Toggle Menu
  1. Home/
  2. #DespreFemei/

#Despre femei – Constantina Diță, atleta care a adus României una dintre cele mai importante medalii de aur din istoria Jocurilor Olimpice

Constantina Diță (47 de ani) reprezintă un nume greu în atletismul mondial. Născută în Turburea (Gorj), Pușa, așa cum este ea cunoscută în toată lumea, a reușit în 2008, la Jocurile Olimpice din Beijing să scrie un capitol de istorie în sportul mondial. La vârsta de 38 de ani, fosta elevă și soție a antrenorului Valeriu Tomescu devenea cea mai vârstnică medaliată cu aur din istorie în proba de maraton, cursa de andruranță de 42,195 km inclusă în programul olimpic încă de la prima ediție a balului celor cinci cercuri.

Stabilită în Boulder (Colorado, SUA), Constantina s-a întors pentru o perioadă în București, iar pe 21 aprilie va candida pentru postul de președinte al Federației Române de Aletism. Într-un interviu pentru Vocea.Biz, fosta mare fondistă își povestește momentul de glorie, maratonul din Beijing, o cursă care a fost vizionată, potrivit NBC, televiziune care a produs Olimpiada din China, de aproape 5 miliarde de telespectatori. Vorbele Pușei pot fi oricând o lecție de viață și subliniază trăsăturile unei femei puternice nu numai din punct de vedere fizic, ci și mental.

epa01451327 Romania's Constantina Tomescu wins the women's Marathon at the Beijing 2008 Olympics in Beijing, China, 17 August 2008. EPA/Kay Nietfeld

Pușa, tu locuiești în Statele Unite de 20 de ani și bănuiesc că de multe ori americanii ți-au propus să te naturalizeze. Îți pare rău că n-ai ales SUA sau ai stat vreodată în cumpănă dacă să mai alergi pentru România sau nu?

Niciodată nu am stat în cumpănă când mi s-a propus să alerg pentru Statele Unite ale Americii. Am spus de la început că “nu”, voi continua să alerg pentru România, până la sfârşitul carierei mele. Foarte mulţi mi-au spus că nu mă gândesc la cât de mulţi bani aş putea câştiga dacă aş alerga pentru America. Într-adevăr, nu m-am gândit la bani, m-am gândit că sunt româncă, am vrut să îmi termin cariera ca româncă, alergând pentru România.

Ai venit să candidezi pentru postul de președinte al Federației Române de Atletism. Cum ți-a venit această idée? Te-au inspirat și alte femei din sportul românesc care conduc federații, precum Camelia Potec la înot, Elisabeta Lipă la canotaj sau Irina Deleanu la gimnastică ritmică?

Cred că noi, femeile, putem să aducem un suflu nou în sportul românesc. De-a lungul carierei am adunat o suficientă experiență din relaționarea cu oamenii întâlniți pe toate meridianele globului și știu care sunt nevoile sportivilor. Provin din rândul lor, m-am luptat ani cu greutățile din sistemul românesc și sunt sigură că am capacitatea, împreună cu echipa mea, să readucem atletismul românesc pe linia de plutire.

Ce vezi în România, la nivel de sport de amatori, ți se pare că oamenii acordă mișcării o atenție sporită în ultimul timp?

Mă bucur foarte mult să văd atât de mulţi oameni care fac mişcare la noi în ţară. Înainte mă întorceam în ţară şi nu vedeam pe nimeni pe marginea străzii sau spre Snagov, nu vedeam nici un fel de antrenament, nu vedeam pe nimeni să facă mişcare. Acum, văd că din ce în ce mai mulţi oameni fac mişcare şi mă bucur. Mişcarea este pentru sănătate, faci mişcare pentru a fi sănătos. Eu le doresc să continue să facă mişcare. Se vede că în România sunt din ce în ce mai multe competiţii, de la probele cele mai scurte, până la probele cele mai lungi şi sunt participanţi de la tineri până la vârstnici, exact cum se întâmplă şi în străinătate. În Statele Unite, de la copiii de cinci ani până la cei de 90 de ani, chiar şi mai mult, aleargă şi fac mişcare.

Cum ar suna un sfat de la o campioană olimpică pentru amatorii de alergare?

Nu trebuie să alerge niciodată dacă nu au făcut mişcare înainte. Trebuie să aibă o viaţă cât mai strictă, chiar dacă nu faci sport de performanţă, dar şi ca să faci sport de masă sau jogging, tot trebuie să fii atent la ce mănânci. Apoi, în dimineaţa competiţiei, trebuie să mănânci foarte puţin, cu trei ore înainte de competiţie, pentru ca mâncarea să aibă timp să se digere. În timpul cursei trebuie să se rehidrateze, este foarte important. Trebuie să folosească băuturi sportive, pentru rehidratare în timpul cursei. Pe mine asta m-a ajutat tot timpul foarte mult. La toate punctele de hidratare trebuie să îşi pună băutura personală, pe care o foloseşte și în pregătirea obișnuită. La antrenament, la alergarea în parc, trebuie să aibă în permanenţă sticla alături, pentru a se putea rehidrata în timp ce aleargă. Cred că pentru toți pasionații de mișcare din România, cursa ta din Beijing întrunește toate caracteristicile unei povești de succes. Una care le poate ridica nivelul de energie.

Athletics

Aș vrea să vorbim puțin despre ea pentru cititorii Vocea.Biz. Să o luăm de la început!

Când am ajuns în China, ne-am dus cu trei zile înainte de startul competiţiei. Când am ajuns în aeroport, ploua torenţial afară, ne-am urcat în maşină… nu vedeam la un metru în faţa maşinii şi Vali (n.r. Tomescu) mi-a zis: “Puşa, ăsta este noroc!”. I-am răspuns “Să te audă Dumnezeu să fie noroc!”. Atunci am zis la început că Vali glumeşte, dar iată că s-a adeverit, am avut noroc, căci numai Dumnezeu ne-a dat acest noroc să câştigăm acea medalie la Jocurile Olimpice. A fost un lucru extraordinar şi va rămâne pentru totdeauna.

Vali a fost cu mine pe traseu până la kilometrul 27. În momentul în care eu am făcut evadarea din grup, el mergea împreună cu mine, în faţă, apoi rămânea în urmă pentru a vedea la ce distanţă se află urmăritoarele mele. Îmi spunea tot timpul: ai 10 secunde faţă de pluton, ai 25 de secunde de pluton. Când am ajuns la kilometrul 27, am văzut că nu îmi mai spune nimic. M-am uitat în lateral şi nu l-am mai văzut.

Și unde era?

După terminarea cursei am aflat că a fost oprit de poliţie pe traseu şi nu i-au mai dat voie să continue cursa. Sigur, adversarele mele au crezut că nu voi rezista până la final, dar nu au ţinut cont de un amănunt: prima parte a maratonului s-a mers foarte încet. Am trecut 1 oră și 15 minute şi ceva de semimaraton, ceea ce noi, în cursele mari, trecem la o oră 8, 9 minute. A fost o diferenţă de şase, şapte minute.

Athletics

Crezi că te-au subestimat adversarele sau a fost pentru tine un avantaj că nu te-au luat în seamă?

Ele au crezut că nu voi rezista până la capăt dacă am evadat din pluton. Dar atunci când pleci pe a doua parte, după ce prima parte ţi s-a părut uşor… bineînţeles că o să ţii până la capăt. Eu am fost fost foarte surprinsă că nu m-a urmărit nimeni. Nici Paula Radcliffe, nici chinezoaica Zhou, nici Catherine Ndereba, care a venit pe locul doi. De obiciei, atunci când cineva evadează din pluton, ele urmăresc imediat acea persoană, indiferent dacă se taie la final sau nu, ele urmăresc acea persoană. Dar de data asta nu m-au urmărit pe mine.

A fost vreun moment psihologic, un moment în care te-au cuprins emoțiile sau simțeai că cedezi fizic?

La kilometrul 40 am avut emoţii. Am avut foarte multe curse mari – Maratonul de la Chicago, sau la Londra, unde am luat bătaie în ultima parte, am luat bătaie chiar şi pe ultimii 400 de metri de la o concurentă. Asta a băgat în mine o spaimă tot timpul, ca nu cumva să pierd. Am luptat până la kilometrul 40 să nu pierd medalia de aur, apoi să nu o pierd după ce am trecut de kilometrul 40. Eu deja nu mai mergeam la turație maximă, pentru că pierdeam foarte mult timp întorcându-mă în spate să verific plutonul.

Și unde era?

Plutonul!? Îl ştiam în spate, dar nu ştiam la ce distanţă este. Pe ultimii 800 de metri, cu 800 de metri înainte de intrarea în stadion, am avut o întoarcere în literă de “U” şi abia acolo am văzut distanţa dintre mine şi plutonul al doilea, o distanţă de 300 de metri. Atunci m-am relaxat puţin şi am zis “medalia de aur este a mea”. Evident, tot am continuat să alerg, pentru că nu se ştie niciodată ce se poate întâmpla, finişul este după ce ai trecut linia de sosire. Dar întotdeauna competiţia se termină după ce treci linia de sosire. Mi-am zis că o să alerg şi o să alerg în forţă până în momentul în care trec linia de sosire, când eram sigură că medalia de aur este a mea.

Ce ai simţit în momentul intrării pe stadion?

Nu-mi venea să cred. Pur şi simplu nu îmi venea să cred că am ajuns în stadion şi câştig medalia de aur, nici că sunt atât de mulţi oameni pe stadion, dimineaţa. M-a impresionat foarte mult. De obicei, la concursurile de maraton nu sunt atât de mulţi spectatori, atâţia oameni în stadion. Dar la maratonul de la Beijing au fost 90.000 de oameni, peste 90.000 de oameni… asta m-a impresionat extrem de mult. Aplauzele lor îmi dădeau fiori. Îmi venea să plâng din ce în ce mai tare.

La final părea că încă mai ai forţă să mai parcurgi câţiva kilometri…

Am făcut un tur de stadion la final cu prosopul, pentru că încă nu luasem drapelul României. Dar deja îmi simţeam braţele… eu trag foarte mult cu braţele în cursă şi deja simţeam cum mă lasă braţele şi nu mai puteam să mai ţin prosopul sus. La picioare încă eram ok, dar braţele mă lăsau de la cât am tras. Apoi am făcut şi a doua tură de stadion cu tricolorul României.

Cum ți-a schimbat filosofia de viață și viața acea cursă?

M-a învățat că trebuie să crezi în visul tău până la capăt, să nu dezarmezi atunci când pierzi și să ai puterea să o iei mereu de la capăt. Cu ajutorul celor care te iubesc, cu ajuorul lui Dumnezeu și prin resursele fizice și psihice pe care le deții. Astea le-aș recomanda tuturor românilor, tuturor doamnelor: să creadă în visul lor și să nu-și piardă niciodată speranța!

Iulian Larucema