Se spune că Cezar, trecând cu alaiul printr-un sat, a surprins o luptă pentru putere între doi indivizi. Cei din alai s-au mirat că și acolo oamenii se bat pentru întâietate. Cezar a spus că el însuși ar prefera să fie primul într-un sat, decât al doilea la Roma.
Două mii de ani mai târziu, Dragnea și Iohannis se încaieră, iar Europa ne privește cum se uita Cezar la acel sat.
Într-o țară unde e suficient să-ți alegi o ramură ca să descoperi mai multe bube decât poți număra, ne confruntăm cu o luptă pentru putere declanșată în mod atipic chiar de puterea executivă a statului. Lupta împotriva sărăciei, percepției internaționale, excluziunii sociale a luat o pauză.
Urgențele diferă în viziunea fiecăruia, dar e greu să justifici în calitate de Guvern cum principala urgență în România era supraaglomerarea penitenciarelor sau dezincriminarea abuzului în serviciu, într-o țară în care 1 din 8 copii se culcă nemâncat, în timp ce suntem pe podiumul Europei în aproape orice clasament privind lipsurile. 225.000 de copii din România merg la culcare flămânzi, după neputința sistemului medical românesc se fac filme, aproape jumătate dintre angajații români sunt plătiți cu salariul minim, un medic anunță public că doi oameni sunt condamnați la moarte chiar în spital, dar lupta la cel mai înalt nivel se dă pentru putere, pe proceduri și chichițe legislative, prin săli de ședință și prin comisii.
România merge înainte din inerție, în timp ce Guvernul ei se chinuie de două săptămâni să facă un exercițiu de damage control.
PSD nu va ceda, justificându-și orice decizie prin voturile primite – deci implicit că asta vor românii, dar nici Iohannis care după ani de somnolență începe sa semene cu președintele la care au sperat cei care l-au votat în 2014.
Într-una din cele mai sărace țări din Europa, avem o luptă între palate.