Despre „România ruptă în două”: Diogene din butoi, hai să strigi în rând cu noi!

Nouă, celor care ne-am aplecat fie și superficial asupra unui inutil domeniu al eforturilor umane precum filosofia, ne este clar că două mituri sunt paradigmatice pentru acea „Românie ruptă în două”, despre care vorbesc unii sau alții în zilele astea de proteste generalizate. E vorba despre Mitul Peșterii și Mitul lui Sisif.

În primul trăiesc cei mulți, asistați social, scoși încolonați la vot de PSD. Cel de-al doilea aparține celor deopotrivă numeroși, sătui de o clasă politică a cărei exponenți fură indiferent de ideologia politică. Așa că n-au ieșit la vot, că n-aveau cu cine!

Pe scurt, Platon, în Mitul Peșterii, își imaginează niște oameni care își privesc propriile umbre proiectate pe pereții cavernei în care sunt ținuți prizonieri și un foc care arde în spatele lor, atribuind acestor umbre diverse semnificații. Tot așa cum fac acum telespectatorii unor televiziuni. A-i scoate din peșteră, prin foc, la soare, ar însemna pentru ei o suferință. Și, odată văzând lumea reala, s-ar mai intoarce ei la tovarășii lor din peșteră? I-ar convinge că jocul umbrelor e o himeră? Și cum, mai exact, să îi convingă pe cei ce întreaga lor viață au privit cum joacă umbrele pe pereți?!

De cealaltă parte, cei care au ieșit în stradă cu sutele de mii zilele astea sunt din „filmul” lui Sisif: rostogolesc la deal tăvălugul anticorupției ziua, iar noaptea – ca hoții! – vin membrii guvernului PSD și-l prăvălesc la vale! Iar ei o iau de la capăt, de opt zile, vede-se! Se repliază și fac din noapte zi, în fața Guvernului!

Protest faţă de referendumul pentru modificarea Constituţiei: “Iubirea nu se votează!”

Ska Keller, grupul verzilor, după întâlnirea cu premierul Dăncilă: A spus că se bănuieşte că protestatarii…

Aici, e drept că Platon nu a intuit în Mitul Peșterii că, peste ani, va exista și un Maestru care, tot filosofic, se va întreba: „Cine le-a dat lasere? Cine i-a dotat cu telefoane cu lanternă? Cine le-a dat bani?”. Nu știu dacă pot da un răspuns frământărilor Maestrului, dar pot să spun, după o săptămână în care am înghețat acolo cu ei, că sunt frumoși, și liberi, și nebuni.

Ca nebunul ăla de Diogene, care dormea într-un butoi și care, întrebat de ce umblă cu o lumânare aprinsă ziua, a răspuns: „Caut un om cinstit”. Cei din Piața Victoriei și din alte orașe ale țării umblă tot așa, dar noaptea. Și s-au găsit!