Povestea unui om obișnuit care a devenit unul dintre cei mai importanți activiști pentru drepturile refugiaților

Vasilis Tsartsanis este un om obișnuit cu poveste extraordinară și unul dintre cei mai importanți activiști pentru drepturile refugiaților. În 2014, după ce a observat întâmplător un grup de refugiați în apropierea graniței și a văzut modul în care trăiesc, Tsartsanis a decis să-i ajute. De-a lungul anilor a vizitat mai bine de 250 de tabere din Europa, inclusiv pe cele din Grecia, și a mers în fața Parlamentului European pentru a le face cunoscute politicienilor poveștile celor care au lăsat totul în urmă pentru o nouă viață în Europa.

Una dintre cele mai dificile și emoționante experiențe cu care s-a confruntat în încercarea sa de a oferi ajutor refugiaților s-a petrecut într-o noapte în care  a descoperit aproape de graniță 34 de răniți care încercau să treacă în țara vecină, după ce fuseseră bătuți de contrabandiști.  Bărbatul a făcut apoi un gest care poate părea mărunt, dar care a însemnat enorm pentru acei oameni: le-a oferit primul-ajutor și i-a dus cu mașina personală la un centru medical. Tsartsanis își amintește că acela a fost momentul în care a realizat cât de gravă era situația refugiaților din Grecia, dar și cât de puțin se implicau autoritățile în această problemă.

Toate situațiile cu care s-a confruntat pe parcursul ultimilor ani l-au făcut pe grec să ajungă la o concluzie simplă: implicarea socială poate fi considerată cheia integrării imigranților în comunitățile lor ”adoptive”.

Reporter: Când v-ați confruntat prima oară cu problema imigranților?

Cine este Bogdana Tancău, românca de care s-a îndrăgostit Michele Morrone. Au fost surprinși împreună în…

Insula din Grecia care e mai ieftină decât Mamaia: „E ireal de frumoasă”! Cât costă un…

Vasilis Tsartsanis: Am aflat despre această problemă accidental. Eram cu o echipă, filmam un scurt-metraje în apropierea unei căi ferate care duce către graniță, și am văzut câțiva oameni în zonă. Nu era un lucru obișbnuit. M-am apropiat de ei și am încercat să le vorbesc, însă primul grup a refuzat, probabil că le era teamă.

Oamenii din al doilea grup mi-au spus că sunt din Siria și că încearcă să ajungă în Europa. Atunci mi-am dat seama că nu este o situație normală, că asemenea lucruri nu ar trebui să se întâmple și că oamenii erau îndrumați de fapt de contrabandiști.

La sfârșitul lunii septembrie, am început să merg cu un prieten la graniță ca să văd ce se întâmplă, pentru că episodul respectiv mi-a rămas în minte. Nu am vrut să evit problema. Când m-am apropiat de frontieră am văzut mulți oameni încercând să ajungă în țara vecină, însă le era teamă să discute cu mine. Am început să mă duc mai des acolo și cam după o lună, aveau deja încredere în mine.

La început nu știam câți oameni se ascundeau acolo. Majoritatea se adăposteau într-o cramă veche în timp ce așteptau să treacă granița. Unii refugiați mi-au spus apoi să intru și eu. Am fost șocat. Aproape 300 de oameni trăiau în niște condiții cumplite, în frig, în apropierea unui râu.

Am văzut familii, copii, mulți bărbați care așteptau acolo până când contrabandiștii îi conduceau spre Kumanovo, aproape de granița cu Serbia.

În acel moment ne-am hotărât să le oferim ajutor. La început nu știam ce se întâmplă, nu aveam experiență și nu fusesem niciodată implicat într-o astfel de situație. Eu nu eram activist, nu aveam sprijinul unui ONG sau pe cel al unui grup de voluntari. Eu și câțiva prieteni nu eram decât niște simpli cetățeni care încearcau să facă față situației.

În noiembrie am început să-mi dau seama că oamenii aveau nevoie disperată de ajutor, dar și securitatea Europei era amenințată. Întreaga situație a devenit ca un joc zilnic al contrabandiștilor, în timp ce mafia se dezvolta în acea zonă. Am văzut contrabandiști cum furau pașapoartele imigranților și toți banii acestora și chiar le amenințau viața.

La început, refugiații nu aveau încredere în mine, se temeau că eram polițist sau contrabandist. Imaginați-vă că atunci când încercam să-i ajut, refugiații încercau să mă plătească. Nu înțelegeau cum este posibil să fii ajutat fără bani.

R: Cât îl costă pe un refugiat să treacă granița din Grecia?

VT: Pentru a trece granița contrabandiștii cereau 1.500 de euro pentru un adult și 200 sau 750 de euro pentru minori sau bebeluși. La fiecare graniță este un alt preț. Mi s-a povestit că în unele cazuri contrabandiștii au luat banii unei familii din Siria, ca apoi să ceară și mai mulți bani.

R: De unde aveau refugiații aceste sume de bani?

VT: Primii oameni care au plecat din Siria erau din clasa de mijloc. Majoritatea și-au vândut casele și tot cea aveau pentru a face rost de 9.000 de euro – prețul plătit de un refugiat care și-ar începe drumul spre Europa din Turcia. Li se dădeau coduri pentru fiecare graniță pe care o treceau. Sirienii trimiteau înapoi codul în Turcia și contrabandiștii erau plătiți.

R: Cum au reacționat autoritățile grecești la această criză?

VT: La acea vreme nu au făcut suficient, dar acum încearcă să facă mai multe pentru refugiați. Cred că autoritățile trebuie să aibă grijă de refugiați cu mai multă demnitate, potrivit legii internaționale.

R: De ce credeți că imigranții aleg în principal țările vestice și economiile dezvoltate în detrimentul țărilor din centrul și estul continentului?

VT: Sunt două motive. În primul rând, majoritatea arabilor se simt jenați să le arate celor din țările lor situația reală. Așa că le arată o casă nouă, bani și nu le spun neapărat adevărul despre situația din Europa.

Acest lucru funcționează ca un magnet și atrage oamenii aici. Nimeni nu le spune că Europa nu este tărâmul făgăduinței și că viața poate fi grea chiar și pentru europeni. Această imagine îi ajută pe contrabandiști să-i mintă mai ușor. Cu toate acestea, după 3-4 luni, refugiații sunt dezamăgiți pentru că își dau seama care este realitatea.

Al doilea motiv este lipsa informațiilor. Am încercat să-i convingem pe refugiați că Portugalia ar fi o alegere bună. Dar am dat greș. Am cerut de la doi europarlamentari un document în arabă, ca să explicăm oportunitățile de acolo și cu ce se vor confrunta. Refugiații nu vor să meargă nici în alte țări precum România, Letonia sau Estonia pentru simplul fapt că nu au informații.

Prietenii și familiile lor trăiesc în țări din Occident, mai dezvoltate. Așa că în momentul în care le spui refugiaților să meargă în alte țări precum Slovenia sau Romania, aceștia pur și simplu nu știu nimic despre ele. Nimeni nu le-a spus că pot avea o viață bună și în alte țări în afară de Germania sau de țările nordice.

Dacă le spui refugiaților că trebuie să meargă în România, cei mai mulți dintre ei te vor întreba: Unde este România? Ce poate oferi România? Cum am putea trăi acolo? Nu au nicio informație despre anumite țări și tocmai acesta este motivul reticenței lor.

R: Ce părere aveți despre situația taberelor de refugiați din Europa?

VT: Am vizitat toate taberele din Grecia, în jur de 45 la număr. În Europa am vizitat între 200 și 250 de tabere și adăposturi. Pot spune că cea mai rea tabără din Danemarca este cea mai bună din Grecia.

R: Cum s-a schimbat situația în ultimii doi ani?

VT: Toată lumea a început să înțeleagă gravitatea situației și că ar trebui să facem ceva. Cu toate acestea, chiar și acum, majoritatea ONG-urile doar monitorizează situația refugiaților.

Se cheltuie milioane de euro pe salarii și cazare, însă doar 25% sau mai puțin din acei bani ajung direct la refugiați. De aceea încă ne confruntăm cu haos.

R: Ce credeți despre politica Angelei Merkel cu privire la problema imigrație?

VT: Atacurile împotriva Angelei Merkel nu sunt îndreptățite. Consider că ea a salvat demnitatea Europei. Și-a făcut datoria și a permis Sloveniei, Croației și Serbiei să se întoarcă la normalitate.

În final, Europa va accepta această misiune și faptul că are destulă forță pentru a rezolva problema și a distinge cine merită azil și cine nu.