Condițiile din închisorile românești n-au interesat prea mult pe nimeni în anii ’90 sau la începutul anilor 2000, mai puțin pe cei închiși.
Într-un fel, se bănuia că sunt groaznice, dar ne și consolam cu gândul că țara are probleme mai mari decât comfortul celor ajunși după gratii.
Problema a început să plutească în mediul public atunci când am văzut și auzit vorbind despre ele persoane care apăruseră la televizor și înaintea arestării.
Dintr-o dată, s-a făcut lumină: se dau decizii la CEDO, oamenii stau ca niște sardele. Stăteau ca niște sardele și în anii ’90, dar pe atunci nu interesa pe nimeni. Erau cetățeni de rând.
Cum au început să treacă pe la închisoare fețe cunoscute, am aflat toți ceea ce bănuiam deja. Acum, depinde ce înseamnă pentru fiecare condiții decente. Celui obișnuit să aibă doi vecini pe o rază de un kilometru i se pare de neconceput să aibă doi vecini deasupra capului. Pentru cel cu rama patului ruginită acasă, bașca un veceu în curte, șocul nu e la fel de mare.
E ușor de înțeles de ce grațierea este contestată: este făcută de oameni politici, într-o perioadă în care se află și oameni politici și relaționați în închisori. Dar grațierea nu va rezolva problema: peste 60% dintre deținuții aflați în acest moment în închisorile din România sunt recidiviști sau cu antecedente penale.
Nici penitenciare noi n-o să avem prea curând: în 2004 existau planuri pentru două unități noi, abia acum câțiva ani s-au primit niște bani pentru studii de prefezabilitate.
Singurul lucru cert pe tema închisorilor este că România va plăti în continuare despăgubiri la CEDO.