Toggle Menu
  1. Home/
  2. #DespreFemei/

Astrofizicianul Aurora Simionescu, românca de la Agenția Spațială Japoneză

Aurora Simionescu este astrofizician și primul străin care deține o poziție de profesor asociat la Agenția Spațială Japoneză (Japan Aerospace Exploration Agency – JAXA). Simionescu a ajuns prima dată în atenția publicului pe vremea când era doctorandă la Institutul Max Plank din Germania și a făcut parte dintr-o echipă de crecetători care a făcut o descoperire istorică. Fizicienii au observat pentru prima dată unul dintre filamentele de gaz care leagă roiurile de galaxii. De atunci, Simionescu a continuat cu studiile postdoctorale la Universitatea Stanford printr-o bursă NASA și din 2013 lucrează la Agenția Spațială Japoneză, iar anul trecut a fost promovată pe poziția de associate professor (profesor asociat). În prezent, Simionescu studiază cum au fost formate elemntele din tabelul Mendeleev, elemntele chimice care compun Universul vizibil. Ea a povestit într-un interviu pentru Vocea.biz despre lucrurile fascinante pe care lumea științei le-a descoperit în domeniul său și cu ce vrea să contribuie ea mai departe.

Reporter: Cum ați ajuns să lucrați la JAXA?

Aurora Simionescu: Am început să lucrez la JAXA în iunie 2013, când mi-a fost oferită aici o bursă postdoctorală “Internaţional Top Young Fellow”. Înainte de a lucra la JAXA, am fost la universitatea Stanford unde deja foloseam date de la satelitul japonez Suzaku pentru proiectul meu de cercetare. Cred că domeniul meu de specialitate s-a potrivit foarte bine cu interesul institutului la care lucrez acum şi din acest motiv mi-au oferit şi acea bursă în 2013, şi acum promoţia ca profesor asociat.

Cum te-ai adaptat la societatea japoneză? E foarte diferită de societățile occidentale, mult mai disciplinată.

Societatea este într-adevăr foarte diferită, şi asta mi se pare foarte fascinant, cred că înveţi foarte multe despre tine, psihologic, atunci când eşti confruntat cu o cultură atât de diferită cum este a lor. Eu în Japonia sunt cunoscută de colegi drept “cea care spune întotdeauna adevărul”. Am fost mereu o persoană foarte directă, şi atunci când mi se cere opinia spun ceea ce cred. Aici, societatea este foarte stratificată, şi e foarte greu pentru un angajat să îşi critice şeful, sau măcar să îi sugereze că ar trebui să se schimbe ceva. Însă, în cercetare, în ştiinţă, nu se pot face descoperiri fără a urma din când în când şi indicii care nu duc nicăieri. Nu este un progres liniar, câteodată trebuie să admiți că unul dintre modelele teoretice e greşit şi trebuie să luăm măsurătorile de la capăt. Aşa că cel puţin până acum mi se pare că francheţea mea a fost foarte apreciată de superiori. În general cred că ei îşi dau seama că în domeniul ştiinţei şi cercetării este foarte important să ai o colaborare internaţională şi să aduci laolaltă multe perspective.

Sursă foto: Aurora Simionescu/Arhiva personală
Sursă foto: Aurora Simionescu/Arhiva personală

 

Sunt mulți străini acolo?

Nu, deloc. Aşa s-a şi întâmplat ca eu să fiu prima care primeşte un post permanent la JAXA. Cred că sunt cam șase “Internaţional top young fellows”. În plus, e posibil să fie încă pe atât de mulți străini, dar oricum suntem sub 5% din angajaţi.

Ce încerci să afli despre Univers?

Ar fi două sau trei întrebări foarte mari la care mi-aş dori să mă apropii mai mult de răspuns (pentru că a găsi răspunsul final şi absolut cred că este foarte greu). Dacă ar trebui să aleg una din întrebări, cea care mă pasionează cel mai mult în prezent este cum au fost distribuite elementele chimice la scara cea mai mare din univers pentru că toate elementele chimice, în afară de hidrogen şi heliu, au fost produse în explozii stelare numite supernove, dar acum observăm că elementele chimice sunt dispersate peste tot în Univers, inclusiv în spaţiul dintre galaxii, deci departe de orice stele. Aş vrea să am un “inventar” al tuturor elementelor chimice din Univers, al oxigenului pe care îl respirăm, al siliciului din care e făcut nisipul de pe plajă, al fierului, aş vrea să ştiu cum şi când au fost produse şi distribuite aceste elemente în Univers.

Cum au ajuns elementele în spaţiul dintre galaxii, ce le poartă acolo? Are legătură cu expansiunea universului?

Asta vreau şi eu să aflu! Momentan, se pare că e vorba de o combinaţie între acţiunea exploziilor stelare în sine şi acţiunea găurilor negre care se află în centrul fiecărei galaxii. Când Universul era mult mai tânăr, mai puţin de un sfert din vârsta lui actuală, exploziile stelare se întâmplau mult mai des, şi se crede că, prin combinarea energiei a sute sau mii de supernove care se întâmplă simultan, elementele chimice pot fi aruncate din galaxia gazdă. Vedem asta şi în prezent în galaxia M82, dar în trecut se întâmpla în mult mai multe galaxii. Astăzi, M82 e “atipică”. Universul deja a cam consumat gazul care era de transformat în stele.

Sursă foto: Wikipedia
Galaxia M82   Sursă foto: Wikipedia

 

Și ce urmează mai departe?

E un proces extrem de lent care durează miliarde de ani, deci noi nu ne putem da seama de această evoluţie, dar, la final, expansiunea spaţiului se va accelera din ce în ce mai mult, cel puţin această este înţelegerea curentă, cu cele mai bune date pe care le avem acum. Galaxiile o să se îndepărteze una de alta până când nu vom mai putea vedea decât galaxia noastră şi nimic altceva, apoi stelele o să se îndepărteze unele de altele până când nu vom mai vedea decât Soarele, apoi planetele o să se îndepărteze tot așa până rămânem singuri în întuneric. Nu e o perspectiva prea senină, deci cred cumva că o să se descopere un nou model al energiei întunecate care cauzează această expansiune accelerată.

Recent, NASA a anunțat descoperirea celor șapte planete care ar putea fi similare cu Pământul. Crezi că vom apuca să vedem imagini cu o altă planetă care să ne arate clar dacă vorbim sau nu de viață extraterestră?

Se poate într-un fel să se întâmple în decursul vieţii noastre. Nu vor fi imagini aşa cum vă imaginați pentru că nu avem rezoluţia imaginii necesară, dar ce se poate întâmpla este ca următoarea generaţie de telescoape terestre, sigur TMT (thirty meter telescope) şi EELT (European extremely large telescope), vor putea izola lumina stelei, deci vom putea separa lumina venită de la planetă de lumina stelei “gazdă”, dar planeta va fi tot numai un punct. Dacă planetă respectivă se roteşte şi dacă are continente şi oceane, pe când ea se roteşte, i se va schimbă spectrul (câteodată mai albastră dacă ne uităm la partea oceanică, altădată mai galbenă dacă ne uităm la un deșert, spre exemplu) deci prin schimbarea spectrului acestui punct vom putea să ne dăm seama cum arată planeta. Imaginea unei planete deja s-a văzut, cu telescopul spaţial Hubble în jurul stelei Formalhaut b.

Ce te-a determinat în copilăria ta să alegi acest drum în viață?

Am fost din clasa a VI-a deja la concursuri de fizică, la concursul Evrika de la Brăila, apoi la olimpiada naţională, aşa că vroiam să găsesc o carieră legată de fizică şi astronomia mi s-a părut o combinaţie ideală de fizică, deci un subiect exact, şi “visare”. Există totuşi ceva nostalgic, artistic, în contemplarea universului cred că de aceea a rezonat cu mine manualul de astronomie primit cadou de la mama când eram în ultimul an de liceu. Cred că arta care ne atinge cel mai mult sufletul oricum e bazată pe adevăr.

Sursă Foto: Aurora Simionescu/Arhiva personală
Sursă Foto: Aurora Simionescu/Arhiva personală

 

Cum ai ajuns la studierea elementelor?

A fost un proiect pe care l-am primit de la profesorul cu care am făcut doctoratul la institutul Max Plank în Germania. Avea nişte observaţii în raze X ale galaxiei M87 din constelaţia Virgo pe care mi le-a dat să le analizez şi când m-am uitat la distribuţia elementelor chimice bazată pe acele observaţii mi-am dat seama că există o corelaţie cu activitatea găurii negre din centrul galaxiei. Atunci a fost prima dată cred când s-a observat în mod direct că o gaură neagră poate acţiona asupra acestor elemente chimice, poate să le “împingă” în diferite direcţii inclusiv să le scoată din galaxia care le produce.

De aceea există în spațiul dintre galaxii…

Exact! bineînţeles imaginea generală în public este că aceste găuri negre “înghit” tot ce le iese în cale, dar asta nu este cu totul adevărat. În cazul a tot ceea ce trece aproape de o gaură neagră, dar la distanţe mai mari, lucrurile devin mai complicate. În M87, de exemplu, gaura neagră lansează un jet foarte energetic ce poate fi văzut chiar în lumina optică cu un telescop amator.

Cum ar fi quasarii…

Se crede că în universul “tânăr” quasarii au contribuit foarte mult la faptul că elementele chimice au “scăpat” din galaxii. La fel ca supernovele, acţiunea quasarilor a fost “de vârf” când universul avea cam un sfert din vârstă actuală. M87 nu este un quasar. Între timp, găurile negre radiază mai mult în radio decât în lumina optică, adică în universul mai “bătrân”, asta în teorie depinde de cât “mănâncă” găurile negre care înghit foarte mult gaz, în acelaşi timp sunt quasari. Practic, cele cu o dietă mai săracă luminează mai mult în radio şi mai puţin în optic.

Deci universul nu mai este la fel de luminos că pe vremuri şi nu prea mai sunt quasari.

Exact! Trăim în vremuri ceva mai liniştite, Universul nu mai este tânăr și neliniștit.

Probabil de asta am putut evolua.

Da, universul e aşa cam la vreo 35 de ani (dacă ar fi să comparăm cu o viață de om), e perioada propice vieţii. Mult mai devreme nici nu fuseseră produse elementele chimice necesare vieţii şi mai târziu va fi întuneric.

Are Terry Pratchett o vorbă care-mi place mult: oamenii sunt conștiința Universului, rostul nostru este să gândim ce este Universul.

Citatul meu preferat e din Hitchhiker’s guide to the galaxy – Există o teorie care spune că dacă cineva ar descoperi vreodată ce este Universul și de ce ne aflăm aici, acesta o să dispară imediat și va fi înlocuit cu ceva și mai bizar și inexplicabil. O altă teorie spune că asta deja s-ar fi întâmplat.

Cum decurge o zi din viaţă ta la JAXA?

Eu tot ca cercetător sunt angajată, aşa că e aproximativ la fel că şi în alte institute. Lucrez cel mai mult la calculator, cu programe care analizează datele primite de la sateliţi. Am şi câţiva elevi care îşi fac doctoratul sau masteratul cu mine, deci din când în când mă întâlnesc cu ei că să le dau sfaturi doar că am două modele de rachete spaţiale pe lângă care trec în fiecare dimineaţă şi nu prea le mai dau atenţie.

E o meserie deosebită oricum și care aduce ceva omenirii.

Da, e uşor să uiţi asta când eşti astronom de 10 ani pentru că te îngropi într-un detaliu foarte mărunt al unei probleme foarte mari. Încă văd meseria asta cu fascinaţia de copil, sunt nişte aspecte care necesită cunoştinţe şi multă muncă, dar motivaţia vine din entuziasmul acela de copil când le puneai tot felul de întrebări părinţilor până la exasperare, mama mama dar cerul de ce e albastru?

Ioana Nicolescu