Toggle Menu
  1. Home/
  2. #DespreFemei/

#Despre femei – Elisabeta Lipă: “Am plecat dintr-un sat din Bucovina și am cucerit lumea”

Elisabeta Lipă trăiește sportul la prezentul continuu. Chiar dacă s-a pensionat de la Ministerul de Interne în luna decembrie și nu a mai revenit în fruntea clubului Dinamo după ce și-a încheiat mandatul de ministru al MTS, cvintupla campioană olimpică își folosește acum toată știința acumulată în management din funcția de președinte al Federației Române de Canotaj. La 52 de ani, Canotoarea Secolului XX, titlu dat de forul internațional, spune că e o femeie împlinită și mărturisește că îi tresare inima de bucurie și acum, de fiecare dată când trecătorii o opresc pe stradă. Într-un inteviu pentru Vocea Biz, Elisabeta Lipă vorbește despre cum a reușit să-i convingă pe oameni că nu există bariere ce nu pot fi depășite.
 
Primul rezultat notabil al “Uței” a venit la numai un an și jumătate după ce a început canotajul, medalie de bronz la Campionatele Mondiale de juniori din Bulgaria, în proba de 4 vâsle. Anul următor a venit prima medalie la seniori, bronz la Mondialele din 1982, în aceeași probă,  patru vâsle, iar în 1983 a cucerit argintul la Mondiale, la dublu vâsle. În 1984 și-a început recitalul la Jocurile Olimpice.

1984, Los Angeles – medalie de aur la dublu vâsle;
1988, Seul – medalie de argint la dublu vâsle și medalie de bronz la patru vâsle;
1992, Barcelona – medalie de aur la simplu și medalie de argint la dublu vâsle;
1996, Atlanta – medalie de aur la 8+1;
2000, Sydney – medalie de aur la 8+1;
2004, Atena – medalie de aur la 8+1

Campionate Mondiale
Simplu – o medalie de aur (1989) și o medalie de argint (1991)
Dublu vâsle – nouă medalii de argint (1983, 1985, 1986, 1987, 1989, 1991, 1994 și 2003);
Patru vâsle – o medalie de bronz (1982);
8+1 – o medalie de bronz în 1984;

Campionate Naționale
25 de titluri de campioană națională;

A fost portdrapelul delegației României la două ediții ale Jocurilor Olimpice: Sydney 2000 și Atena 2004.
 
Doamna Lipă, când un străin vă întreabă cine sunteți? Cum vă creionați portretul?
Îi spun așa: am crescut cu Bucovina în suflet, într-o zonă marcată de tradiții și frumuseți naturale, cu oameni gospodari și cu frica lui Dumnezeu, cum se spune pe la noi. După școala generală, am plecat la Liceul Mihai Eminescu de la Botoșani, la “Electrotehnică”. Acolo am fost selectată doi ani mai târziu pentru canotaj. La 16 ani am plecat la București, unde mi-am continuat studiile la Liceul Industrial nr. 18, pe care l-am absolvit în 1982. În 1997 am devenit licențiată în Educație Fizică și Sport. Am absolvit cursuri postuniversitare în Dreptul muncii (2003) și în Managementul activităților sportive (2005), iar în 2007 am absolvit Colegiul Național de Apărare. Încununarea studiilor mele a venit în 2009, când mi-am luat doctoratul în Educație Fizică și Sport.
 
Dacă v-aș ruga să-mi povestiți un episod amuzant al carierei de la juniorat, ce mi-ați povesti?
Când am venit la București am fost cazată în căminul Liceului Industrial nr. 18, în sudul Bucureștiului. De acolo, schimbam vreo trei mijloace de transport în comun pentru a ajunge la Herăstrău, unde făceam antrenamentele. Ne pregăteam dimineața, veneam apoi la școală, iar după-amiaza aveam din nou antrenament. Munceam pe brânci. Vara, în cămin, ne rupeau țânțarii. Țin minte și acum vorbele antrenoarei mele: “Dacă vreți să scăpați de condițiile acestea, munciți să ajungeți la loturile naționale, acolo va fi altceva”. După un an eram deja componentă a lotului olimpic, eu fiind încă la vârsta junioratului.
 
Cât de mult s-a schimbat infrastructura pentru canotori dacă facem o comparație între anii 80-90 și prezent?
Ați atins o problemă adâncă. Canotajul este al doilea sport ca medalii obținute în istoria olimpismului românesc, după gimnastică, însă palmaresul său fabulos a fost realizat în condițiile unei infrastructuri sărace. În momentul de față nu avem o pistă de canotaj unde să putem organiza şi noi o competiţie internaţională, fie că vorbim de un campionat naţional de juniori, campionat european de seniori, campionat mondial. Dacă mă uit în grădina vecinului mă roade invidia, bulgarii în fiecare an organizează la nivel de seniori câte un campionat, noi nu putem să facem acest lucru, deşi ei nu au nici măcar pe sfert performanţa noastră.
 
Și pe Snagov?
Lacul Snagov, locul tradițional de pregătire, a devenit mult prea aglomerat, iar antrenamente sunt amenințate de șalupele celor care au vile în zona respectivă. Canotajul are nevoie de o pistă olimpică, iar eu trag nădejde că voi trăi ziua în care să o inaugurez.
 
“Nu-mi doresc vile sau palate!”
 
Continuăm abrupt. Vă considerați o femeie împlinită?
Da! Mă simt o femeie împlinită din toate punctele de vedere. Am o familie frumoasă, îmi fac munca cu dăruire și pot spune că după atâția ani încă mă mai duc cu plăcere la muncă. Mă trezesc la aceeași oră la care mă trezeam când eram în cantonament, nu este un calvar, nu-mi este greu. Consider că dacă spun că vin cu plăcere la Federația de Canotaj, altfel îmi ies lucrurile pe care mi le propun să le rezolv. Pot spune că sunt cu toată inima împlinită. Nu-mi doresc vile, palate, concedii în cine știe ce colțuri ale lumii. Îmi doresc să fiu sănătoasă și să fac cât mai mult bine sportului românesc.
 
Aveți o viață profesională foarte încărcată. Mai aveți timp și pentru cea de familie?
Normal. Viața de familie se reduce la cele câteva ore pe care le petrecem împreună seara, când ajungem toți acasă. Viața asta de zi cu zi este atât de agitată pentru toți, inclusiv pentru băiatul meu, Dragoș, care petrece mult timp la școală, are meditații și antrenamente. Cu toții ajungem seara acasă, și eu, și soțul (n.r. Cornel Lipă), și copilul, iar cele două-trei ore pe care le petrecem împreună încercăm să fie cât mai plăcute, mai relaxante, să putem să o luăm a doua zi de la capăt.
 
Aș vrea să vă întreb dacă fiul Elisabetei Lipă este un adolescent cu propria personalitate?
El este și va rămâne fiul Elisabetei Lipă, băiatul meu și viața mea. Dar mă bucur că are personalitate, că la 20 de ani este foarte bine ancorat în realitate. Stau de vorbă cu el și mă nu-mi vine să cred când a crescut atât de mare. Uneori mi-aș fi dorit să mai fie mic, să fie din nou alături de mine în cantonament. Dar știu că așa ceva nu se poate, se maturizează pe zi ce trece, devine un bărbat în toată firea. Probabil că așa este generația aceasta, care are alte mijloace de informare. Dar una peste alta mi-a dat Dumnezeu un copil bun, ascultător, așa că bucurie mai mare pentru un părinte nu poate să existe.

În ce constau bucuriile mărunte, de zi cu zi?
Și acum mi se mai întâmplă să mă oprească oameni pe stradă și să-mi spună că au urmărit cu lacrimi în ochi cursele mele de la Jocurile Olimpice, că i-am făcut să se simtă mândri că sunt români. Energia pe care mi-o transmit îmi dau puterea să continui această luptă de zi cu zi, pentru că este o luptă, în care am ambiția să trec de fiecare dată prima linia de sosire. Am plecat dintr-un sat din Bucovina și am cucerit lumea, devenind cea mai valoroasă canotoare a secolului XX. Am pornit de la gradul de sergent în Miliție și acum sunt chestor. Am muncit enorm pentru a reuși în viață și m-aș bucura foarte mult ca prin exemplul meu să pot convinge oamenii că nu există bariere care nu pot fi depășite.
 
Cum arată o zi obișnuită?
Ca o cursă olimpică în barca de 8+1, dar care nu durează 6-7 minute, ci cel mai frecvent 12 ore. De fapt atât dura înainte să ies la pensie.
 
Și cum arăta înainte să ieșiți la pensie?
La 8:30 eram în biroul meu de la Clubul Sportiv Dinamo, unde mă aștepta o agendă bogată, cu probleme diverse, legate atât de performanța sportivă, cât și de infrastructura bazei. Dinamo este o adevărată uzină de performanță, fiind clubul sportiv numărul unu al țării. Pe lângă această activitate, eram implicată zilnic în coordonarea Federației Române de Canotaj. Acum sunt setată numai pe Federația Română de Canotaj. Evident, nu omit să fiu soție și mamă.

“Când ești sportiv nu vezi dincolo de problemele tale”
 
Când erați în barcă aveați o imagine de ansamblu asupra sportului românesc. Acum sunteți implicată la alt nivel. Vi s-a schimbat viziunea?
Normal că văd lucrurile altfel. Când ești sportiv nu vezi dincolo de problemele tale. Ți se pare că oamenii din jurul tău nu fac pentru tine atât cât ți-ai dori sau nu ți se acordă toată atenția pe care tu consideri că o meriți. Când ajungi în partea cealaltă și devii conducător îți dai seama că lucrurile sunt mult mai complicate. Vezi că în fiecare zi te lovești de multe ziduri, multe obstacole, și îți dorești să faci altfel decât altfel cei pe care i-ai criticat când erai sportiv. Dar la fel de bine văd că generația actuală nu se compară cu generația trecută. Și asta se vede în rezultate.
 
Ce avea în plus generația dumneavoastră?
Multe. În primul rând dorința de a face performanță. Vorbesc din punctul meu de vedere, dar același lucru poate să-l spună oricare dintre colegele mele care au ajuns la un nivel ridicat de performanță. În primul rând eu mi-am dorit să ajung campioană olimpică pentru mine, nu pentru alții. Iar când am reușit lucrul acesta m-am bucurat că am făcut mulți români fericiți. 
Primul rezultat notabil a venit la numai un an și jumătate după ce am început canotajul, medalie de bronz la Campionatele Mondiale de juniori din Bulgaria, în proba de 4 vâsle. Anul următor a venit prima medalie la seniori, bronz la Mondialele din 1982, în aceeași probă,  patru vâsle, iar în 1983 am cucerit argintul la Mondiale, la dublu vâsle. În 1984 mi-am început odiseea olimpică, marcată de cele opt medalii obținute, astfel:
Când a crescut atât de mult Elisabeta Lipă de la sportiva din barca tricoloră până la conducătorul de azi?
Cu muncă și răbdare. Există și ceva nativ, pentru că altfel nu poți să conduci, dar cu siguranță că și experiența căpătată an de an își spune cuvântul. După Jocurile Olimpice de la Atena m-am retras și am urmat pașii pe care i-am dorit. Am lucrat în structura aparatului central al Ministerului de Interne, unde practic mi-am făcut rodajul. Am văzut cum se lucrează la cel mai înalt nivel, ce înseamnă să lucrezi cu oamenii din minister, ce pretenții au și ce trebuie să faci pentru a te ridica la nivelul pretențiilor. După care când am ajuns în fruntea clubului Dinamo, un club mare, enorm de greu, am luat-o pas cu pas. Nu mi-a fost ușor. Între timp m-am rodat și știind de unde să încep și unde să termin îmi este mult mai ușor să trec prin toate etapele acestea care sunt și foarte grele.
 
Unde se află acum sportul românesc la nivel mondial?
Jos, foarte jos, medaliile de la Rio de Janeiro ne-au arătat exact unde ne situăm. Dar avem profesioniști care pot pune umărul serios la revigorarea sportului până la Tokyo, în 2020. Românii au avut mereu talent și au muncit enorm pentru a urca pe podiumuri. Acum mai au nevoie și de o motivație. Din partea noastră, a factorilor de decizie. 

Iulian Larucema