De la “dragoni” la animale de companie ideale. O poveste uimitoare despre evoluţie

Bogdan Buburuz / 25.06.2017
De la “dragoni” la animale de companie ideale. O poveste uimitoare despre evoluţie

Cum ați reacționa dacă ați afla că cercetătorii ruși au creat cel mai drăgălaș şi prietenos cățel din lume? Le-a luat peste 50 de ani să reușească, iar rezultatul remarcabil a uimit comunitatea științifică. Animalul însă nu este de fapt un câine, ci o vulpe. Omul care spune povestea îmblânzirii vulpilor își împărtășește experiența uimitoare ca martor la acest proces evoluționar accelerat.

Renumitul biolog  și istoric al științei Lee Alan Dugatkin, de la Departamentul de Biologie alUniversității din Louisville, a călătorit în toată lumea pentru a relata povestea vulpilor îmblânzite din Siberia, iar Vocea.biz a luat legătura cu el pentru a afla mai multe detalii despre aceasta.

Dugatkin a fost implicat în experiment ca și istoric al științei, fiind interesat de toată povestea din spatele muncii savanților. A călătorit prima dată în Siberia în ianuarie 2012, înfruntând temperaturi de -40 grade Celsius, și s-a întors în 2014. El și Lyudmila Trut au scris “Cum să îmblânzești o vulpe (și să ajungi la un câine)” – titlul original “How to tame a fox (and build a dog)“.

Dugatkin a fost prezent, recent, la Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Cluj-Napoca, unde a susţinut o prelegere pe acest subiect.

”Interacțiunea cu animalele a fost incredibilă. Sunt mai prietenoase decât cel mai prietenos câine pe care ți-l poți imagina. Este ireal cât de mult pot arăta precum un câine”, povestește el despre primul moment în care a întâlnit vulpile.

Cum au fost transformate vulpile în ”câini”

În ani 1960, biologii ruși Dmitri Belyaev și Lyudmila Trut au demarat un proiect îndrăzneț – accelerarea unui proces evolutiv de mii de ani, reducându-l la doar câteva decenii. Belyaev, genetician și academician care a servit ca director al Institutului de Citologie și Genetică de la Academia de Științe din Novosibirsk a USSR, a vrut practic să desfășoare un experiment de domesticire în timp real.

Savantul a ales vulpile deoarece animalele erau deja folosite în Rusia pentru blană, iar acest lucru îi oferea acoperirea perfectă pentru experimente – la acea vreme Trofim Lysenko, un agrobiolog sovietic cu doctrine anti-Darwin, îi atrăsese atenția lui Stalin iar neconcordanțele științifice alte teoriilor sale fuseseră catalogate drept ilegale.

Lyudmila Trut era la vremea respectivă cercetătoarea tânără și plină de energie în care Belyaev avea încredere în ceea ce privește experimentul. Aceasta și-a început activitatea la o fermă de vulpi din Siberia, testând reacțiile vulpilor atunci când se apropia de țarcurile lor, când stătea aproape de ele și când le deschidea țarcurile și punea înăuntru mâncare sau alte lucruri. Fiecăreia dintre cele câteva sute de vulpi i s-a atribuit un scor general de îmblânzire. Un procent de 10% care a avut cele mai bune rezultate a fost ales pentru înmulțire.

”Dragonii care scuipă foc”

”Munca Lyudmilei începea în fiecare zi la șase dimineața, testând vulpe după vulpe pentru a vedea cât de blânde sunt animalele în preajma oamenilor. Observa cum se comportau vulpile atunci când se apropia de țarc, stând la ușa acestuia, deschizând și punând mâna în țarc. Se ocupa zilnic de un număr de 50-60 de vulpi, timp de luni de zile. După câteva luni le testa din nou, pentru a vedea cât de mult persista acest comportament. Atunci când avea toate scorurile, ea lua primele 10% ale animalelor iar acestea urmau să devină părinții unei noi generații. Prima generație a fost între 1959-1960”, spune Dugatkin.

Potrivit renumitului biolog evoluționar, la început aceste vulpi erau orice numai blânde nu. Majoritatea erau agresive sau, în cel mai bun caz, neutre, foarte puține arătând chiar și cel mai mic comportament social. Potrivit lui Dugatkin, Lyudmila spunea că majoritatea vulpilor sunt ”dragoni care scuipă foc”.

Lyudmila însă nu și-a pierdut speranța, și avea motive bune să creadă așa: a observat că la doar câțiva ani de la începerea experimentului, unii dintre angajații fermei de vulpi începuseră să formeze legături cu vulpile mai liniștite din a doua și a treia generație. Una dintre angajate chiar și-a împărțit micul dejun cu câteva vulpi.

”Acest lucru nu făcea parte din experiment, însă Lyudmila a observat cum s-au format legături, iar acest lucru era important deoarece acest tip de legături au fost probabil critice în fazele incipiente ale domesticirii câinilor. Ea observa acum acest lucru la vulpi”, spune Lee Dugatkin.

Cum experimentul începea să dea roade, ceea ce declanșa calmul la vulpi s-a schimbat. Prin urmare, pentru a ajunge la cele 10%, vulpile selectate din cea de-a cincea generație trebuiau să fie mult mai blânde decât primele vulpi care fuseseră selectate. Pentru a ține evidența, Lyudmila a conceput un registru cu ”clase” – vulpile din Clasa I erau prietenoase cu oamenii, manifestându-se prin sunete atunci când oamenii soseau sau plecau și dând din coadă. La doar un an distanță, cercetătoarea a trebuit să introducă o nouă clasă, Clasa E (”elita”), deoarece aceste animale arătau toate semnele de mai sus și chiar lingeau mâna oamenilor, așa cum o fac câinii. Mai mult chiar, aveau o coadă mult mai curbată decât cea a vulpilor sălbatice.

”Nu doar că deveneau din ce în ce mai liniștite, dar începeau și să aibă alte trăsături specifice animalelor domestice. Cozile curbate care se mișcă în prezența oamenilor este un fapt clasic ce poate fi observat în multe specii domesticite. Aspectul-cheie este însă faptul că Lyudmila și echipa sa nu au ales niciodată o vulpe în funcție de faptul dacă dădea sau nu din coadă, sau coada era mai curbată, Ei se bazau pur și simplu pe reacțiile comportamentale în prezența oamenilor. Vulpile au fost astfel selectate pe bază de comportament, niciodată datorită aspectului,” explică Dugatkin.

Câțiva ani mai târziu, Belyaev a reușit să găsească fondurile pentru a-și construi propria fermă experimentală unde el și Lyudmila își puteau continua munca. La scurt timp după, în 1967, Dugatkin spune că s-a întâmplat ceva cu totul special. O vulpe normală are până la vârsta de 2-3 săptămâni urechi pleoștite, care se îndreaptă după acest punct. În cazul unei vulpi pe nume Mechta (”vis” în rusă) urechile i-au rămas așa și după acest moment, nemaiîndreptându-se niciodată.

”Atunci când Belyaev a venit și a văzut-o pe Mechta, prima dintre vulpile domesticite cu urechi într-adevăr pleoștite, a întrebat-o pe Lyudmila ce fel de minune era aceea. Atunci când cei doi au participat la conferințe și au discutat despre experimentul domesticirii și au arătat fotografii cu Mechta, toată lumea i-a acuzat că inventează, spunând că animalul nu este decât un cățel. Așa de mult semăna Mechta cu un cățeluș,” spune Dugatkin.

La momentul respectiv, cei doi savanți aveau vulpi ce prezentau toate trăsăturile unui animal domesticit – temperament calm, urechi pleoștite și cozi curbate care se mișcau în preajma oamenilor – însă experimentul lor încă se desfășura conform aceleiași reguli: vulpile erau selectate doar pe baza comportamentului.

În 1974, nivelul hormonilor de stres era cu 50% mai scăzut în vulpile domesticite comparativ cu cele sălbatice. Pe lângă faptul că erau mai puțin stresate decât în mediul lor natural, vulpile erau de asemenea și mai ”fericite”, deoarece arătau niveluri mai ridicate de dopamină și serotonină, asociate stărilor pozitive. Mai mult, savanții au descoperit că puii își deschideau ochii mai repede decât de obicei și răspundeau mai rapid la sunete. Lyudmila spunea despre aceste schimbări că ”este ca și cum sunt atât de entuziasmați să interacționeze cu oamenii încât vor acest lucru să înceapă mai repede”.

Încrucișarea

La un moment dat, savanții au experimentat ceva diferit. Pe lângă vulpile domesticite, mai aveau unb rând de vulpi selectate pe baza agresivității manifestate față de oameni. Acest lucru le-a permis să împerecheze vulpile agresive cu cele domesticite și să observe rezultatele. De asemenea, le-a confirmat procesul evolutiv.

”De fiecare dată când faci un experiment evolutiv, atunci când selectezi animalele pe baza comportamentului lor, ești mereu îngrijorat că ceva non-genetic ar putea afecta în vreun fel rezultatul. Singura cale sigură de a știi este să faci un anumit tip de experiment, unul cunoscut drept experiment de încrucișare. Lyudmila lucra cu perechi de vulpi și fiecare pereche avea o femelă gestantă îmblânzită și altă femelă gestantă, dar agresivă. Atunci când embrionii aveau doar o săptămână, au fost transferați dintr-un uter în altul. Jumătate din embrionii din uterul fiecărei femele erau de la cealaltă”, a explicat Dugatkin.

Atunci când femela dădea naștere puilor, aceștia se comportau ca mama lor biologică sau ca cea adoptivă? În cazul în care comportamentul lor este genetic, atunci puii îmblânziți ar trebui să se comporte așa indiferent dacă au rămas în uterul mamei lor îmblânzite sau au fost mutați și s-au dezvoltat în uterul femelei agresive. Același lucru este valabil pentru puii agresivi. Vulpil agresive s-au comportat ca și mama lor biologică agresivă.

Era însă o problemă – atunci când Lyudmila a mutat embrionii, ea a știu caracteristicile fiecăruia. Însă cum avea să știe acest lucru atunci când puii se nășteau? Răspunsul era la înfățișare: culoarea blănii este o trăsătură genetică la aceste vulpi, astfel că dacă se știa culoarea blănii părinților, cercetătorii îi puteau selecta și știau viitoarea culoare a puilor.

Lyudmila și echipa sa așteptau ca vulpile să nască puii și ca aceștia să crească suficient pentru a începe să meargă și să interacționeze cu oamenii. Aceasta a descris rezultatele astfel: ”Este fascinant. Mama agresivă a avut pui atât blânzi, cât și agresivi. Puii săi adoptivi nu doar mergeau, ci se repezeau la ușile cuștii, dând din coadă și lingând mâinile omului care stătea la poartă. Mama pedepsea puii pentru un astfel de comportament. A mârâit la ei, i-a apucat de gât și i-a aruncat în spatele cuștii după ce erau prietenoși cu oamenii. Iar ei se ridicau imediat, reveneau în fața cuștii, dădeau din coadă și-mi lingeau mâinile.”

Aceștia se comportau întocmai ca o vule îmblânzită, deși femela agresivă fusese cea care le-a dat naștere. A fost exact ce voiau cercetătorii să vadă.

Același lucru s-a întâmplat și cu puii agresivi născuți de femela îmblânzită. Scenariul a continuat să se repete, oferindu-le savanților dovezi convingătoare despre schimbările din genele asociate comportamentului.

”Devii responsabil pentru ceea ce îmblânzești”

Până la mijlocul anilor 1970, devenise evident că experimentul funcționa și că fiecare generație de vulpi era din ce în ce mai blândă. Însă Lyudmila voia mai mult. Voia să vadă cât de mult se domesticiseră aceste vulpi. Astfel, cercetătoarea i-a sugerat lui Belyaev să se mută într-o casă nouă, alături de o femelă gestantă îmblânzită și să trăiască împreună 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână, timp de câteva luni, posibil chiar ani, așa cum oamenii locuiesc cu animalele lor de companie. Acest lucru urma să se întâmple o singură dată, însă Lyudmila considera că este vital ca experimentul să aibă loc, deoarece vulpile nu interacționează de obicei constant cu oamenii.

Belyaev a fost de acord și în martie 1975, Lyudmila s-a mutat cu Pushinka (”bilă de blană” în rusă), o vulpe blândă gestantă, cea mai liniștită din generația sa.

Singura fotografie cu Pushinka, in timp ce e mangaiata de Belyaev

 

Casa în care s-au mutat avea trei camere, una dintre ele fiind cea a Pushinkăi. Atât vulpea, cât și Lyudmila putea să meargă oriunde în casă. Locuința avea o curte în spate, unde Pushinka și puii ei se puteau juca oricând doreau. Lyudmila a interacționat cu vulpile așa cum oamenii interacționează cu un câine: le arunca mingea, alerga cu ele pe dealuri, le plimba în lesă, animalele îi răspundeau la nume și veneau la ea dacă fluiera. În timp ce Lyudmila nota tot ceea ce avea loc pe parcursul a trei luni de experiment, aceasta putea fi mai mult decât o cercetătoare meticuloasă și alinta vulpile și se juca cu ele.

Dogatkin relatează că ceva incredibil s-a întâmplat într-o noapte.

În timpul în care Lyudmila și vulpile au locuit împreună au fost mai mulți vizitatori – de la alți cercetători la pur și simplu alți oameni, iar vulpile nu au fost niciodată agresive. Pe 15 iulie, viața Lyudmilei s-a schimbat total.

”În fiecare seară, Lyudmila se ducea pe o bancă ce era pe cealaltă parte a casei și stătea acolo citind. În fiecare seară, Pushinka se întindea lângă ea. La acel moment al zilei, era un paznic care muncea la ferma experimentală și patrula zona. Paznicul care a venit pe 15 iulieera nou, însă. Nimeni nu știa exact cine e. Atunci când acest străin s-a apropiat de Lyudmila în ritm alert, Pushinka a sărit brusc și a început să alerge către intrus, făcând ceea ce Lyudmila nu a mai văzut vreodată la o vulpe înainte sau după: Pushinka a lătrat la intrus, exact cum ar fi făcut-o un câine de pază dacă ar fi simțit că stăpânul său este în pericol. Lyudmila a fost convinsă că Pushinka făcea fix acest lucru și motivul pentru care este convinsă este că Pushinka nu a făcut doar asta, însă atunci când Lyudmila a mers la paznic și a început să discute calm cu el, iar Pushinka a văzut că nu este niciun pericol, a încetat să latre, s-a întors la bancă și s-a așezat la loc,” a menționat Dugatkin.

Lee Dugatkin a spus ulterior că experimentul a avut un asemenea impact asupra Lyudmilei, încât aceasta nu a uitat niciodată timpul petrecut cu Pushinka și puii săi în acel loc.

”Casa este în ruine acum, însă am mers acolo cu Lyudmila și a fost ca și cum am fi pășit în trecut. Își amintește tot ce s-a întâmplat,” a spus Dugatkin.

Experimentul a fost motivul pentru care Lyudmila a decis să-l continue pentru tot restul vieții. Așa cum spunea vulpea din Micul Prinț, ”Devii responsabil pentru ceea ce îmblânzești”.

Decesele din ’85

Unul dintre cele mai impresionante rezultate ale experimentului a fost legat de procesul reproductiv. Primele semne au apărut la mijlocul anilor 1970. În timp ce vulpile intră de obicei în estru (perioada de împerechere) la sfârșit de ianuarie – început de februarie, iar aceasta durează între o săptămână și zece zile, vulpile domesticite începeau devreme și rămâneau în aceat perioadă cu câteva zile în plus.

La începutul anilor 1980, savanții au observat și mai multe schimbări în sistemul reproducător al vulpilor. Acestea și-au prelungit semnificativ perioada de împerechere. În anul 1984, unele dintre femele nu doar că și-au extins sezonul de reproducere, dar intrau în estru pentru o a doua oară în septembrie, un fapt clasic la speciile domesticite. În cazul vulpilor însă, nu erau masculi gata să se împerecheze cu ele.

Un an mai târziu, potrivit lui Dugatkin, câteva dintre femele au intrat în estru în septembrie, iar masculii s-au împerecheat cu ele. Femelele au dat naștere unei a doua serii de pui, o schimbare dramatică având în vedere că experimentul se derula doar de 25 de ani, ”nimic din punct de vedere evolutiv.”

”A avut loc ceva trist, dar în același timp interesant. Femelele care au născut în septembrie au avut cinci sau șase pui, însă niciunul nu a supraviețuit. Acest lucru s-a întâmplat din cauza laptelui mult mai puțin pe care îl aveau mamele lor, iar acestea nu erau dispuse să-i hrănească. Lyudmila și echipa sa au încercat să-i țină în viață, însă au murit cu toții. Au remarcat însă cum are loc evoluția, puțin câte puțin, multe lucruri trebuind să se sincronizeze pentru ca ceva să meargă,” a remarcat Dugatkin.

Aceasta a fost ultima descoperire la care Belyaev a fost martor, deoarece a murit în 1985, lăsând-o pe Lyudmila la conducerea experimentului.

”Râsetul” care încă nedemurește savanții

În anii 1980 și 1990, Lyudmila și echipa sau au făcut măsurători și au concluzionat că vulpile începeau să arate din ce în ce mai mult ca și câinii, având boturi mai rotunjite și trăsături juvenile, cu corpuri mai îndesate și mai aproape de sol.

Potrivit lui Lee Dugatkin, una dintre cele mai fascinante trăsături au apărut acum 10 ani, ceea ce înseamnă că experimentul durează deja de peste 40 de ani, dovadă că asemenea experimente au nevoie de perioade de timp foarte lungi pentru a releva rezultate complete.

Lee Dugatkin cu una dintre vulpile din Siberia

”Este unul din lucrurile pe care le vedem probabil la animalele noastre de companie”, spune Dugatkin.

Iar acesta este următorul:

”Dacă luați acest sunet și îl comparați cu un răset uman, veți vedea că nu existe sunete de la alte animale ca să se potrivească mai bine decât acesta”, explică Dugatkin.

Savanții spun că nu știu de ce și cum au început vulpile să scoată acest sunet, însă au concluzionat că este sunetul perfect pentru un animal de companie, iar în ultimii ani, din ce în ce mai multe vulpi au început să-l facă.

Ce se întâmplă în prezent cu vulpile

Lydmila Trut încă are grijă de experimentul de la ferma de vulpi, chiar dacă are acum peste 80 de ani. Ea vrea să înregistreze vulpile ca și animale de companie, ceea ce nu este ușor. Oameni din SUA și Europa au cumpărat vulpi de la ferma experimentală, în jur de două duzini, însă vulpile sunt considerate animale exotice prin lege.

”Acest lucru înseamnă că, în funcție de unde locuiesc, oamenii pot avea sau nu o vulpe la ei acasă,” spune Dugatkin.

Legea nu este singurul obstacol, însă. O vulpe domesticită de la ferma din Siberia poate costa până la $8,000 sau chiar mai mult.

Citește și...