De ce există atentate în Rusia. Problemele etnice și religioase zac latente în Federația Rusă, alimentate de disputele pentru controlul resurselor – ANALIZĂ

Rusia a fost zguduită luni de explozia unei bombe în metroul din Sankt Petersburg, iar serviciile de securitate au mai dezamorsat un dispozitiv exploziv. Acesta nu a fost, însă, singurul atentat sângeros din Rusia din ultimii ani.

În 2004 a avut loc luarea de ostatici de la Beslan, soldată cu 330 de morți, în vreme ce în anul 2002 a avut loc atentatul de la teatrul din Moscova, cu soldat cu moartea a 170 de oameni.

Dar care sunt, însă, cauzele? În primul rând, trebuie spus că Federația Rusă are o populație de 143 de milioane de suflete, sau 146,8 milioane dacă punem la socoteală și locuitorii peninsulei Crimeea, anexată ilegal de către Rusia în anul 2014 și nerecunoscută de către comunitatea internațională.

Însă locuitorii celui mai întins stat de pe planetă nu sunt deloc omogeni din punctul de vedere al etnicității sau al religiei.

Creştinii îi sărbătoresc vineri pe Sfinţii Petru şi Pavel

Opt persoane au murit după ce un elicopter rus s-a prăbușit

Problema etnică

Rușii reprezintă 80% din total potrivit recensământului din 2010, dar alte șase etnii grupează peste un milion de locuitori. Tătarii reprezintă 3,9% din total, ceea ce înseamnă 5,57 de milioane de oameni. Următorii sunt ucrainenii (1,4% din total, adică aproape 2 milioane de oameni), bashkirii (1,1% din total sau 1,58 milioane de locuitori), chuvașii (1%, respectiv 1,43 milioane), cecenii (1%, adică 1,4 milioane) și armenii (0,9% din total, respectiv 1,18 milioane).

Pe lângă aceștia se mai găsesc în Estul Îndepărtat populații numeroase de chinezi (200.000) și coreeni (150.000).

Concomitent, 4 milioane de imigranți ilegali ar fi prezenți în Rusia, în principal din statele din Asia Centrală, precum Uzbekistan, Kîrgîzstan, Tadjikistan, dar și Moldova, Armenia și Ucraina. Astfel, ar trăi în Rusia peste 640.000 de kazahi, aproape 290.000 de uzbeci, peste 200.000 de tadjici și peste 100.000 de kîrgîzi.

Moldovenii sunt, la rândul lor, peste 150.000.

De asemenea, câteva sute de mii de oamenii îi reprezintă populațiile finice, aceștia trăind în Rusia din cauza anexării de către Stalin a Kareliei în 1944 și a altor teritorii ale Finlandei.

Alte câteva sute de mii de etnici germani se mai găsesc în Rusia (390.000), în special pe Volga Inferioară. Germanii din Rusia au fost aduși în special de împărăteasa Ecaterina a II-a a Rusiei în 1763. Recensământul țarist din 1914 arăta că sunt 2,4 milioane de etnici germani în Imperiul Rus, iar la spargerea URSS, în 1989 mai erau 2 milioane. În 1941, peste 400.000 de germani din regiunea Volgăi au fost deportați în Siberia, fiind bănuiți de trădare, pe măsură ce trupele germane care avansau în sudul URSS.

Concomitent, se mai gasesc în Rusia și rromi (200.000), dar și evrei (150.000), existând o Regiune Autonomă Evreiască în componența Rusiei, aflată în Estul Îndepărtat.

În Caucazul de Nord mai trăiesc circa 900.000 de avari, dar și peste 500.000 de osetini, în vreme ce peste 600.000 de azeri sunt, la rândul lor, pe teritoriul rus.

În Siberia, populația Sakha numără circa 480.000 de oameni care trăiesc în Iakuția, buriații sunt peste 460.000, iar tuvanii peste 260.000.

În total, peste 160 de grupuri etnice trăiesc în Federația Rusă.

Religie complicată

În privința religiei, lucrurile sunt și mai complicate în Federația Rusă. Peste 50% din populație se declară creștin-ortodoxă, circa 1% sunt catolici, iar 0,5% din populație o reprezintă bisericile protestante. De asemenea, o parte din populațiile Siberiei se declară creștine datorită identificării prin credință.

Însă tătarii, cecenii, bashkirii, avarii, kazahii și azerii din Rusia sunt musulmani, majoritatea populațiilor care aderă la Islam găsindu-se în regiunea Volga și nordul Caucazului. În total 13% din populația oficială Rusiei este musulmană, potrivit Stratfor. Iar asta fără a pune la socoteală imigranții ilegali din Asia Centrală.

Estimările arată că musulmanii vor fi în 2050 între o treime din populația Rusiei (estimarea conservatoare) și jumătate din total (estimarea cea mai generoasă), potrivit unei alte analize a Stratfor. Aceasta mai arată că Moscova are cea mai mare comunitate musulmană din Europa, fiind compusă din un milion de rezidenți și încă 1,5 milioane de imigranți, potrivit raportului citat.

O mare parte din populațiile aflate în Orient sunt budiste, precum buriații și tuvanii, ca și imigranții chinezi și coreeni, în vreme ce alte populații aderă la religii șamanice.

Chinurile tătarilor și cecenilor

Din cauza deosebirilor etnice și religioase foarte multe probleme au pornit. Foarte multe populații au fost mutate în granițele ruse sau sovietice de către conducătorii Imperiului țarist sau de către Stalin însuși.

Spre exemplu, tătarii din Crimeea au fost depărtați de către Stalin sub acuzația de colaborare cu regimul nazist al lui Hitler în timpul ocupației germane, același lucru întâmplându-se și cu cecenii din Caucazul de Nord, pe care Stalin a vrut să-i mute cu totul în Kîrgîzstan și Kazahstan. Astfel, întreaga națiune cecenă a fost deportată în acel moment, adică aproximativ jumătate de milion de locuitori, sub acuzația că cecenii au arătat trupelor germane trecătorile din Caucaz spre Azerbaidjan, unde nemții ar fi dorit să ajungă la bogatele sale zăcăminte de petrol.

Sub ordinele temutului Beria, pe atunci șeful NKVD (strămoșul KGB, actualul serviciu secret FSB – n.r.), întreaga populație cecenă au fost deportată, foarte mulți murind pe drum. De altfel, populația cecenă a scăzut cu 144.000 de oameni între 1944 și 1948, conform datelor NKVD. Casele lor au fost date refugiaților din Vestul URSS.

În 1957, la patru ani după moartea lui Stalin, cecenii au primit dreptul de a se întoarce în locul lor de baștină.

Tătarii din Crimeea nu au beneficiat, însă, de acest drept până la finele anilor ’80. Din cei 238.000 de tătari din Crimeea, circa 109.000 au murit între 1944 și 1947. Alte 2 milioane de tătari de pe Volga au murit între 1921 și 1922 în timpul unei foamete provocate de Stalin într-un mod similar cu Holodomorul din Ucraina.

”Curcubeul” cu probleme

Chiar înainte spargerea URSS, în anul 1990, Tatarstanul – o regiune foarte bogată în petrol – a adoptat o declarație de independență.

În anul 1992 a Tatarstanul a declanșat un referendum pentru o nouă Constituție, iar 62% dintre participanți au votat pentru introducerea acesteia. În Constituția Tatarstanului din 1992 se menționează clar că acesta este stat suveran. Numai că, ulterior, Curtea Constituțională a Rusiei a declarat ilegal plebiscitul.

În 2008, odată cu recunoașterea de către Rusia a independenței regiunilor Abhazia și Osetia de Sud, care sunt parte a Georgiei, consiliul suprem al tătarilor a declarat din nou Tatarstanul drept stat independent. Această declarație nu a fost luată în seamă de către Organizația Națiunilor Unite.

Tatarstatul este extrem de important din cauza zăcămintelor de petrol din zonă. Din această cauză Republica Tatarstan este singurul stat din cadrul Federației Ruse care are un ”președinte”. Conducătorul republicii este Rustam Minnikhanov, care a fost nominalizat în anul 2010 pentru această poziție de către președintele rus de atunci, Dmitri Medvedev (actualul premier rus).

Tatarstanul are rezerve de petrol de circa 900 de milioane de tone, în vreme ce rezervele din nisipuri petrolifere adună 12,5 miliarde de tone. Tatneft, compania petrolieră deținută de către autoritățile din Tatarstan, este una dintre cele mai mari din Rusia.
Tatneft a avut în anul 2014 o producţie totală de 26,5 milioane de tone de petrol, de mai bine de şase ori decât întreaga producţie a României, realizată de Petrom.

În 2008, Tatneft a redus livrările de țiței către Cehia, după ce Praga a decis să amplaseze pe teritoriul său un radar al scutului antirachetă american. Ulterior, Moscova a spus că va amplasa rachetele sale către Cehia sau Polonia dacă amplasarea scutului va merge mai departe, aceleași avertismente fiind făcute și în cazul României.

Războaiele din Caucaz

Regiunea Caucazului are alte probleme, dar similare. În primul rând, încă dinainte de spargerea URSS, în 1988 au izbucnit confruntări armate între Armenia și Azerbaidjan, pe atunci ambele membre ale uniunii. Problema: statutul regiunii Nagorno-Karabah.

Aceasta este parte a Azerbaidjanului, dar este locuită în majoritate de armeni. Mihail Gorbaciov, liderul URSS, a refuzat să schimbe statutul regiunii disputate, iar aceasta a rămas parte a Azerbaidjanului la declararea independenței de URSS. Ulterior, aceasta a dus la un război în toată regula, iar regiunea Nagorno-Karabah este sub controlul milițiilor locale, ajutate direct de către armata armeană.

De asemenea, după spargerea URSS și cecenii au vrut independență. De fapt, în 1991 Cecenia și-a declarat independența și a și obținut-o de facto în urma primului război cecen sub conducerea liderului Djohar Dudaiev. Acesta a creat o nouă constituție, care a fost introdusă în 1992. Primul război cecen a avut loc între 1994 și 1996, timp în care statul rus a pierdut controlul republicii în urma unui război de guerillă.

Dudaiev a fost asasinat în anul 1996, când un avion de recunoaștere a detectat locația sa din cauza folosirii unui telefon prin satelit, iar două rachete ghidate cu laser au fost trimise de armata rusă.

Al doilea război cecen a demarat în 1999, iar din anul 2000 Rusia a transferat controlul republicii forțelor cecene locale. Acest conflict a dus la lansarea pe orbita politică internațională a lui Vladimir Putin, acesta dând ordinul de invazie a Ceceniei. Putin a restaurat controlul și l-a lăsat la putere pe Ramzan Kadîrov, fiul fostului președinte al Ceceniei Ahmad Kadîrov, asasinat în anul 2004, și un aliat apropiat al său.

De la Dudaiev la Kadîrov

Autoritățile au anunțat oficial abia în 2009 stoparea operațiunilor militare în Cecenia. Însă Kadîrov a fost acuzat de-a lungul timpului de foarte multe crime și de eliminarea oponenților politici.

Și în cazul Ceceniei, petrolul a jucat un rol important. Aceasta are zăcăminte mici de țiței, o serie de rafinării și este și un hub important în tranzitul petrolului dinspre Marea Caspică spre Marea Neagră. De altfel, unul dintre motivele invocate de către fostul președinte rus Boris Ielțîn pentru invadarea Ceceniei era că aceasta este un important nod petrolier. Celălalt era că exemplul cecen urma să fie luat în calcul de către Tatarstan și alte republici ruse care doreau independența.

De altfel, Kadîrov este aproape de a primi de la Rosneft, gigantul de stat din domeniul țițeiului, controlul activelor petroliere din Cecenia.

În anii 1970, Cecenia avea o producție de 30 de milioane de tone de țiței pe an, dar în 1990 aceasta scăzuse la doar 4 milioane de tone, iar rezervele erau de 50 de milioane de tone. Spre comparație, România are o producție anuală de circa 4 milioane de tone și rezerve dovedite de 60 de milioane de tone.

Amenințarea Statului Islamic

Pe de altă parte, foarte mulți ceceni sau locuitori musulmani din Daghestan au fost recrutați de către Statul Islamic și sunt combatanți ai ”califatului” în Siria și Irak.

Mai mult, intervenția Rusiei în Siria în favoarea președintelui Bashar al Assad a dus deja la amenințări din partea Statului Islamic, care a cerut susținătorilor săi să ducă un război contra Rusiei. Iar un prim atentat a existat deja în 2015, când un avion al companiei Metrojet a explodat deasupra peninsulei Sinai după amplasarea unei bombe în interiorul său la întoarcerea din stațiunea egipteană Sharm-el-Sheikh. Atentatul a dus la moartea tuturor celor 224 de pasageri și membri ai echipajului aflați la bordul său, potrivit The Independent.

Siberia nu mai vrea să cotizeze degeaba

Și în Siberia există un curent privind regionalizarea sau independența republicii autonome. Mai exact, locuitorii din regiune s-au săturat ca vastele resurse ale acesteia, de la petrol și cărbune până la lemn sau minereuri, să fie exploatate și folosite, iar banii să ajungă aproape în totalitate la Moscova.

O astfel de revoltă a avut loc chiar în 1863, iar în 1917-1918 au avut loc confruntări armate între cei care doreau autonomia și bolșevici.

În anul 2014 cei care doreau independența Siberiei s-au organizat pe rețelele sociale și au dorit să realizeze o demonstrație publică în orașul Novosibirsk. Dar autoritățile ruse au refuzat să acorde avizele necesare și au amenințat cu interzicerea BBC în Rusia deoarece pe site-ul acesteia apăruse un interviu cu Artyom Loskutov, organizatorul Marșului pentru Federalizarea Siberiei.

Procurorul general al Rusiei a dat atunci 14 avertismente către o serie de organizații media care au scris despre protest, acuzându-le de împrăștierea de informații extremiste, potrivit The Guardian.

Amenințarea chineză

Siberia este specială pentru autoritățile de la Moscova deoarece, pe lângă mișcările regionaliste există și altă problemă: foarte mulți chinezi care trec ilegal granița în Extremul Orient și se stabilesc pe teritoriul rus. Autoritățile de la Moscova sunt îngrijorate de trendurile demografice, estimându-se că populația rusă va ajunge minoritată în aceste regiuni slab populate.

Problema este atât de gravă încât tot Estul Îndepărtat al Rusiei are o populație de 4,3 milioane de ruși, pe când provinciile chineze din regiunea Manciuria, învecinată, au în total 109 milioane de locuitori.

În anul 2000, Yevgenii Nazdratenko – guvernatorul regiunii Primoskiy Kray, cea care conține orașul Vladivostock de la Oceanul Pacific – cerea relocarea a 5 milioane de cetățeni din partea vestică a Rusiei în regiune, potrivit companiei de consultanță Stratfor. De asemenea, Alexander Shaikin – șeful serviciului de protecție a graniței spunea tot atunci că 1,5 milioane de chinezi au trecut ilegal granița.

De altfel, istoria confruntărilor privind regiunea este lungă: teritoriul numit Manciuria Exterioară, aflat între fluviul Amur și Oceanul Pacific a intrat în posesia Rusiei în 1858, fiind cedat de către dinastia chineză Qing, alături de Insula Sahalin, în urma unui război.

De asemenea, în anul 1969, China și URSS au avut chiar și un mic război de graniță, în urma căruia chinezii au cucerit o serie de insule de pe fluviul Amur, în vreme ce alte confruntări au avut loc și în vestul Chinei, în Asia Centrală.

Abia în anul 2003 Rusia a rezolvat această problemă privind granița cu China, Vladimir Putin cedând o parte dintre insulele disputate.