, pentru reţinerea infracţiunii de trafic de influenţă nu este necesar ca inculpatul să indice în mod nominal funcţionarul public pe lângă care pretinde că ar avea trecere, dacă din conţinutul celor afirmate de el se desprinde competenţa acestui funcţionar de a dispune în legătură cu actul referitor la care se trafică influenţa, deoarece ceea ce este important este ca influenţa presupusă a inculpatului să fi constituit pentru persoana interesată motivul tranzacţiei. Cu alte cuvinte, pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă este necesar să fie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, printre care şi aceea ca influenţa pe care o are sau lasă să se creadă că o are făptuitorul, să privească un funcţionar sau alt salariat care are atribuţii în îndeplinirea actului pentru care făptuitorul a primit sau a pretins bani ori alte foloase. Nu are relevanţă dacă făptuitorul atribuind un nume acelui funcţionar sau salariat, numele atribuit este real sau fictiv. Prin urmare, esenţial este ca influenţa făptuitorului să fi constituit pentru persoana interesată motivul determinant al tranzacţiei.

23. Art. I pct. 50 din legea criticată încalcă art. 1 alin. (3) şi (5), precum şi art. 11 alin. (1) şi (2) din Constituţie

Art. I pct. 50 din legea criticată modifică art. 297 alin. (1) Cod penal, care va avea următorul cuprins: „(1) Fapta funcţionarului public, aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu reglementate expres prin legi, ordonanţe de guvern sau ordonanţe de urgenţă, care refuză să îndeplinească un act sau îl îndeplineşte prin încălcarea atribuţiilor astfel reglementate, a unor dispoziţii exprese dintr-o lege, ordonanţă de guvern sau ordonanţă de urgenţă, în scopul de a obţine pentru sine, soţ, rudă sau afin până la gradul II inclusiv, un folos material necuvenit şi prin aceasta cauzează o pagubă certă şi efectivă mai mare decât echivalentul unui salariu minim brut pe economie sau o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani sau amendă.”

Modificarea textului încalcă dispoziţiile Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea 365 din 15 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 903/05 octombrie 2004 şi, prin aceasta, dispoziţia înscrisă în articolul 11 alin. (1) din Constituţie. Potrivit art. 19 din Convenţie, „fiecare stat parte trebuie să adopte măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracţiune, în cazul în care actele au fost săvârşite cu intenţie, faptei unui agent public de a abuza de funcţiile sau de postul său, adică de a îndeplini ori de a se abţine să îndeplinească, în exerciţiul funcţiilor sale, un act cu încălcarea legii, în scopul de a obţine un folos necuvenit pentru sine sau pentru altă persoană sau entitate”.

Norma propusă în legea criticată, care restrânge nepermis de mult domeniul de aplicabilitate al infracţiunii, reprezintă o încălcare a acestei obligaţii instituită în sarcina statelor-parte şi, implicit, a dispoziţiei constituţionale înscrise în articolul 11 alin. (1) potrivit căreia „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte”, iar potrivit alin. (2) din Legea fundamentală, „tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”.

Reglementarea propusă prin textul de modificare a art. 297 Cod penal este de natură să conducă la excluderea din sfera răspunderii penale a unor fapte ilicite care presupun exercitarea de către funcţionarii publici a îndatoririlor de serviciu în mod necinstit şi incorect, afectând prin aceasta drepturile şi interesele cetăţenilor şi ale persoanelor juridice. Modificarea textului restrânge nepermis de mult domeniul de aplicare a răspunderii penale a funcţionarului public, prin cerinţa ca obţinerea folosului material necuvenit să fie pentru „sine, soţ, rudă sau afin până la gradul II inclusiv”. Limitarea sferei beneficiarilor folosului material necuvenit doar la soţ, părinţi, fraţi şi afini până la gradul II, legalizează practic celelalte fapte de abuz în serviciu ale funcţionarului public săvârşite cu scopul de a obţine un folos material necuvenit pentru alte rude apropiate sau pentru alte persoane. Concret, funcţionarul public este apărat de răspunderea penală dacă prin neîndeplinirea sau îndeplinirea prin încălcarea atribuţiilor reglementate în mod expres de lege, ordonanţe de urgenţă sau ordonanţe de guvern asigură un folosul material necuvenit pentru alte rude apropiate (nepoţi, veri etc.), sau persoane cu care au stabilit diverse înţelegeri sau parteneriate.

Modificările propuse prin legea criticată reprezintă în realitate o dezincriminare în parte a infracţiunii de abuz în serviciu, atât prin circumstanţierea excesivă a elementelor constitutive ale acestei infracţiuni, astfel încât aplicabilitatea acestora să fie mult diminuată, cât şi prin măsuri privind pedepsele prevăzute de lege: astfel, reducerea pedepsei principale prevăzute de lege de la 7 ani, respectiv, 14 ani, la un maxim de 5 ani închisoare, în acelaşi timp cu introducerea pedepsei alternative a amenzii, cu consecinţe evidente asupra reducerii termenelor de prescripţie a răspunderii penale; eliminarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi.

Eliminarea pedepsei complementare a interzicerii ocupării unei funcţii publice, în raport cu alte infracţiuni la care aceasta este prevăzută, este contrară principiului conform căruia situaţii similare trebuie să primească rezolvări legale similare. Prin aceasta, legea capătă un caracter aleatoriu şi nu raţional, coerent. Instituirea de norme în mod neraţional, prin selectarea de către legiuitor în mod aleatoriu dintre conduitele periculoase a celor pe care le incriminează, nu corespunde exigenţelor legiferării în cadrul statului de drept, contravenind astfel dispoziţiei consacrate de art. 1 alin. (3) din Constituţie.

De asemenea, introducerea unui scop calificat, acela „de a obţine (…) un folos material necuvenit” nu are nici o justificare raţională, nu este impusă de vreo decizie a Curţii Constituţionale şi nu este în concordanţă cu valoarea protejată prin norma în discuţie.

Totodată, există posibilitatea ca funcţionarul public să urmărească obţinerea unui folos nepatrimonial prin săvârşirea infracţiunii, ipoteză exclusă de către legiuitor prin modificarea adoptată.

De altfel, Curtea Constituţională a subliniat în mod permanent în jurisprudenţa sa că, prin soluţiile adoptate, legiuitorul are obligaţia de a adopta măsuri adecvate, necesare şi care să păstreze un just echilibru între interesul colectiv şi cel individual, subiectiv (Decizia nr. 683/2014 şi Decizia nr. 54/2015).

Prin modificarea criticată, este ignorată jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, potrivit căreia „prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie (…) impun legiuitorului obligaţia de a lua măsuri în vederea apărării ordinii şi siguranţei publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul reducerii fenomenului infracţional (…), cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen. Prin urmare, atunci când stabileşte regulile referitoare la tragerea la răspundere penală (…)”, legiuitorul trebuie să dispună toate măsurile pentru a asigura „interesul general al societăţii de a-i găsi şi a-i trage la răspundere penală pe autorii infracţiunilor şi de a preveni atingerile ce pot fi aduse ordinii şi siguranţei publice” (Decizia nr. 44/2016).

Curtea a mai statuat că, deşi „Parlamentul se bucură de o competenţă exclusivă în reglementarea măsurilor ce ţin de politica penală a statului, această competenţă nu este absolută în sensul excluderii exercitării controlului de constituţionalitate asupra măsurilor adoptate”.

Astfel, Curtea a constatat că incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale. În acest sens, Curtea a statuat că legiuitorul trebuie să dozeze folosirea mijloacelor penale în funcţie de valoarea socială ocrotită, Curtea putând cenzura opţiunea legiuitorului numai dacă aceasta contravine principiilor şi exigenţelor constituţionale (Decizia nr. 824/2015). De asemenea, Curtea a constatat că, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, respectarea Constituţiei este obligatorie, de unde rezultă că Parlamentul nu îşi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie (Decizia nr. 2/2014).

24. Art. I pct. 54 din legea criticată încalcă art. 1 alin. (3) din Constituţie

Potrivit punctului 54, articolul 309 se modifică şi va avea următorul cuprins: „Dacă faptele prevăzute la art. 295, art. 300, art. 303, art. 304, art. 306 sau art. 307 au produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o treime”.

Consecinţă a intervenţiei legislative, infracţiunea de „abuz în serviciu” va fi exclusă din categoria infracţiunilor cu posibile consecinţe deosebit de grave, care sunt sancţionate cu pedepse ale căror limite speciale se majorează cu o treime. Apreciem că o asemenea excludere, fără nicio justificare obiectivă, raţională, impusă de realizarea unor politici penale coerente încalcă art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală.

Astfel, prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora „România este stat de drept (…)”, impun legiuitorului obligaţia de a lua măsuri în vederea apărării ordinii şi siguranţei publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul prevenirii stării de pericol şi a fenomenului infracţional, cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen (Decizia nr. 224/2017).

25. Art. I pct. 62 din legea criticată încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie

Punctul supus criticii de neconstituţionalitate are ca obiect art. 367 alin. (6), care se modifică şi va avea următorul cuprins: „(6) Prin grup infracţional organizat se înţelege grupul structurat, format din 3 sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material. Nu constituie grup infracţional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracţiuni şi care nu are continuitate sau o structură determinantă ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului. Prin infracţiune gravă se înţelege oricare dintre infracţiunile prevăzute de art. 223 alin. (2) din Codul de Procedură Penală, inclusiv acelea pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.”

Modificările realizate conduc la dezincriminarea parţială a asocierii în vederea săvârşirii de infracţiuni, în lipsa scopului urmărit şi în lipsa unor infracţiuni grave. Or, dacă asemenea fapte nu sunt sancţionate, respectiv nu sunt descurajate prin mijloace de drept penal, are loc o încălcare a valorilor fundamentale, ocrotite de legea penală, printre care statul de drept, apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Constituţia consacră, astfel, obligaţia legiuitorului de a lua măsuri prin adoptarea tuturor instrumentelor ce sunt necesare în vederea prevenirii stării de pericol şi a fenomenului infracţional.

Prin modificarea adusă elementelor constitutive ale infracţiunii de grup infracţional organizat, prin care se introduc cele două condiţii suplimentare, se realizează indirect o dezincriminare parţială a infracţiunii, în lipsa întrunirii tuturor condiţiilor prevăzute de legiuitor, ceea ce conduce la încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, dar şi a art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală.

Modificarea adusă textului în vigoare nu reprezintă o simplă opţiune a legiuitorului primar, potrivit art. 73 alin. (3) din Constituţie, ci o omisiune legislativă cu relevanţă constituţională, ceea ce atrage competenţa instanţei de contencios constituţional de a remedia acest viciu pe calea controlului de constituţionalitate, având în vedere şi dispoziţiile art. 142 din Constituţie.

Trebuie menţionat că aceste aspecte au fost subliniate chiar de către instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, statuând că „prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora „România este stat de drept […]”, impun legiuitorului obligaţia de a lua măsuri în vederea apărării ordinii şi siguranţei publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul prevenirii stării de pericol şi a fenomenului infracţional, cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen. În acelaşi timp, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, respectarea Constituţiei este obligatorie, de unde rezultă că legiuitorul nu îşi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie.” (Decizia nr. 224/2017) De altfel, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa că legiuitorul (…) nu poate proceda la eliminarea protecţiei juridice penale a valorilor cu statut constituţional. Libertatea de reglementare pe care o are Parlamentul în aceste cazuri se exercită prin reglementarea condiţiilor de tragere la răspundere penală pentru faptele antisociale care aduc atingere valorilor prevăzute şi garantate de Constituţie (…).(Decizia nr. 62/2007)

Prin actuala definiţie a grupului infracţional erau acoperite toate ipotezele reglementate de legislaţia anterioară – respectiv – art. 323 Cod penal de la 1968 privind asocierea în vederea săvârşirii de infracţiuni, art. 7 şi 8 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, singura incriminare separată fiind cea prevăzută de Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului (dispoziţiile art. 35). Aceste aspecte rezultă atât din expunerea de motive a Codului penal din 2009, în care se menţionează că s-a avut în vedere renunţarea la paralelismul existent astăzi între textele care incriminează acest gen de fapte (grup infracţional organizat, asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, complot, grupare teroristă) în favoarea instituirii unei incriminări cadru – constituirea unui grup infracţional organizat – cu posibilitatea menţinerii ca incriminare distinctă a asociaţiei teroriste, dat fiind specificul acesteia, dar şi din hotărârea preliminară pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept – nr. 12/2014, care a stabilit că faptele prevăzute de art. 323 din Codul penal anterior şi art. 8 din Legea nr. 39/2003 se regăsesc în art. 367 din Codul penal nefiind dezincriminate.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, în care sunt prevăzute condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive, cu cele deduse controlului de constituţionalitate, rezultă lipsă de claritate şi previzibilitate în privinţa infracţiunii prevăzute de art. 367 Cod penal – constituirea unui grup criminal organizat, întrucât orice modificare a conţinutului art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, va conduce implicit la schimbarea condiţiilor de existenţă a acestei infracţiuni.

În concluzie, modul de redactare a textului se impune a fi examinat prin raportare la art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.

În considerarea argumentelor expuse, vă solicit să admiteţi sesizarea de neconstituţionalitate şi să constataţi că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie este neconstituţională, în ansamblul său”.