Toggle Menu
  1. Home/
  2. #DespreFemei/

#Despre femei – Ada Solomon, singurul producător român nominalizat la Oscar: “Cei mai prețioși continuă să fie oamenii, în niciun caz statuetele poleite”

Pentru cinematografia românească, anul 2017 a început cu o premieră remarcabilă: Ada Solomon a devenit primul producător de film din țara noastră nominalizat vreodată la Premiile Oscar, grație muncii depuse la realizarea lungmetrajului “Toni Erdmann”. Chiar dacă pelicula nu a câștigat statueta, momentul a fost unul de  “reevaluare” pentru Ada Solomon. Concluzia a fost destul de simplă: aceea că “mai sunt lucruri de făcut și că, de fapt, cei mai prețioși continuă să fie oamenii, și nu lucrurile, și în niciun caz statuetele poleite”, a povestit ea într-un interviu acordat Vocea.biz.

Ada Solomon are o carieră de peste 20 de ani în industria filmului, iar peliculele produse de ea au fost recompensate cu premii importante. În adolescență însă, visa să devină actriță. S-a “jucat” puțin cu această pasiune în timpul liceului – la Școala Populară de Artă – și al studenției – cu trupa de teatru Podul. Din facultate a ieșit, totuși, cu diplomă de inginer în construcții.

Din dorința unui soi de independență financiară față de părinți a ajuns să lucreze în publicitate, precum “studenții americani”. De acolo, mai departe, a trecut “de partea” producției de film. Acum, privind înapoi, un lucru este cert pentru ea:

“Spun întotdeauna că sunt un om norocos și mă consider un om norocos. (…) Nu a fost un parcurs prestabilit și nu mi-am propus nici să obțin nu știu ce recunoaștere, nu asta m-a interesat. M-a interesat mult mai tare să fac lucruri care să rămână și care să ridice semne de întrebare, care să spună ceva despre lumea în care trăim”, a povestit Ada Solomon într-un interviu acordat pentru Vocea.biz.

Redăm în continuare cele mai importante declarații ale Adei Solomon. Interviul integral poate fi urmărit în fragmentele video inserate:

Aș vrea să începem cu cel mai recent eveniment, decernarea Premiilor Oscar, unde și filmul “Toni Erdmann”, al cărui producător sunteți, a fost nominalizat. Ce a însemnat el pentru dvs.?

A fost destul de intens și e interesant ce fel de interes pentru o persoană generează această celebrare a filmului de către Academia Americană de Film, pentru că sigur că foarte multă lume, dintr-odată, și-a adus aminte de mine și nu de mine, azi, ci de mine așa… ce-am făcut, cine sunt, care a fost parcursul meu. Și sigur că a fost și pentru mine un moment de reevaluare și de repoziționare și de văzut unde sunt azi și cum a fost parcursul acesta și ce a însemnat experiența cu “Toni Erdmann”. A fost o experiență intensă, a fost o aventură la care țin foarte tare, e o poveste de prietenie cu echipa filmului – vorbesc în special de producători și de regizoarea filmului –, la care am pornit cu mult entuziasm de la început și fără să ne imaginăm vreodată că o să ajungem aici. În fine, nici măcar nu e motivul principal pentru care facem filme, dar sigur că orice recunoaștere de tipul acesta înseamnă un potențial interes mai mare pentru film și atunci că e benefic, sigur că da.

Cum ați trăit noaptea aceea a decernării Oscarurilor, ați avut emoții?

Nu am avut emoții… Nu am mai avut emoții din momentul în care președintele Trump a anunțat restricționarea intrării cetățenilor musulmani și din o seamă de alte țări în SUA. Din momentul acela, deci, și de la cel al declarației lui Asghar Farhadi (regizorul iranian al filmului “The Salesman”, n. red) că nu va participa la ceremonie în semn de protest, chiar dacă va obține o derogare și va primi o viză de intrare în SUA, pentru mine a fost foarte clar că premiul, ca un statement va fi acordat filmului “The Salesman” și dintr-odată predicțiile care îl dădeau câștigător pe “Toni Erdmann” s-au inversat… Pentru mine ar fi fost o surpriză foarte, foarte, foarte, foarte mare să nu se întâmple așa.

Și sigur că te gândești și mai visezi și, pe de altă parte, pui în balanță și te întrebi dacă totuși nu e mai important ca momentul acesta să fie marcat printr-o poziție a membrilor Academiei Americane de Film… Sigur că sunt subiectivă, dar în același timp încerc să fiu cât se poate de obiectivă, fiind un mare fan al filmului precedent al lui Farhadi – “A Separation” e una din capodoperele secolului 21 și un film care va rămâne multă vreme în istorie -, “The Salesman” nu este, în opinia mea, la același nivel. Este un film foarte bun, dar îndrăznesc să spun că “Toni Erdmann” este un film mai important decât “The Salesman”. Acum, dacă “Toni Erdmann” este mai important decât statementul pe care l-au făcut membrii Academiei Americane e foarte greu de spus. Asta mi-e greu să judec. Pe de altă parte, orice urcuș din acesta la care nu poți să te duci până în vârf înseamnă că ai de continuat un drum și e o ocazie să mergi mai departe și să iei provocarea încă o dată în piept.

“Nu cred că se poate face artă făcând abstracție de contextul socio-politic în care trăiești”

Apropo de asta, la Oscaruri au existat discursuri anti-Trump, iar la Berlin, prezența echipei românești pe covorul roșu cu acele pancarte a fost un semn de solidaritate cu ce se petrecea în România în zilele acelea. Credeți că este în regulă ca actorii, regizorii, toți cei din lumea aceasta să-și exprime public orientarea politică, până la urmă?

Atâta vreme cât orice artist este și cetățean, cred că e important, da, să fie prezent în viața “cetății”. Nu cred că se poate face artă făcând abstracție de contextul socio-politic în care trăiești și oricine spune asta e ipocrit – că e deasupra acestor lucruri sau că e indiferent sau că nu-i afectează opera. Orice operă este afectată de contextul cultural, socio-politic în care trăiești, te dezvolți, în care activezi și până la urmă, în fond, orice operă de artă e un statement politic sau cel puțin civic. Iar simțul civic cred că este un dat important al oricărei persoane și care ține de structura proprie.

În general cred, de asemenea, că e important să spui ce gândești, nu să-i lași pe alții să își imagineze sau să construiască despre tine o anume imagine. Și atunci, personal nu am niciun fel de problemă, ba din contră. Sunt conștientă că nu e mare lucru ce poți face și că nu schimb eu, celulă, viața organismului. Dar celulă cu celulă până la urmă dă sănătatea organismului. Și cred că e important! Nu poți face multe atunci când iei o poziție, dar cu siguranță nu poți face nimic dacă nu iei poziție.

Sursa foto: Facebook/ Laurențiu Reghină
Sursa foto: Facebook/ Laurențiu Reghină

Vă întrebam asta pentru că au fost și voci care au susținut că respectivele evenimente ar fi trebuit să fie strict niște celebrări ale filmului, fără nicio culoare politică…

Nu cred că vreuna dintre arte sau dintre evenimentele conexe vieții publice există sau funcționează în afara contextului socio-politic și atunci nu, nu cred că ele trebuie să pună o barieră. O dată pentru că nu sunt deasupra, ci sunt parte din, și pentru că eu cred că, așa cum spunea Ai Weiwei (artist contemporan chinez, n. red), “totul este artă, totul e politică”.

Revenind puțin la “Toni Erdmann” – cum ați ajuns să lucrați la acest film?

E o poveste care se întinde pe ultimii aproape zece ani. L-am cunoscut mai întâi pe unul dintre producătorii filmului, pe Jonas Dornbach, la un atelier european de formare pentru producători, care se cheamă EAVE. Ne-am împrietenit acolo, ne-am reîntâlnit apoi la un alt atelier similar doi sau trei ani mai târziu, după care am continuat această amiciție dincolo de muncă efectiv; și pentru că el este căsătorit cu o româncă – care s-a stabilit în Germania de multă vreme – este foarte atașat de România și iubește țara foarte mult. Apoi am colaborat în diverse moduri.

Am cunoscut-o mai târziu, într-o piață de proiecte, pe Janine Jackowski, cealaltă producătoare a filmului. Iar pe regizoarea Maren Ade – îi știam filmele și o admiram foarte mult – am cunoscut-o când a venit să vadă dacă România ar fi un loc potrivit pentru filmări. Pe de altă parte Maren este prietenă cu Corneliu Porumboiu, iar acesta este celălalt element care o lega de România. Ei au cumva în comun și în felul în care povestesc și împart același timp de umor de bună calitate și subtil în felul în care aleg să-și facă filmele.

Mai mult decât atât, subiectul lui “Toni Erdmann” e unul care pe mine m-a preocupat și pe care mi-aș fi dorit foarte tare să-l transform într-un film încă dinainte să aud ideea lui Maren. Așa că lucrurile s-au așezat foarte bine, iar în momentul în care mi-a spus în trei vorbe despre ce e vorba – pentru că la momentul în care ne-am întâlnit prima dată în București nu exista un scenariu, era doar o idee – și mi-a spus că sunt alternative și că se gândește să filmeze în România, i-am spus că orice ar fi, eu vreau să fiu parte din filmul acesta.

Am început să lucrăm la cercetare, să o ajutăm pe Maren să cunoască o seamă întreagă din starea economiei și a relației dintre tehnicienii de înaltă calificare din România și români, să citească din presa românească și din materialele care existau în media apropo de prezențele corporațiilor internaționale în România… E drept că filmul, în final, a devenit mult mai personal față de scenariu. În scenariu tot acest aspect social și politic era mult mai prezent decât e acum, dar sigur că emoțional povestea dintre tată și fiică, fiind atât de puternică, a ocupat spațiul de empatie cu filmul.

Spuneați că este un subiect la care vă gândeați de multă vreme. Vă referiți la lumea aceasta a expaților sau la relația tată-fiică?

În special la dezrădăcinarea acestor nomazi de lux care sunt tehnicienii de înaltă calificare, care lucrează în altă țară decât țara lor de origine. Sigur că e un soi de migrație temporară și voluntară, însă din punct de vedere emoțional e o încercare foarte puternică. Asta pentru că lucrurile acestea nu durează – pentru că ei lucrează 4-5 ani sau cât durează proiectele respective, apoi pleacă -, pentru că prietenii rămân în spate sau prieteniile care se formează sunt cumva de conjunctură, copiii cresc precum cei ai diplomaților în școli bune, dar care se tot schimbă…

E un dezechilibru emoțional, o lipsă a unui cuib, a unui “acasă” în sensul pur al cuvântului și care se vede și pe care încearcă să-l mascheze prin resursele pe care le au, prin încercarea de integrare în culturile cu care interferează. Dar, de fapt, e foarte trist și e foarte greu și trebuie să fii foarte puternic pentru a rezista. Eu am avut ocazia să interferez puțin cu lumea aceasta și vorbesc nu doar de oamenii care lucrează în multinaționale, dar și cei care lucrează în diplomație, organizații ș.a.m.d. Oameni care fac lucruri extraordinare, dar care plătesc prețul pentru cariera pe care o au în relațiile interpersonale.

Și familiile “plătesc” la rândul lor…

Sigur, evident.

“Niciun film nu o să fie mai bun sau mai puțin bun dacă obține distincții în diverse locuri”

Ați spus la începutul interviului că nominalizarea la Oscar a fost și un moment de autoevaluare pentru dvs. Care a fost concluzia pe care ați tras-o după această reevaluare a muncii de până acum?

Nu știu dacă e chiar o concluzie… Că mai sunt lucruri de făcut și că, de fapt, cei mai prețioși continuă să fie oamenii, și nu lucrurile și în niciun caz statuetele poleite! Niciun film nu o să fie mai bun sau mai puțin bun, o să fie mai mult sau mai puțin prezent dacă obține și distincții în diverse locuri. Dar valoarea filmului nu se schimbă în funcție de distincția pe care o primește sau nu.

Dvs ați intrat în lumea filmului întâmplător. Ați privit înapoi și către momentul acela, v-ați gândit la el?

Da, spun întotdeauna că sunt un om norocos și mă consider un om norocos și pentru o seamă din aceste întâlniri pe care le-am avut în cei 20 de ani de când mă joc jocul acesta. Nu a fost un parcurs prestabilit și nu mi-am propus nici să obțin nu știu ce recunoaștere, nu asta m-a interesat. M-a interesat mult mai tare să fac lucruri care să rămână și care să ridice semne de întrebare, care să spună ceva despre lumea în care trăim. Ori distincțiile acestea, până la urmă, cel mai important lucru care vine legat de ele este că face ca filmele acestea să rămână în conștiința publică mult mai mult timp și mai puternic, în contextul unei concurențe puternice și a numărului de filme care crește exponențial de la an la an.

Revenind la începuturile de care vorbeam mai devreme, cum și de ce ați făcut pasul acesta către film, deși erați studentă la o facultate cu un alt profil?

Păi a fost așa că inițial am început să lucrez în Publicitate atunci când a venit Revoluția. Înainte de Revoluție, studenții la cursurile de zi nu puteau să lucreze. Și atunci, în momentul în care a venit Revoluția și am putut să lucrez, mi-am zis că vreau să câștig și eu ca studenții americani, să câștig banii mei și să-mi câștig o oarecare independență față de ai mei, chiar dacă eram din București și locuiam cu ei.

Am luat primul anunț de job temporar pe care l-am auzit la radio și așa am ajuns să lucrez în Publicitate. Am schimbat de la o agenție de Publicitate care funcționa în cadrul Târgului Internațional București și unde am stat o bucățică, am trecut la agenția de Publicitate a grupului de presă Expres prin întâlnire providențială, să zicem, pe care am avut-o cu Cornel Nistorescu și care mi-a propus să mă alătur echipei Agenției de Publicitate Expresiv. Am lucrat și am construit acolo o structură de publiciate solidă mai ales pentru începutul anilor ’90, numai că m-am lămurit că nu e tocmai ceea ce vreau să fac în viață și că genul de presiune din publicitate și oamenii cu care interferez și felul în care se întâmplă lucrurile nu e ce-mi doresc eu cel mai mult.

Aici nu m-am mai lăsat purtată și am decis că mă voi retrage de acolo, iar în momentul în care am anunțat că vreau să plec am primit două oferte. Una era de la o agenție de publicitate străină care își deschidea filiala în România – Grey -, iar cealaltă de la casa de producție cu care lucram spoturile la agenția de publicitate – Domino Film. Am spus că asta era mult mai aproape de ceea ce îmi place și de lumea care mă interesează. În adolescență visasem să fiu actriță și am zis că în felul acesta o să fiu mai aproape de lumea aceasta… Și s-a potrivit, mi-a plăcut foarte mult și am avut noroc să intru în această companie (Domino Film, n.red) care începea atunci să facă și producție de film și lucra cu cineaștii cei mai importanți din România la momentul respectiv pentru diverse produse… Mi-a fost bine!

Referitor la visul dvs de a deveni actriță, ați și făcut ceva în privința aceasta?

Am încercat, da. Am făcut Școala Populară de Artă când eram la liceu, iar apoi, în facultate, am mers la trupa de teatru Podul, care funcționa în cadrul Casei de Cultură a Studenților. Era mai mult decât o trupă de teatru, era un loc în care înțelegeai ce înseamnă spectacolul de teatru și cum se construiște pe toate palierele. A fost o experiență foarte importantă pentru mine și pentru partea de producție de film, pentru că există niște similarități între ce înseamă producția unui spectacol de teatru și cea a unui film. A fost o școală foarte bună, după cum și Domino Film a fost cea mai importantă școală pentru mine, chiar dacă nu era una teoritică, ci pur practică. Dar era o vreme în care nimeni nu știa mai bine și învățam cu toții făcând și făcând și greșeli câteodată, renunțând câteodată.

Din perioada aceea a tinereții, în care vă doreați să deveniți actriță, există și un film care să vă fi marcat în mod special?

Sigur că există o mulțime de filme care m-au marcat… Amintirea cea mai vie e legată de un film românesc; e vorba de “Glissando” (regia Mircea Daneliuc, n.red). Sunt experiențe mai degrabă senzoriale pe care le păstrez în memorie legat de drumul de la Cinema Modern, apoi întorcându-mă acasă, momente din film…

Din cinematografia internațională sunt filmele pe care le-am văzut în primii ani de facultate la Cinematecă. Nu m-aș hazarda să spun, dar “Cele 400 de lovituri” (regia François Truffaut, n. red) e unul din filmele mele de suflet, filmele lui Hitchcok sunt, de asemenea, filme care mi-au plăcut și la care am rezonat probabil pentru prima dată și la construcția tehnică a suspansului, a emoției și sentimentelor personajului care se transferă către spectatori. Altfel, copil fiind, am adorat-o pe Mary Poppins și am văzut de zeci de ori “Sunetul muzicii” și “Pisicile aristocrate”; sunt filme la care țin și la care mă uit cu plăcere și azi.

Muzicalurile sunt filmele care îmi plac în continuare foarte mult și e așa un fel de ambiție să nu renunț la meseria aceasta până nu voi produce și un muzical. Nu e deloc ușor și poți să-ți rupi gâtul foarte ușor, dar mi-ar plăcea foarte mult să fac asta.

“Una e să fii acel cineva din România și cu totul altceva să fii unul dintre cei numeroși cineva din Franța sau Germania”

De-a lungul anilor în care ați lucrat ca producător ați colaborat și cu echipe din străinătate. Nu v-a tentat niciodată să plecați din România și să vă stabiliți în altă parte?

Nu am avut niciodată curajul acesta și am mare respect pentru cei care au avut curajul să facă pasul acesta. Nu cred că aș fi putut… M-am gândit la un moment dat mai serios la această opțiune, către sfârșitul anilor 1990, la al doilea rând de Mineriade, când lucrurile o luaseră din nou razna – pentru că am fost în stradă nu numai la Berlin și la București în 2017, ci și în ’89 și ’90 – și băiatul meu cel mare era foarte mic… M-am gândit dacă e cazul să luăm opțiunea aceasta a libertății pentru el sau a funcționării într-o societate echilibrată și în care drepturile omului sunt respectate și în unde lucrurile funcționează mai democratic…

Deci, pe de-o parte, dacă e cazul să facem pasul acesta pentru el, iar pe de altă parte, conștienți fiind că atâta vreme cât el nu s-a născut acolo și cetățenia lui primă este română, va rămâne toată viața un imigrant, orice ar face și oricât de bine s-ar integra. Am eu dreptul să-i impun copilului meu să fie un imigrant? Am eu dreptul să aleg pentru copilul meu? Și în consecință am decis că nu, nu am dreptul să aleg pentru el și că trebuie să fac în așa fel încât să aibă opțiunea aceasta atunci când va fi suficient de mare să decidă să poată face asta, să-i asigur un oarecare sprijin și să-i fac bagajele dacă decide că asta vrea, dar nu să-i impun.

Dar pentru dvs ca producător cum credeți că ar fi fost dacă alegeați, totuși, să plecați?

Cred că ar fi fost mult mai greu. Sunt foarte conștientă că una e să fii acel cineva din România, și cu totul altceva să fii unul dintre cei numeroși cineva din Franța sau Germania. SUA nici nu intră în discuția aceasta, pentru că e un alt sistem pe care nu-l înțeleg, nici nu cred că-l voi putea pătrunde și nu cred că aș fi reușit. Pentru tipul de cinema care mă interesează pe mine, modelul american nu știu dacă e cel mai potrivit și nu cred că m-aș fi adaptat niciodată acolo. Mă rog, niciodată să nu spui “niciodată”, dar…

Cred că ar fi fost mai greu, cred că am avut șansa să trăiesc la momentul potrivit, în locul potrivit, adică în această perioadă în care lucrurile s-au desfășurat, au crescut, s-au format, s-au așezat și în acest timp în care există o resursă de talente în zona cinematografică ca niciodată altădată la noi acasă. Și sunt foarte mândră de asta și foarte fericită că am avut șansa asta. Mă bucur să lucrez cu cineaști tineri, mă bucur să descopăr cineaști foarte interesanți aflați la început de drum și să le văd energia. Mă menține cumva tânără, e genul meu de vampirizare prin încărcarea cu energie de la cei care sunt mult mai tineri decât mine. Pe de-o parte, nu mi-e limpede că în celelalte părți ale lumii unde există resursele logistice, există și același nivel de resurse de talent.

Deci, noi avem resursele de talent, dar cele financiare reprezintă în continuare cea mai mare problemă pentru industria cinematografică?

Da, dar nu numai. Și faptul că există atât de puțin săli de cinema și că nimeni dintre autorități nu se preocupă de revigorarea lor. Cât timp nu există voință politică pentru investiția în Cultură, nu se va întâmpla nimic. Putem să ieșim în stradă și să facem cele mai frumoase și creative proteste din lume, nu se va întâmpla nimic.

Adriana Stanca