Ion Feiciuc are 58 de ani şi este din Vişeul de Sus, Maramureş. Din 1979 lucrează doar cu lemnul, iar mâinile lui crăpate, aspre şi rănite de fibra îndărătnică a unui lemn sunt dovada dragostei lui pentru acest meşteşug. A intrat direct “în pâine” la terminarea studiilor şi a fost maistru la fabrica de mobilă din oraşul natal, însă în scurt timp măiestria de care a dat dovadă la prelucrarea materiei prime i-a determinat pe şefii săi să-l avanseze.
„Am sculptat mobilă ani de zile şi prin Vişeu şi prin Piteşti, Bucureşti, cam peste tot prin ţară”, spune Ion Feiciuc.
Meşterul spune zâmbind că nu vede bucăţile de lemn aşa cum le vede toată lumea. Vede doar produsele finite şi asta îl ajută la finalizarea lucrărilor. În loc de buşteni vede animale, crucifixe sau flori şi frunze.
„Dacă nu vezi produsul finit atunci nu are niciun rost. Trebuie să vezi ce se ascunde în bucata de lemn ca să poţi s-o scoţi la lumină. Dacă nu-l vezi gata şi mergi pe dibuite atunci nu-l mai faci veci”, explică acesta.
Lucrările lui Ion Feiciuc sunt peste tot prin ţară, iar multe dintre ele au ajuns şi în străinătate la Budapesta – Ungaria, în Verona – Italia, și în Belgia. Nu îşi măsoară timpul în zile, luni sau ani, ci în lucrări finalizate cu succes.
„Poţi să lucrezi la o casă sau la o lucrare de sculptură timp de şase săptămâni, şase luni sau şase ani. Totul depinde de complexitate, de mărimea lucrării şi nu în ultimul rând de banii de care dispune clientul pentru că nu este chiar ieftin. O lucrare la o casă ajunge la 50.000 de euro”, spune Feiciuc.
Deşi sumele par mari, sculptorul spune că nu este milionar.
Încântaţi de ce văd în vizitele lor în Maramureş, din ce în ce mai mulţi străini îi solicită astfel de lucrări. După sărbători are deja programate aproximativ două luni de muncă în Verona, Italia şi apoi în Spania unde va sculpta uşile la o mare catedrală.
Întrebat dacă o lucrare bine făcută are şi un secret, Ion Feiciuc răspunde rapid: “pasiune şi dăruire” şi continuă apoi spunând că de multe ori uită să mănânce atunci când este absorbit de muncă.
„Eu să stau şi să sculptez mi-ar fi de ajuns să mănânc de două ori pe săptămână. Ştiţi, ca şi pescarul atunci când merge la pescuit, nu mai are nevoie de nimic altceva”, explică el.
Este mândru că fiul lui moşteneşte pasiunea pentru sculptură şi îl urmează. A avut şi ucenici la fabrica de mobilă care vor duce meşteşugul mai departe.
„Fiul meu mă moşteneşte, dar eu n-am avut de la cine să învăt. Tata a fost butinar şi mama casnică. Am pornit de la două dălţi şi pot să spun că şi în armată am fost favorizat că am făcut numai sculptură nu şi altceva şi aşa, încet, încet am ajuns unde sunt azi”, spune meşterul.
Obligat de şefii lui de la Fabrica de mobilă, a realizat şi două cadouri pentru Nicoale Ceauşescu, două sculpturi, dar nu-şi aminteşte exact în ce an. Îşi aminteşte însă că, de câte ori şefii lui mergeau după materie primă în ţară, trebuia să sculpteze fie casete pentru bijuterii, fie statuete pentru a “deschide mai uşor uşile”.