Toggle Menu
  1. Home/
  2. #colectiv/

Calvarul din spital, povestit de o supravieţuitoare a incendiului din Colectiv: “Închid ochii pregătită să nu îi mai deschid vreodată”

Alexandra Furnea, supravieţuitoare a incendiului din clubul Colectiv, a rememorat, într-un text publicat la doi ani de la eveniment, calvarul prin care a trecut în timp ce se afla sub tratament în Spitalul de Arşi.

“Mi-a luat doi ani să scriu acest text. Îl recitesc și îmi dau seama că prezintă doar o mică parte din calvarul nostru zilnic. L-am redactat pentru că așa cred că aceste lucruri trebuie să se știe”, spune Alexandra Furnea despre postarea intitulată “Avem tot ce ne trebuie” de pe contul ei de pe reţeaua de socializare Facebook.

Postarea, la care tânăra de 29 de ani a adăugat şi câteva fotografii explicite în care apar rănile ei, după operaţiile mai recente, conţine detalii cutremurătoare despre experienţa Alexandrei în Spitalul de Arşi din Bucureşti – de la băile cu duşul ce arăta pentru ea ca un instrument de tortură la intervenţiile medicale brutale şi lipsa condiţiilor elementare pentru pacienţi cu arsuri grave.

Vocea.biz redă câteva fragmente din postarea Alexandrei şi ulterior întreaga postare, alături de imaginile explicite:

“Realizez că urmează baia și încep să tremur și mai tare, dar de data aceasta de frică. Apoi, ca într-un coșmar care se adeverește, văd silueta asistentei în cadrul ușii. […] Încep să plâng icnit, cu disperare, termurând tot mai tare de frig și de frică. În diminețile cu băi, mi-e teamă că am să mor de durere în cada verde în timp ce asistentele încearcă să îmi desprindă pielea moartă de pe răni, fără anestezie. […] Durerea este atât de mare încât am impresia că, în orice clipă, inima mea va înceta să bată. Cada se umple de roșu și de bandaje murdare, pe care zac lipite bucăți de țesut. Din cauza infecției, grefele au murit din nou și în urmă au rămas suprafețe și mai mari de rană profundă. […]

O întreb dacă s-a întâmplat ceva în sala de operație, deoarece m-am trezit din anestezie cu zgârieturi pe față, pe antebrațul stâng și pe ambele mâini. Evită întrebarea și îmi spune că va trebui să îmi deschidă articulația degetului ca să vadă dacă e infectată. O întreb dacă îmi va face anestezie. Răspunsul este „nu” și mă roagă să am încredere în ea în timp ce scoate o lamă de bisturiu și, până să mă dumiresc ce se întâmplă, îmi taie coaja de pe articulația gheboșată de inflamație a degetului și desface carnea tot mai adânc, până rămâne în urmă o rană urâtă, căscată ca un șanț. Aud cum pârâie pielea în mâna ei dură și văd negru în fața ochilor. Strigătul de durere îmi amorțește în piept. Picioarele îmi sunt cârpe și îmi cad din ochi două lacrimi simetrice, fără niciun suspin. Găletușa de sub mine se umple încet de sânge și aud glasul celuilalt chirurg: „nu cred că era nevoie să îi deschizi articulația”. […]

Preț de o oră, mă înțeapă în diverse locuri, și nu găsește vasul de sânge. Eu tremur deja de greață și de durere și cerșesc un sedativ. Mă doare spatele, mă doare rău spatele. Se rup grefele. Creierul meu mă torturează, intrat deja în stare de panică. Ei mă refuză. Nu-mi oferă analgezicul. Trebuie să reușească! Medicul a făcut asta deja de câteva ori. Trebuie să îi iasă. Încep, din nou, pentru a nu știu câta oară, să plâng. Îi rog să se oprească, deoarece nu mai suport. A trecut deja o oră. Mă doare clavicula și simt că îmi amorțește brațul stâng. Cineva îmi plimbă un ac gros prin corp, în dreptul gâtului. Îl scoate și înțeapă din nou, iar și iar, cu același ac, alte locuri. […]

„Nu vreau să mor așa”, îmi răsună prin cap cuvintele acestea,
pe care nu apuc să le cenzurez. „Nu vreau să vă amintiți de mine așa”, dar nu spun nimic. Închid ochii și mă prefac că dorm pentru ca mama și sora mea să plece acasă. Vreau să plece acasă amândouă ca să pot să plâng pentru ele și pentru felul în care sunt nevoite să mă vadă. Mama m-ar mângâia pe cap dar nu are cum deoarece sunt pansată bine. Întinde mâna, ca un reflex, și și-o retrage. Într-un final, convinse că dorm, pleacă amândouă. Sora mea stinge lumina și, din ușă, mă privește lung. O văd prin ochii mijiți și sper să nu își dea seama că doar mă prefac. Au plecat în sfârșit și când ecourile saluturilor pe care le adresează asistentelor se sting pe hol, deschid ochii și privesc în gol. […]

Ziua de astăzi se termină cu un nou bestiar de suferințe. Printre ele, încerc să îi plâng pe cei pe care i-am pierdut. Zi de zi, mai aflu de cineva și atunci băile dor și mai tare, pentru că focul a trecut și peste inimile noastre, nu doar peste trup. În noaptea asta, nu cred în mâine. Nu cred că voi mai ieși vreodată din acest iad. Închid ochii pregătită să nu îi mai deschid vreodată, cuprinsă de febră, cu corpul ruinat și sufletul făcut cenușă. În depărtare, se aud mașinile pe șosea, îndreptându-se spre destinații necunoscute. Oare adorm sau îmi pierd cunoștința?”

* Ce veti vedea mai jos reprezinta continut grafic.Avem tot ce ne trebuieE aproape ora 5 dimineața și deschid obosit…

Posted by Alexandra Furnea on 27 Octombrie 2017

În urma incendiului din clubul Colectiv din seara de 30 octombrie 2015 şi-au pierdut viaţa 64 de persoane – 27 în noaptea tragediei şi 37 ulterior, în spitale din Bucureşti şi din străinătate. Incendiul a izbucnit în timpul unui concert susţinut în clubul Colectiv de trupa rock bucureşteană Goodbye to Gravity, care îşi lansa albumul ”Mantras of War”. Solistul Andrei Găluţ este singurul membru al trupei care a supravieţuit tragediei.

sursa foto: Alexandra Furnea / Facebook

Bogdan Buburuz