Fascinanta sălbăticie a Africii, descoperită de cercetătorii şi studenţii din Cluj. Au trăit o lună cu triburile din Kenya – FOTO

Foto: Andrei Daniel Mihalca şi Gianluca D'Amico

Imaginează-ţi viaţa fără electricitate, apă curentă sau gaz, ca să nu mai vorbim de gadget-uri de ultimă generaţie, televizor sau internet. Că dormi sub cerul liber, într-o linişte care e întreruptă doar de urletele hienelor. Că te hrăneşti doar cu carnea animalelor pe care le creşti, iar viaţa ta poate fi ameninţată oricând. Ai putea fi fericit?

Răspunsul e „da”. Şi îl dau cercetătorii şi studenţii de la Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară din Cluj-Napoca, care au trăit timp de aproape o lună printre oamenii din triburile din Kenya. Experienţa lor a fost una care le-a deschis ochii spre o altfel de lume, una mai simplă, dar cu farmecul ei.

O aventură care a început în urmă cu zece ani

Cercetătorii Andrei Daniel Mihalca şi Gianluca D’Amico de la USAMV Cluj-Napoca, alături de cinci studenţi de la universitatea clujeană şi o studentă de la USAMV Bucureşti, au petrecut aproape toată luna ianuarie a acestui an călătorind sute de kilometri prin Kenya, Africa. S-au oprit în patru localităţi: Olturot, Gatab, Loyangalani şi South Horr, unde au vaccinat câteva sute de câini şi pisici împotriva rabiei.

poza main

Aventura lor face parte dintr-un proiect care a demarat în 2006, la iniţiativa conferenţiarului doctor Andrei Mihalca şi a unui coleg de-al său din Cehia, profesorul David Modrý.

„Proiectul acesta l-am început în 2006, atunci am fost prima dată acolo, la invitaţia unui coleg din Cehia, profesor la Facultatea de Medicină Veterinară de acolo. Atunci a început un proiect pilot pe rabie într-o zonă din Africa, Kenya, în care exista rabie la om, mureau copii din această cauză. Nu exista infrastructură, nu era curent electric, nu se făceau vaccinări. Este vorba de Nordul Kenyei, în zona lacului Turkana, unde locuiesc triburile Samburu şi Turkana. Am mers doar noi doi acolo, vaccinurile le-am primit ca sponsorizare, dar restul cheltuielilor le-am suportat noi. Am vaccinat atunci 80 de câini, dar am făcut şi cercetare. Apoi, încet-încet am extins proiectul, în anul următor vaccinând 300 de câini şi apoi, anual, am revenit sub egida Veterinari fără Frontiere Cehia, un ONG înfiinţat de colegul meu de acolo”, a declarat pentru Vocea Transilvaniei Andrei Mihalca.

Cercetătorul povesteşte că, la început, contactul a fost mai dificil cu cei din triburile africane. Dar, odată cu trecerea anilor, prezenţa lor acolo a fost mai uşor de acceptat pentru localnici şi chiar a schimbat statutul social al unora dintre cei cu care au intrat în contact.

„Prima dată a fost mai greu, pentru că a trebuit să discutăm cu toţi „şefii locali”. Situaţia s-a schimbat un pic de atunci, dar în 2006, când am fost prima dată, era un fel de consiliu al bătrânilor. Acum sunt alegeri, s-a schimbat şi organizarea din districte în judeţe. Acum au şi un serviciu veterinar oficial pe zona respectivă, unde a trebuit să mergem înainte, ca să primim aprobare. Vaccinăm animalele, în general câinii şi pisicile, în caz că există focar de rabie am vaccinat şi turme de cămile sau măgari. Dăm carnet de vaccinare pentru fiecare animal, pe care unii îl ţin, dar oricum câinii trăiesc puţin, unul-doi ani. Un alt pilon pe care lucrăm e conştientizarea, pe care o facem în şcoli, unde le explicăm copiilor ce este rabia, cum se transmite, cum se previne şi ce trebuie să facă dacă sunt muşcaţi de un câine. Al treilea pilon e plătirea tratamentului, prin ONG-ul din Cehia, pentru că tratamentul nu este gratuit, inclusiv cel împotriva rabiei. Există clinici ale unor misiuni religioase, dar totul este contra-cost. Sunt singurele spitale din zonă”, explică Andrei Mihalca.

Cei cu care lucrează cercetătorii din Cluj şi Cehia sunt cam aceeaşi în fiecare an, astfel că, explică Andrei Mihalca, ei sunt „diferiţi”. Cu timpul, datorită colaborărilor, statutul lor social a crescut, au mai mulţi bani şi au acces la internet, la telefonie mobilă, chiar dacă trăiesc într-o zonă pe care noi am putea numi-o „la capătul lumii”.

Pentru Andrei Mihalca, experienţa este deja una cu care s-a obişnuit, dar asta nu o face mai puţin specială.

„Ieşi din banalitatea asta, din rutina de zi cu zi. Peisajele sunt superbe, influenţa umană asupra mediului e relativ mică, încă. Trăieşti în nişte comunităţi mai aparte, de nomazi, care au o viaţă interesantă. Eu am fost deja însă de atâtea ori încât m-am obişnuit. Se schimbă şi la ei lucrurile, acum există un proiect major pentru realizarea unei centrale eoliene, se lucrează la infrastructură, la drumuri”, spune cercetătorul clujean.

Relaţia om-animal în Africa, bazată pe co-dependenţă

Oamenii din triburile din Kenya se bazează bazează exclusiv pe animale pentru trai: au vaci, capre, oi, căimile. Vacile sunt sacrificate însă foarte rar, doar la evenimente mai speciale, iar cămilele nu sunt folosite la mai nimic, însă reprezintă un semn de bogăţie, e o măsură a averii. Astfel, se poate spune că oamenii sunt dependenţi, pentru a supravieţui, de animalele pe care le cresc.

De partea cealaltă, când vine vorba de animalele de companie, precum câinii sau pisicile, acestea sunt la fel de dependente de om pe cât e omul de animalele care-i oferă hrana.

„Relaţia lor cu animalele de companie este diferită în funcţie de zonă, dar chiar dacă le văd ca animale de companie, contactul între om şi animal nu e atât de strâns ca la noi. De multe ori câinele vine după stăpân, dar la doi metri distanţă în spate. Stăpânilor le e greu să îi prindă sau să pună mâna pe ei. În alte locuri vin cu câinii în lesă, câinii sunt cuminţi. Relaţia în anumite zone este ca la începutul domesticirii. Dar nu există câini vagabonzi, câini comunitari, pentru că acolo câinii nu pot supravieţui fără om. Asta pentru că dacă pleacă din sat, a doua zi câinele e mâncat de leopard. Nu au nici ce vâna, pentru că animalele de acolo sunt obişnuite să se apere de lei sau de hiene, deci evoluţia nu le permite să intre în competiţie cu orice alt carnivor. Sunt total dependenţi de oameni. Oamenii în general au grijă de animale, dacă mor e din cauză că se îmbolnăvesc, că nu există vaccinuri”, explică Andrei Mihalca.

De pe băncile facultăţii în savana africană

În 2012, profesorul de la USAMV Cluj-Napoca a luat cu el câţiva studenţi din Cluj, doar pentru ca anul acesta şi alţii să îşi dorească să meargă în ceea ce pentru mulţi ar putea rămâne aventura vieţii lor.

Vocea Transilvaniei a vorbit cu Andra Degan şi Dragoş Bîrţoiu, doi dintre studenţii de la USAMV Cluj-Napoca ce au fost în expediţia din Kenya. Pentru Dragoş a fost a doua oară când a spus „da” acestei aventuri, în timp ce Andra s-a aflat la primul contact cu sălbăticia africană.

„Ştiam că va fi ceva total diferit faţă de ce e aici. Prima dată când mi-am dat seama că e aşa a fost în Nairobi, capitala Kenyei. Acolo era haos, alt cuvânt nu găsesc să descriu atmosfera – nu se respectau regulile de circulaţie, era ca în jungă, deşi era capitala”, îşi începe Andra povestea aventurii.

„M-a fascinat faptul că oamenii sunt mult mai fericiţi decât noi, deşi n-au nimic. În primul loc în care am fost să vaccinăm câini, în Olturoto, nu exista vegetaţie, agricultură zero, era doar deşert, nu existau magazine, nimic. Oamenii trăiau în nişte colibe făcute din lemn, din crengi mai bine zis şi atât. Aveau un rezervor de apă, dar atât. Îmi imaginez că îşi aduceau provizii din alte locuri. Dar erau fericiţi – copiii n-aveau jucării, unii se jucau cu un cauciuc, alţii îşi făceau maşini din cartoane, altul avea o gânganie legată cu o aţă şi se juca cu ea ca şi cu un yo-yo. Noi suntem dependenţi de televizor, de internet, de maşină. Ei nu le au şi pentru ei viaţa e mai uşoară, mai simplă dintr-un punct de vedere. Nu simt că au nevoie de ceva pentru că nu ştiu că există atât de multe lucruri”, povesteşte mai departe Andra.

Bărbaţii, spune râzând studenta din Cluj, nu fac nimic.

„Serios. Noi am ajuns pe la 11 dimineaţa şi timpul trecea şi nu vedeam nicio femeie. L-am întrebat pe Dragoş: „unde sunt femeile?”. Bărbaţii toţi stăteau sub copaci (acacia), la umbră, şi nu vedeam femeile. Apoi am aflat că femeile sunt cele care stau acasă, au grijă de copii, fac de mâncare, merg în savană cu animalele, aduc apă”, povesteşte tânăra.

Pare o viaţă liniştită pentru bărbaţi, dar nu e chiar aşa. Dragoş explică:

„Asta se întâmplă după ce trec de perioada de „morani”, adică de „războinici Samburu”. După circumcizie, care se face într-un ritual, când băieţii împlinesc 12-14 ani, ei devin „morani”. Treaba lor este să meargă cu animalele şi să păzească satele, sunt chiar un fel de războinici. Dacă sunt atacaţi de animale sau alte triburi, pentru că există multe conflicte între triburi, îşi iau armele şi pleacă la luptă”, explică studentul.

După această perioadă, care nu se încheie la o vârstă exactă, bărbaţii se căsătoresc. Cu cât mai multe femei.

„Nu există o limită, ei cred că cu cât sunt mai multe neveste cu atât mai puţine probleme. Cam invers cum e la noi”, glumeşte Dragoş.

„Tatăl ghidului nostru are 12 soţii şi 40 de copii. Deci ghidul nostru mai avea 39 de fraţi”, completează Andra.

„Între femei nu există rivalitate, din contră. Prima femeie îşi dă acordul privind următoarea soţie, ea decide. Am auzit de un caz în care prima soţie nu a fost de acord, nu i-a plăcut femeia aleasă de soţul ei şi i-a căutat ea, personal, altă soţie, pe care a crezut-o mai potrivită. Se ajută apoi între ele”, povesteşte Andra.

Experienţa dură a lipsei confortului de „acasă”

Să pleci din patul tău de acasă pentru a dormi într-un cort, sau într-un „coteţ” făcut din crengi e o schimbare radicală. Una care, cel puţin la început, pare greu de îndurat. Dacă experienţa e „condimentată” şi cu urletele unor hiene sau întunericul şi liniştea unei nopţi în deşert, nu e de mirare că, după o zi-două „acasă” sună tot mai bine.

„Am avut reţineri la început, pentru că am tot auzit poveşti despre bandiţi, dar am înţeles apoi că nu atacă „albii”. Prima dată când am campat am făcut-o în deşert. Ne-am ascuns după o dună de nisip şi ne-am ridicat corturile. Noaptea hienele urlau chiar lângă cort. Am dormit şi în aer liber. Mi-a fost greu primele zile. Ajungi acolo şi nu ai aproape nimic din ceea ce acasă e normal să existe. Noi ne-am făcut provizii din Nairobi, dar în puţine locuri găseşti un magazin de unde să-ţi cumperi un suc sau o apă. Curent electric nu există, la 19:00 e beznă, nu vezi nimic în jurul tău. Există riscuri acolo, deşi noi nu ne-am întâlnit cu situaţii limită. Da, au fost hienele, gângănii, scorpioni”, povesteşte Andra.

Pe lângă experienţa personală, tinerii s-au lovit şi de unele dificultăţi cu vaccinarea animalelor, nu la fel de ascultătoare şi domesticite ca cele cu care au lucrat în clinica USAMV Cluj-Napoca.

„Ne-a fost greu cu animalele. Noi avem experienţa cu animalele de aici de la USAMV, cele aduse la clinică. Unii câini nu puteau fi ţinuţi, de obicei veneau copiii cu animalele, pentru că sunt mai apropiaţi de ele. Dar nici cu ei nu era uşor”, spune Andra.

Scenele celebre de pe Animal Planet s-au petrecut sub ochii lor

Animalele sălbatice din zonele din Kenya pe care cercetătorii şi studenţii le-au parcurs au fost vânate de triburi, care până mai recent erau nomade. Prădătorii sunt greu de văzut în afara parcurilor naţionale, pentru că sunt vânaţi ca să nu atace animalele, aşa că experienţa unui safari nu putea fi ratată de clujeni.

În Samburu National Reserve, un parc în suprafaţă de 165 de kilometri pătraţi, aceştia au avut ocazia rară de a vedea de mai multe ori leii în habitatul lor natural, dar şi leoparzi şi elefanţi. Una dintre scenele surprinse le-a rămas întipărite în minte.

„Am văzut o scenă inedită, cum doi lei încercau să vâneze o zebră. Leii mergeau câte puţin, avansau încet, zebra se uita după ei. La un moment dat zebra s-a dus după un struţ şi leii şi-au dat seama că nu pot să o mai vâneze, pentru că struţul vede de la o înălţime mai mare. Am rămas uimiţi să vedem asta: după ce au pândit zebra două ore au renunţat. A fost foarte interesant să vedem comportamentul lor natural”, povestesc Andra şi Dragoş.

Tot mai aproape de lumea occidentală

Chiar dacă trăiesc în colibe şi stilul lor de viaţă e radical diferit faţă de cel european, cei din triburile din Kenya au început să viseze cu ochii deschişi la calitatea vieţii occidentale. Mai ales după ce în vieţile lor au apărut oameni cu telefoane mobile, laptop-uri şi alte inovaţii care ar putea să le îmbunătăţească şi lor traiul.

„Îşi păstrează tradiţiile, dar au început şi ei să ia contact cu lumea modernă. Au început să asfalteze în zonă, pentru că se realizează un proiect eolian acolo, iar noi toţi le spuneam că nu e bine pentru ei că se pierde farmecul locului. Noi am fost egoişti, le spuneam că toată Kenya, Africa, va fi stricată cu aceste lucrări. Dar pentru ei e ceva foarte bun, îşi doresc asta, se bucură de toate lucrările, de drumuri, de poduri, îşi doresc şi ei un trai mai bun. Cât timp nu ştiau de aceste lucruri nu şi le doreau, aveau o viaţă mai simplă. Dar odată ce şi-au dat seama cât de uşor e să vorbeşti cu cineva la telefon, să mergi pe autostradă nu prin savană, îşi doresc şi ei asta. E şi normal să fie aşa”, spune Dragoş.

Expediţia în Africa urmează să fie probabil reluată în 2018, după ce anul viitor o echipă din Cehia va merge în Kenya pentru a vaccina animalele.

loading...
VEZI COMENTARII