O femeie care lucrează de câțiva ani ca învățătoare la o școală de cartier a decis într-o zi să le dea ca temă elevilor ei o compunere care să le stimuleze creativitatea.
„Ieri le-am dat elevilor mei ca temă o cumpunere cu tema “Ce i-aș cere Peștișorului de Aur dacă l-aș întâlni”. Azi m-am apucat să le citesc, să le corectez.
Stăteam în sufragerie și le citeam când a intrat soțul meu și m-a văzut plângând. M-a întrebat ce s-a întâmplat. N-am putut decât să îi întind foaia cu tema pe care o citeam.
A început să o citească cu voce tare.
„Peștișorule, vreau să-ți cer ceva special. Vreau să mă transformi într-un televizior. Vreau locul lui. Să fiu televizorul de la mine de acasă.
Să am locul meu special în casă și toată familia să se adune în jurul meu. Toată lumea să mă ia în serios când vorbesc.
Vreau să fiu centrul atenției și să fiu auzit, fără întreruperi sau întrebări.
Vreau aceeași grijă pe care o primește televizorul atunci când se strică.
Vreau ca tata să stea cu mine, chiar și atunci când vine acasă de la muncă obosit.
Vreau ca mama să mă accepte atunci când e supărată și tristă, în loc să mă ignore.
Vreau ca frații mei să se certe pentru a petrece timp cu mine. Vreau ca familia mea să lase totul deoparte din când în când și să petreacă timp cu mine. Vreau să-i fac fericiți și vreau să-i fac să râdă, exact ca orice alt televizor.”
La un moment dat, soțul meu mi-a zis:
– Doamne, ce părinți oribili!
M-am întors și i-am spus tristă:
– Compunerea este scrisă de băiatul nostru cel mic.”