#colectiv – Narcis Hogea, tatăl lui Alexandru Hogea (19 ani): „Îmi doresc să nu mai existe un al doilea Colectiv, să nu mai fie niciun părinte în situația mea”

Alexandru Hogea era un băiat de 19 ani, un copil frumos, cu un suflet blând și bun, iubea oamenii și întotdeauna căuta să îi aducă împreună, să îi ajute să treacă peste dificultăți. Era student la Facultatea de Automatică de la Politehnică și era primul lui an departe de casă, de Sinaia. Cu doar două săptămâni înainte de tragedia din Colectiv i-a vizitat pe părinții săi și pe sora sa mai mică. Atunci a fost ultima dată când l-au văzut viu și nevătămat. În data de 30 octombrie, a fost în clubul Colectiv și a reușit să iasă din infern. A fost internat la spitalul Universitar, din start intubat, și era cel mai stabil dintre pacienții gravi, putea fi imediat transportat în străinătate, însă soarta și autoritățile românești i-au fost potrivnice. A murit pe 22 noiembrie de sepsis, la Viena, în urma infecției cu bacterii din spitalele românești.

Advertisment

Reporter: Domnule Hogea…

Narcis Hogea: Sunt 11 luni de când Alexandru s-a dus. 22 noiembrie. Am mai avut un interviu înainte, e o perioadă grea, e o perioadă foarte grea, nu mă așteptam să fie atât de grea. Am mai dat interviuri pe la început un pic, au fost făcute câteva materiale, dar după aceea nu. În momentul în care povestesc despre ce s-a întâmplat acolo, povestesc despre băiatul meu, eu intru într-o stare interioară în care există multă revoltă și în afară de revoltă am o mare grijă… mi-e teamă… vreau să spun și să transmit despre Alexandru exact așa cum a fost el – bunătate, veselie și mi-e teamă că nu mă ridic la nivelul la care ar trebui să fie și am teama asta pentru că aș vrea să spun, mi-aș deschide sufletul ca să afle lumea, cei care nu l-au cunoscut, cine a fost Alexandru, cine este Alexandru.

Cum era Alexandru?

Cel mai frumos spuneau colegii despre el, veselie pe picioare, așa i se spunea. Când era el în mijlocul unui grup începea să fie veselie, se unea grupul în jurul lui imediat.

Era lipiciul grupului.

Advertisment

Da. Dacă vedea pe cineva întristat se ducea la el și spunea „Hai, lasă”, încerca să-l ajute, iar în momentul în care se despărțeau, fiecãruia dintre ei îi spunea „Ai grijă de tine, frate”. Era liant, omul cu veselia, un copil altruist, un copil foarte modest. De câte ori îl lăudam sau aflam de la profesori că îl laudă… am avut întâlnirea de 30 de ani de la terminarea liceului în 12 octombrie anul trecut. Vorbeam cu profesorii și, la un moment dat, vreo doi-trei profesori au început să-l laude pe Alexandru și eu am rămas uitmit fiindcă noi nu vorbeam despre copiii noștri, vorbeam despre noi, și profesorii l-au lăudat, el intrase la facultate. Seara l-am sunat și i-am zis „tată, m-ai făcut mândru de tine” și a întrebat de ce, i-am explicat, la care el zicea „Dar de ce ziceau așa? Chiar așa spuneau, măi tată?”, nu-i venea să creadă. Așa era tot timpul el când primea laude, întreba „dar de ce, ce-am făcut, că nu am făcut mare lucru”. Pe de altă parte, Alexandru era și este, Alexandru este foarte matur în gândirte, gândea foarte bine și foarte departe inclusiv în certuri, bine certuri e mult spus. Eu mă aprind mai repede și dacă apărea vreo problemă în care eu mă apucam și țipam un pic la el… mă lăsa în pace să mă liniștesc, se ducea în camera lui fiindcă știa că mă liniștesc și după aceea mă duceam la el să stăm de vorbă, să vedem ce s-a întâmplat. El niciodată nu reacționa în momentul în care eu, fiind mai impulsiv, începeam și țipam… chiar dacă nu-i convenea, fiindcă vedeam că nu-i convine. În cel mai rău caz, murmura așa, apoi se întorcea și pleca, niciodată nu stătea să-mi dea replică. După aceea îmi dădeam seama ce fraier am fost și mă duceam la el și stăteam de vorbă.

Era un om împăciuitor.

Da, când venea, de oricunde venea, chiar dacă se ducea o oră să se plimbe, ne lua în brațe și ne pupa. Atunci, la un moment dat, în mândria mea tâmpită de bărbat îmi spuneam „băi, noi suntem bărbați, ce ne tot pupăm toată ziua”, mă gândeam eu așa, dar acum mă bucur.

Care este ultima amintire pe care o aveți cu el?

L-am dus la gară, cu două săptămâni înainte (n.r. Colectiv) a fost acasă. A fost singura dată când l-am dus eu la gară, începuse facultatea, mai fusese de două ori acasă, dar se ducea la gară cu alți prieteni. Acum l-am dus toți, au fost și Mihaela (mama) și Teodora (sora cea mică). Țin minte că-i făcusem de mâncare, carne la grătar fiindcă-i plăcea foarte mult, i-am dat la pachet… i-am cărat bagajele până la tren și el a vrut să le ia el, dar nu l-am lăsat, i-a cărat și Teodora un bagaj, i-am zis „tu să nu cari nimic”… l-am îmbrățișat puternic, simțeam forță în mâini când mă îmbrățișa. După aceea a urcat în tren și în timp ce pleca trenul, noi mergeam pe lângă el, l-am văzut cum mergea cu bagajul pe culoarul trenului. Atunci a fost ultima oară când l-am văzut. A plecat. S-a întâmplat un lucru interesant atunci, Teodora a întrebat-o pe mama ei – „Mami, dar tu nu plângi că pleacă copilul de acasă?”… a întrebat chestia asta. Atunci a fost ultima oară când l-am văzut, între timp  am mai vorbit la telefon. Culmea, vinerea, pe 30 (octombrie) nu am vrut să-l sun nici eu și nici nevastă-mea pentru că ne-am gândit că îl tot sunăm și-l stresăm, e vineri, stă în București, să-l lăsăm în pace… știam că vrea să se ducă la un concert, mai fusese la concerte. Eu atât îi spuneam – „tată, ai grijă când te întorci, să nu te întorci singur noaptea prin București, vezi cu cine vii, cum vii”, asta era grija mea, nu mă gândeam „vezi unde te duci și ce faci”. Când fusese la concertul anterior m-a sunat și m-a întrebat „măi, tată, pot să mă duc?”, „du-te, tată, dar ai grijă”. Și dacă vorbeam cu el în vinerea aceea, același lucru spuneam.

Știați ce concert era și unde are loc?

Nu, nu am știut nimic.

Cum ați aflat de incendiu? Care a fost contextul?

Dormeam… sunt atâtea lucruri ciudate… de obicei eu adorm după 12 noaptea, dar în seara aceea la 10 m-am dus să mă culc. Mă gândeam că a doua zi am treabă, trebuia să mă scol mai devreme și m-am culcat mai devreme. M-a sunat una din prietenele lui și mi-a spus… el a mai fost acolo cu un prieten, acel prieten nu a fost ars așa de mult și a sunat-o pe maică-sa când a ieșit și s-a dus cu salvarea la spital și i-a spus și de Alexandru că a ieșit și el tot pe picioare, că era un pic ars, dar că i-au dus în locuri separate. Atunci m-au sunat să-mi spună, să mă liniștească și am început să-l sun pe telefon. O jumătate de oră cred că am sunat întruna și nu răspundea nimeni.

Atunci v-ați dat seama că ceva nu e în regulă.

Da. M-am dus în bucătărie și soția mea era acolo, nu știam cum să-i spun, ce să-i spun, dar aflase. Un vecin i-a spus, un prieten de-al lui, și părinții lui au venit să o anunțe. Am găsit-o căzută lângă chiuvetă jos, în genunchi și atunci m-am îmbărbătat, i-am spus „haide, haide”. Am început să sun din nou și la un moment dat a răspuns o asistentă, mi-a spus că e la Spitalul Universitar, că e destul de grav, că nu au timp și mi-a închis. Am mai sunat o dată și mi-a răspuns un medic care mi-a spus unde este, la ce secție și să nu mai sunăm că închide telefonul. Că sunt foarte mulți (n.r. răniți) care au nevoie de ajutor. Atunci am urcat în mașină și am plecat la București. Am anunțat niște rude și prieteni, le-am spus despre ce este vorba, și când am ajuns, i-am găsit la spital. Mi-au dat vestea că era în operație când am ajuns noi. Cred că era în jur de 2:00. Am stat acolo până dimineața și la 5 am reușit să stau de vorbă cu niște medici. A urmat calvarul.

V-ați gândit dvs să-l transferați? Cine a pus prima dată problema? V-au zis medicii că ar fi mai bine să-l transferați în străinătate?

Au fost doi oameni, doi voluntari, Monica Althamer și Vlad Voiculescu care, văzând tragedia, și-au dat imediat seama, ei lucrând cu copii bolnavi pe care-i trimiteau în străinătate ca să le asigure tratamentul, ei și-au dat seama că nu pot fi tratați în România atât de mulți mari arși în condiții optime și au început să caute la spitalele specializate. În 4 noiembrie au găsit un loc la AKH la Viena. În momentul acela, Monica a sunat la spitalul Universitar, la secția ATI, la medicii care-i îngrijau pe toți, și le-au spus că au un loc la AKH la Viena și care dintre pacienți poate fi transportat? Atunci medicii au discutat între ei și au ajuns la concluzia că singurul care putea fi transportat era Alexandru. Monica mi-a explicat că la Viena este un loc, eu mi-am dat acordul. Spunea că trebuie să primim acceptul celor de la Viena. Peste două ore m-a sunat și mi-a spus că medicii de la AKH îl primesc.

Deci imediat atunci trebuia transferat.

Da. Era 4 după-amiaza. Vorbeam cu Monica la telefon din curtea spitalului pentru că mi-era teamă de reacția care, de fapt, a urmat. Primisem acceptul, era asigurat transportul, vorbisem la ISU și domnul Arafat a promis că a doua zi la ora 12 va fi un avion medical pe Otopeni care să-l transporte, deci se făcuseră cei mai importanți pași: acceptul de la Viena, transportul, mai urma o singură chestie birocratică – trebuia semnat un raport medical de către managerul spitalului, șeful de secție și medicul curant iar pe baza acelui raport mergeam la Casa de Asigurări de Sănătate din Ploiești și ei ne eliberau formularul 112. Cu formularul mergeam la Otopeni.

Și care din cei trei nu a vrut să-și dea acordul?

Nici managerul spitalului și nici șeful de secție nu au vrut să semneze. A venit să ne ajute să semnăm, în dimineața aceea, Melania Medeleanu, ca voluntar. Nu au vrut să semneze, deși atât Monica Althamer cât și Vlad Voiculescu discutaseră cu o zi înainte cu medicul curant care a fost de acord să plece cu transfer. Ne-au spus o grămadă de lucruri, că dacă în transferăm moare, că dacă îl mutăm din pat pe targă, moare… mi-a spus șeful de secție uitându-se în ochii mei „O să-ți moară în avion și o să-l ai pe conștiință toată viața ta”. Am ieșit după o oră jumate din discuție în care el ne-a tot spus că îl omorâm, că e ventilat 100%, că nu se poate mișca din pat și atunci a venit managerul spitalului, l-au chemat și pe Bănicioiu, care era ministrul Sănătății, și atunci a intrat la discuții numai Melania, noi nu am mai intrat. Bănicioiu întreba cât costă o zi de spitalizare la AKH la Viena, asta conta… prestigiul spitalului și cât costă… asta era important în momentul acela… Nu au semnat.

De un cinism criminal…

Da, nu au semnat. Am ajuns în sala unde erau toți părinții, a venit același șef de secție și a început din nou să dea în noi, fără să ne spună numele. De băiatul nostru se știa și spuneau toți până pe 4 noiembrie că e cel mai stabil dintre toți. Acum, deodată, devenise cel mai grav dintre toți, ne spuneau „ce dacă nu are nimic la plămâni, poate să facă”. Dar nu era adevărat, starea lui Alexandru la momentul acela era la fel ca starea pe care o avea cu o zi înainte și există asta în dosarul lui medical.

Ce s-a schimbat?

În seara aceea, a ieșit Arafat la televizor și a zis că poate pleca oricine își găsește, le-a dat undă verde. Atunci, șeful de secție ne-a spus că Alexandru este singurul care poate fi transportat dintre ei. Nu știu cum am rezistat să nu fac ceva nebunesc, mă gândeam doar să poată să plece copilul. Am mai găsit un loc în Israel și un medic de la Universitar ne-a spus că a venit un grup de medici belgieni care l-au selectat pe Alexandru pe lista de Belgia. Asta se întâmpla seara, pe 5 noiembrie. În momentul acela aveam trei variante, AKH, de unde ne sunau și ne spuneau să vină cât mai repede, era spitalul din Israel și mai era spitalul NATO din Belgia. Am zis că fiind vorba de un spital NATO, ei sunt mai specializați, au îngrijit răniți în explozii. Am dat actele, s-a făcut dosarul, era oficial, pleacă în Belgia. A doua zi dimineață era pregătit de transport, așteptam salvarea SMURD să vină să-l ia. Noi am luat bilete să ajungem în Belgia odată cu el. Când am ajuns în aeroportul din Bruxelles, ne-au sunat prietenii noștri să ne spună că Alexandru nu a plecat în Belgia. Nu ne anunțase nimeni nimic. Cei care au organizat transportul nici măcar nu au anunțat Spitalul Universitar… Dacă ne anunțau, dacă ne spuneau că Alexandru era o rezervă pentru Bruxelles, atunci plecam la Viena. A ajuns pe 7 noiembrie, seara, la Viena. Era timp câștigat. Am aflat de la medicii de la Viena că orice oră este vitală pentru un astfel de pacient… ne-au explicat medicii de acolo cum fac ei, în  primele 48 de ore îi operează și le pune grefe, după care îi izolează în încăperi special făcute în care nu există bacterii, vor să elimine cât mai mult timpul petrecut cu răni deschise în saloane care nu sunt propice, care au bacterii. Ori la noi au fost două zile și jumătate în care copilul meu nu a fost lăsat să plece. Dacă ajungea mai devreme, poate trăia…

Ce au zis medicii de la Viena când a ajuns?

Au zis că a ajuns prea târziu, dar că fac tot ce e posibil ca să-l salveze, nu ne-au zis nouă asta, ci voluntarilor care l-au adus. Ne întrebau de ce nu a venit mai devreme știind că avea invitația din 4 noiembrie și el a ajuns pe 7 noiembrie, seara.

De pe 7 noiembrie și până pe 22, care a fost evoluția?

Pe 8 noiembrie l-au operat, i-au pus grefe și șeful secției de Chirurgie plastică a spus că trebuie să treacă șapte zile de la operație timp în care să nu apară infecții, după aceea putem vorbi de o evoluție externă, despre arsurile de pe corp. Au trecut cele șapte zile și nu au apărut niciun fel de complicații, începuseră să prindă grefele.

Când au aflat medicii de bacterii?

La patru zile după ce a ajuns la Viena, ei în seara aceea i-au luat probe și analize și după patru zile ne-au spus că avea o infecție la plămâni, dar e controlabilă, însă ce îi îngrijora era prezența a trei bacterii nosocomiale în sânge, două din ele fiind piocianic și accinetorbacter. Problema cu aceste baterii este că sunt rezistente la toate antibioticele.

Medicilor le era frică să nu cumva să acționeze vreuna din aceste bacterii.

Da, ceea ce s-a și întâmplat. Pe certificatul de deces scrie sepsis. Ne-au explicat că a fost vorba de o cădere multiplă de organe, totul s-a întâmplat în câteva ore. Întâi plămânii, apoi ficatul, erau pregătiți să-i facă transplant de ficat numai că la câteva minute i-au cedat și rinichii, apoi inima și nu au mai avut ce să-i facă. A fost foarte rapid. Erau supărați medicii, spuneau „de ce nu a fost mai gras? Trebuia să reziste încă o zi sau două, atât, poate avea mai multă putere”. Se agățau de orice, la fel ca noi. Știu din surse sigure că medicul care l-a îngrijit și acum își reproșează faptul că nu a venit mai devreme, și acum îi pare rău fiindcă putea fi salvat. Când m-am întors de la Viena le-am mulțumit medicilor curanți care au avut grijă de el, fiindcă am simțit că ei au făcut tot ce au putut pentru copilul meu, problema mare este că s-au opus cei din conducere.

Foarte multe din victimele de la Colectiv au murit din cauza infecțiilor nosocomiale din spitale.

Da, la majoritatea a fost așa. Cei care au murit la incendiu sau imediat după a doua sau a treia zi, au murit din cauza arsurile, dar după aceea… problema e că ei știau ce se întâmplă în spitalele din România și ca dovadă că au ieșit la iveală acum. Credeți că ei nu știau că au infecții nosocomiale în spitale? Ba da, dar nu le raportau. De ce i-ai ținut acolo? De ce nu le-au dat voie să plece? De ce nu au tras semnalul de alarmă din noaptea aceea? De ce nu au cerut ajutor european?

Spunea Vlad Voiculescu atunci că ai noștri nu au obișnuința de a cere ajutor din exterior.

Da, e trufia noastră, o trufie tâmpită, educația din comunism, o obișnuință de a ascunde lucruri. Asta a costat viața copiilor noștri. Când a fost atentatul de la Bataclan, dimineața, Hollande a cerut ajutor internațional și nu a murit niciun rănit, i-au luat și i-au transportat peste tot. Nimeni, nicio țară din lume nu e capabilă să trateze atâția mari arși, dar asta înseamnă să te gândești, să pui pacientul pe primul plan, ceea ce la noi nu se întâmplă. Le-am propus și lui Bănicioiu și lui Arafat să stăm de vorbă, aș vrea să-i întreb dacă aveam aceleași condiții ca în Germania, câte paturi pentru mari arși au fost folosite la Colectiv. Nici unul. Erau șase paturi la Floreasca care nu s-au folosit, era închisă clinica. De ce s-au încăpățânat să-i țină? De ce au spus că avem condiții când noi nu aveam? Ei susțin în continuare că au lucrat perfect. O mare durere a mea este că la un an după Colectiv, nimeni nu s-a gândit să cerceteze ce s-a întâmplat după incendiu. Sunt câteva procese care nici măcar nu au ajuns pe rol. Ce vrem noi, părinții? Pe copiii noștri nu-i mai aduce nimeni înapoi, dar trebuie ca noi, țara, să recunoaștem ceva, să vedem unde s-a greșit, vinovații să plătească și să existe măsuri de îmbunătățire, să se schimbe lucrurile ca să nu se mai întâmple lucrul acesta.  Eu asta îmi doresc, să nu mai existe un al doilea Colectiv, să nu mai existe niciun părinte în situația mea ca să înțeleagă după aceea că trebuia făcut altfel. Credeți-mă pe cuvânt, trebuie să luptăm să schimbăm ceva, nu trebuie să mai trecem prin ce am trecut noi. Mai am o fată, ce o să fac? O să trăiesc toată viața cu gândul că dacă i se întâmplă ceva și ajunge în spitalele din România o să ia infecții nosocomiale? Să nu o las în cluburi? Nu se poate, sunt tineri, nu pot să o țin într-o cușcă de sticlă.

Aveți un mesaj pe care vreți să-l transmiteți autorităților române?

Am văzut că a intrat în dezbatere publică o lege cu drepturile pacienților și rudelor – dreptul la a doua opinie, dreptul de a avea acces la informații despre pacient în timp util. În viață trebuie să-ți recunoști vina și să ți-o asumi.  Mi-aș dori ca Guvernul care va veni să continue acești pași, să-i înmulțească și să vedem că se poate face ceva, să începem să avem încredere în sistemul românesc, avem medici foarte buni aici, eu le mulțumesc din suflet pentru tot ce au făcut, dar trebuie să schimbăm menatalitatea noastră, a tuturor. Eu îmi dau seama că noi avem niște drepturi de la societate, noi dăm ceva societății, dar trebuie să și primim, eu asta încerc acum, să lupt pentru drepturi. Astra aș vrea să înțeleagă toți, să nu treacă prin ce am trecut eu ca să realizeze asta. Să-i obligăm dacă ei nu vor să ne respecte drepturile pe care le avem.

loading...
VEZI COMENTARII