#Despre femei – Monica Roșu, campioană olimpică: “Visez să adorm seara în patul meu și să mă trezesc la un campionat mondial”

Monica Roșu (30 de ani) a câștigat prestanță în gimnastica mondială devenind în 2004 dublă campioană olimpică la Atena (aur la sărituri și cu echipa) într-o perioadă în care reprezentantele României dominau sportul Nadiei Comăneci la toate categoriile. După retragere, Monica s-a implicat în promovarea sportului: de la cursurile ținute mogâldețelor din școli, la discuțiile motivatoare avute cu grupurile de veterani care și-au întreținut pasiunea pentru alergare până la vârste apreciabile. De aproape un, multipla medaliată la Campionatele Europene poate fi văzută în fiecare zi la Știrile Sportive de la TVR 2. Cum a făcut săritura sub lumina reflectoarelor vă spune chiar ea.

Cât de departe vrei să ajungi, Monica, în noua carieră, cea de prezentatoare TV?

Nu știu dacă pot să o numesc carieră, nu mi-am făcut un plan, mi-a plăcut de când eram mai micuță, mă uitam constant la prezentatoarele de la toate posturile și fiecare dintre ele mă impresiona cu câte ceva. Una mă captiva prin naturalețe, alta mă impresiona prin dicția fără cusur, alta avea puterea de a mă introduce prin două-trei vorbe în știrea care urma să apară. Eu am mai cochetat cu media, ca invitat sau prezentator sau co-prezentator. Am mai avut două oferte pe care le-am refuzat înainte de a accepta propunerea celor de la TVR. Am vrut să reușesc la un nivel înalt și am amânat acel moment. Până a venit această propunere a celor de la Televiziunea Română.

Te simți în largul tău, cum ai trecut peste emoții?

Am făcut și cursuri, am mai dat câteva probe cu specialiști. Am avut puține emoții, la început mi-a fost mai greu, dar nu e atât de dificilă munca în televiziune precum sportul de performanță. Depinde foarte mult felul în care prezint știrile și de starea interioară pe care o am în acea zi, de felul în care rezonez cu oamenii din studio, de natura știrilor pe care le prezint. Acum îmi propun să mă ridic și în televiziune la același nivel pe care l-am atins și în gimnastică, dar sportul rămâne marea mea iubire.

Mai ai timp pentru gimnastică? Nu ți-e dor?

Mă mai ia de multe ori dorul, dar eu, în mintea și în sufletul meu, tot sportivă activă zic că sunt uneori. Uite, îți dau un exemplu. Acum ne pregătim pentru Campionatul European de gimnastică de la Cluj, competiție care va fi organziată de România după o pauză de 60 de ani.

Faci parte din Comitetul de organizare?

Nu fac parte din Comitetul de organizare, dar voi fi acolo prezentă alături de celelelate colege din vechile generații pentru a ajuta cu orice. Cu știința noastră, cu relațiile noastre, chiar cu mâinile. Vom fi la fața locului și vrem să reașezăm gimnastica românească pe harta sportului mondial. Iar pe 2 aprilie voi fi la o competiție organizată în Parcul Izvor de Valeria van Gronningen.

Îmi spuneai că-ți este dor. Ce-ți lipsește cel mai mult sau ce-ai vrea să faci?

Cel mai mult mi-e dor de un concurs, aș vrea să adorm seara în patul meu și să mă trezesc a doua zi direct într-un concurs la un Campionat Mondial.

De ce la un Campionat Mondial?

Pentru că medalia de aur de la Mondiale mi-a scăpat printre degete. Am terminat pe patru finala de la sărituri, dar am luat până la urmă medalia de argint cu echipa la Mondialul de la Annaheim din 2003. Eu trebuia doar să-mi fac săriturile normal, dar nu am reușit, emoțiile m-au copleșit. E frustrant să termini un concurs pe patru, lângă podium.Dar am mers mai departe și am trecut peste acel eșec.

Dar în anul următor ai luat două medalii de aur la Jocurile Olimpice de la Atena. Performanța nu ți-a mai diminuat din supărare?

Ba da, e ceva unic să ți se cânte imnul de două ori la aceeași ediție a Jocurilor Olimpice. Te vede jumătate din Planetă și simți că nu ți-ai sacrificat copilăria degeaba.

Atena a fost o ediție specială, mulți dintre voi, sportivii români medaliați, păstrați și acum coronițele pe care le-ați primit pe podium de la organizatori. Tu le mai ai?

N-aş da acele momente, cele două medalii şi coroniţele, pentru nicio comoară din lume. Mă încarc pozitiv de fiecare dată când îmi fuge mintea la Atena şi mama are mare grijă, acasă, în Bacău, de averea mea de suflet din Grecia. Cum ajung rar pe acasă, obişnuiesc să mă mai uit la medalii câte 10 minute şi să le ţin în palmă. Peste coroniţe se vede că au trecut anii, dar parcă s-ar rupe ceva din mine să ştiu că nu le mai am. Sper să-i arăt coronițele și copilului meu. În rest, de la Atena, mai am și acum un prosop și un tricou. Atât am avut timp să-mi cumpăr.

Aș vrea să vorbim puțin pe final și despre colega ta de cameră. Cătălina Ponor va împlini 30 de ani anul acesta, e în continuare în activitate și va lua startul la Europeanul de la Cluj. Cum comentezi longevitatea și performanțele Cătălinei?

Pe de o parte mă bucur pentru ea, pe de alta e trist că stăm într-o singură sportivă, de fapt în două, pentru că ne bazăm și pe Larisa Iordache. Cătălina trebuie privită cu recunoștință și respect. Poate că în lume mai sunt două-trei gimnaste capabile de așa ceva, dar în România n-a mai fost nimeni! Fetele ar trebui s-o ia ca exemplu!

O ultimă întrebare. Unde te vezi peste 10 ani?

Tot în România, pentru că-mi iubesc țara, am avut oferte să plec dar n-am făcut-o niciodată pentru că nu am fost tentată. Și, poate, voi fi mămică de viitoare gimnastă.

POVESTEA MONICĂI ÎN 4 PAȘI

1. Monica a fost selecţionată în echipa naţională de junioare, părăsindu-şi familia pentru a se antrena la Oneşti, la vremea respectivă oraşul fiind centrul de antrenament pentru junioare. Primul turneu de gimnastică la care a participat a fost cel de la Charleroi – unul din turneele internaţionale cele mai importante pentru junioare – la începutul anului 2000. Două dintre junioare s-au retras în mod neaşteptat, cu câteva zile înainte de începerea competiţiei, iar Monica a fost selecţionată ca o înlocuitoare de ultimă oră. Concurând accidentată, performanţele Monicăi nu au lăsat cea mai bună impresie. După câteva căzături, a terminat pe locul al 12-lea în concursul la individual compus şi puţini au fost cei care au crezut că o vor mai vedea în sală.

2. Hotărâtă să îşi îmbunătăţească performanţele, Monica a concurat în 2001 în Olanda şi Slovacia. O foarte bună acrobată, a reuşit să îşi îmbunătăţească foarte mult execuţiile la sărituri şi sol, fiind mutată la Deva, centrul naţional de antrenament. În 2002 făcut parte din echipa României la Campionatele Europene pentru Juniori, unde a câştigat medaliile de bronz la sărituri şi sol.

3. În următorii doi ani a dobândit mai multă experienţă, participând la câteva competiţii naţionale şi internaţionale. A concurat la Campionatele Mondiale din 2003 de la Anaheim, unde a câştigat medalia de argint cu echipa şi se clasează pe locul patru la sărituri.

4. Momentul de vârf al carierei sale l-au constituit JO 2004. A făcut parte din echipa României care a reuşit să îşi apere titlul olimpic, la o diferenţă de aproape un punct faţă de următoarea clasată. Monica a fost cea mai puternică sportivă la sărituri, reuşind să câştige medalia de aur în finalele pe aparate, la o diferenţă de aproape două zecimi faţă de ocupanta locului doi, având cele mai dificile sărituri din competiţie. A participat şi la Campionatele Europene de Gimnastică din 2004 unde a câştigat medalia de aur la sărituri.