O instanță din România a avut de analizat dacă litigiul conturat de acţiunea unui bărbat de a obţine pe cale judecătorească obligarea unei femei de a deveni amanta lui este legal.. La ce concluzie au ajuns:
”Prin cererea înregistrată la Judecătoria Lipova …, reclamantul TG în contradictoriu cu pârâta APF, a solicitat obligarea pârâtei, prin lege, să devină amanta reclamantului. (…)
Judecătoria a invocat din oficiu excepţia privind caracterul nelegal al formulării obiectului acţiunii civile, excepţie unită cu fondul cauzei.
În baza înscrisurilor prezentate, Judecătoria reţine că litigiul este conturat de acţiunea reclamantului de a obţine pe cale judecătorească obligarea pârâtei de a deveni amanta reclamantului, obiect în raport de care Judecătoria a invocat excepţia caracterului nelegal al acestuia.
Soluţionând cu prioritate excepţia de fond privind nelegalitatea obiectului acţiunii, în temeiul art. 248 alin. 1 coroborat cu art. 245, art. 246 alin. 1, art. 247 alin. 1 raportat la art. 29 C. pr. civ. combinate cu art.11, art. 58, art. 60, art. 71 şi art. 72 C. civ., Judecătoria va admite excepţia şi va respinge acţiunea lăsând neexaminat fondul procesului.
Depăşind orice reflecţie privitoare la comportamentul reclamantului, persoană nesupusă vreunei interdicţii judecătoreşti (de a nu respecta normele de procedură care contribuie la asigurarea solemnităţii şedinţei de judecată, de a pretinde unei instanţe obligarea unei persoane să devină intimă sub aspectul vieţii sale private reclamantului),
Legiuitorul nu a instituit nici o normă expresă care să consacre dreptul de a avea o amantă, reglementând numai căsătoria, ca o uniune liber consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată în condiţiile legii, conform art. 259 alin. 1 C. civ.
A avea o amantă, ca relaţie socială de profunzime intimă, este o situaţie care contravine adeseori moralităţii celor mai multe tipuri de comunitate umană şi care, deşi neprevăzută de lege, nu este nici interzisă, însă, prin interpretarea normelor care reglementează drepturile personalităţii rezultă că nu există nici o normă care să fondeze pretenţia unui reclamant, nesatisfăcut în dorinţa lui, de a obţine satisfacţia obligării unei persoane pârâte la predarea vieţii sale intime acestuia. Numai voinţa liberă, reciproc asumată de doi oameni, fără concursul legii şi sub auspiciile moralităţii, pot crea o convieţuire intimă în afara căsătoriei.
Or, dispunând de sine însuşi reclamantul tinde la încălcarea libertăţii şi demnităţii pârâtei de a dispune de ea însăşi, în ceea ce priveşte acceptare liberă a convieţuirii intime cu reclamantul, legea neapărând insatisfacţia reclamantului prin punerea la îndemână a vreunui mijloc procesual de natura acţiunii exercitate. Reclamantul are un drept la acţiune, dar obiectul acţiunii fiind nelegal, dreptul nu poate fi examinat pe fond.”, conform sursei, legal-land.ro