Staţiunea turistică permanentă Ocna Sibiului este cunoscută ca “litoralul Ardealului”. La 17 kilometri distanţă de Sibiu, staţiunea are mai multe lacuri saline, unele dintre ele declarate monumente ale naturii. Staţiunea este renumită pentru proprietăţile terapeutice ale apei din lacurile care au luat naştere în fostele mine de sare.
Mai precis, este vorba de 16 lacuri, dintre care trei în ştrand, patru în parcul staţiei CFR, iar restul în exterior.
Potrivit unor documente, în anul 1598, ambasadorul împăratului Rudolf II de pe lângă Mihai Viteazul, în drumul pe care-l făcea la Constantinopol, s-a oprit la Ocna Sibiului pentru a face băi sărate şi de aci se poate deduce că lacurile sărate au fost folosite cu mult timp înainte.
În anul 1700, unul dintre ochiurile de apă sărată era denumit Frauenbad (“Baia femeilor”), fapt ce poate fi considerat ca o atestare certă a exploatării balneare dela Ocna Sibiului în secolul al XVlI-lea, într-o formă cât de cât organizată.
În anul 1820 medicul Pataky Samuel a fost primul care a făcut analiza chimică a apelor, dovedindu-se astfel şi ştiinţific existenţa diferitelor elemente terapeutice, deci puterea vindecătoare a apelor. În anul 1900, în urma unor cercetări minuţioase, L. Kaleczinski descoperă fenomenul de heliotermie.
Dincolo de proprietăţile lacurilor naturale, Ocna este un loc plin de legende frumoase. Cea mai cunoscută, cu siguranţă, este cea a Lacului fără fund. Astăzi, lacul este din păcate închis.
Legenda spune că în urmă cu mulţi ani, o Dacie 1100 a scăpat în lac şi la fel o căruţă cu doi cai, şi de acolo îi vine şi numele Lacul fără fund. Probabil că va avea un fund, dar având în vedere că ele comunică ca şi galerii cu lacurile exterioare e posibil să fie greu de găsit acel fund.
O altă legendă care circulă este aceea că în lacurile de la Ocna Sibiului nu se îneacă nimeni pentru că, indiferent dacă ştii să înoţi sau nu, lacurile te ţin la suprafaţă datorită concentraţiei ridicate de sare din apă.