Povestea tristă a primului muzeu sătesc. Întemeietorul său a murit neîmpăcat

Pârâul Handreştilor din satul Maioreşti, cu albia aproape secată, este mărturia destinului nefericit al celui care a întemeiat primul muzeu sătesc din judeţul Mureş, deschizând şi închizând viaţa de colecţionar a lui Iustin Handrea – scrie AGERPRES.

În acest pârâu a luat naştere pasiunea de colecţionar a lui Iustin Handrea, încă din copilărie, când a constituit prima colecţie de pietricele, şi tot aici au sfârşit multe dintre obiectele colecţionate de el timp de peste o jumătate de veac, odată cu stingerea sa, în 1973.

Iustin Handrea a murit la vârsta 68 de ani, nu înainte de a suferi un şoc cumplit, după ce i s-a furat un obiect extrem de drag, şi după ce s-a consumat psihic din cauza luptei sale necontenite cu birocraţia, care nu i-a permis să înfiinţeze muzeul mult visat, un muzeu în care dorea să se regăsească toate achiziţiile sale, edificatoare pentru viaţa materială şi spirituală a locuitorilor de pe Valea Mureşului Superior.

Dascălul Iustin Handrea s-a născut în 12 aprilie 1905, la Huduc, actualul sat Maioreşti, şi a murit în 26 octombrie 1973, numele său fiind cinstit de Muzeul de Etnografie ‘Anton Badea’ din Reghin, care precizează pe frontispiciu că acesta a fost întemeiat de Anton Badea, fiind în acelaşi timp ‘visul lui Iustin Handrea’.

Muzeograful Simona-Loredana Bogdan a declarat pentru AGERPRES că în Muzeul de Etnografie din Reghin se află numeroase obiecte extrem de valoroase din colecţia lui Iustin Handrea, pe care moştenitorii acestuia le-au vândut în 1973, printre care şi 26 de vase din ceramică neagră în suluri de lut, ceramică unicat în România, specifică acestei zone.

În lucrarea Aureliei Diaconescu, denumită ‘Iustin Handrea. Omul faptei bune’, se arată că prima colecţie a lui Handrea a fost cea de pietricele de diferite forme şi culori extrase din Pârâul Handreştilor, pe care a ascuns-o în podul casei, şi care a sfârşit tot în acel pârâu.

‘Descoperite de mama Anghelina, au fost aruncate în pârâu cu observaţia de a nu se mai ocupa de ‘nimicuri’. A doua colecţie a fost de coji de ouă, pe care a ascuns-o într-o putină în podul casei. Spre dezolarea viitorului muzeograf, mama i le aruncă în sobă, cerându-i să se lase de acest nărav pentru că va ajunge ‘de râsul satului’. Iustin îi răspunde foarte serios: ‘Nu pot mamă să mă las (…) de mic îmi vine aşa (…) să strâng tot ce este interesant’. Mama sa a apelat la preot şi la învăţătorul satului; aceştia ştiind ce înseamnă un muzeu, îi apreciau pasiunea şi comportarea în şcoală sau în viaţa satului. Cu timpul, marele pasionat a ajuns să îşi expună colecţiile ‘la vedere’ în casa dinainte, unde erau primiţi oaspeţii. Peste ani realizează că ‘nici astăzi nu aş putea spune precis cum s-a născut în mintea mea ideea de Muzeu’. Singur spunea că s-a născut colecţionar’, arată Aurelia Diaconescu.

Cercetătorul a descoperit că, în momentul absolvirii Şcolii Normale din Târgu Mureş, Iustin Handrea avea deja un adevărat muzeu, dar şi o culegere de folclor. Handrea a întemeiat primul muzeu şcolar din judeţul Mureş, în satul Bozed, unde a înfiinţat o colecţie de cuiburi şi ouă de păsări, ierbare şi insectare, de bani vechi, medalii, scrisori şi fotografii ale combatanţilor din Primul Război Mondial. A urmat un alt muzeu şcolar, la Ruşii Munţi, aproape de satul natal, apoi multe altele, după ideea savantului Dimitrie Gusti, care a organizat, în anul 1928, la Fundul Moldovei, un muzeu sătesc apoi alte 30 şi care a coordonat echipe studenţeşti.

‘Sub imboldul tinereţii, Iustin Handrea s-a simţit dator să contribuie cu ceva la patrimoniul cultural naţional, dar nu ştia cum să o facă, de aceea citea foarte mult din viaţa oamenilor celebri şi atunci a realizat că şi colecţionarea materialelor etnografice şi de artă populară, precum şi organizarea unui muzeu poate fi o activitate care să contribuie la acest scop. În perioada 1937 – 1945, a activat în cadrul echipelor studenţeşti şi a contribuit la realizarea de muzee săteşti. Pe lângă cel din Vălenii de Mureş şi Maioreşti (Mureş), a avut un rol activ în realizarea muzeelor săteşti din Pietriş (Arad), Nepos, Măgura Ilvei, Şanţ (Bistriţa Năsăud), Broşteni (Neamţ), Grid (Făgăraş), Ulmeni (Sălaj) etc.’, a arătat Aurelia Diaconescu.

În 1936, Handrea avea deja o colecţie cu peste 10.000 de obiecte, întrucât a considerat că ‘muzeul sătesc este un mijloc de educare a ţărănimii, un mijloc de legare a trecutului cu prezentul, de trezire şi întărire a sentimentului de mândrie şi admiraţie faţă de trecut’.

Dorinţa sa iniţială a fost să înfiinţeze un muzeu la Reghin, un muzeu regional, iar pentru realizarea acestuia şi-a risipit toată averea şi şi-a sacrificat familia, spunând că ‘muzeul a fost unul dintre pariurile vieţii mele’, pentru care ‘am investit de foarte multă vreme şi ultimul bănuţ’.

În 1936, în perioada 15 august – 15 septembrie, în cadrul manifestării ‘Luna Târgu Mureşului’, organizată la împlinirea a 20 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial, Iustin Handrea a deschis prima sa expoziţie, alături de Aurel Filimon, cel care a întemeiat Muzeul din Târgu Mureş.

‘În perioada cedării Ardealului de Nord, Iustin Handrea se refugiază la Bucureşti şi duce cu sine colecţiile etnografice. O parte din colecţie s-a pierdut în timpul bombardamentelor de la Bucureşti din 1944. În anul 1964, când se hotărăşte oficial înfiinţarea muzeului etnografic din Reghin, Iustin Handrea se gândeşte să-şi valorifice munca de o viaţă, dorind să-şi ofere serviciile şi în cazul unui accept era dispus să doneze ‘muzeul personal care cuprinde nenumărate piese reprezentând cultura materială şi spirituală din raionul Reghin’. Munca sa nu a fost destul de bine cunoscută de cei care ar fi trebuit să valorifice tot ce putea să dea un asemenea om în materie de muzeu aşa încât, spune Iustin Handrea, ‘materialele de muzeu, pe care le-am achiziţionat şi le-am încălzit la sufletul meu atâţia ani de zile, au rămas să le organizez în casa mea proprietate personală din Maioreşti, sub forma unui muzeu sătesc’. Direcţia Muzee din cadrul Comitetului pentru Cultură şi Artă Bucureşti a primit propunerea desemnând şi o delegaţie în acest scop, dar din nou ghinionul îi zădărniceşte planurile lui Iustin Handrea’, a precizat Aurelia Diaconescu.

După ce s-a străduit 50 de ani să adune obiecte de patrimoniu, care să fie baza unui muzeu regional la Reghin, birocraţia i-a dat peste cap tot ce a realizat, în ciuda nenumăratelor promisiuni care i s-au făcut.

‘Am fost pionierul organizării muzeului de la Reghin şi pe drept cuvânt pot să spun acest lucru. Mersul meu la Reghin ar fi fost cea mai măreaţă clipă din viaţa mea, de care mi-aş fi amintit cu multă bucurie până la sfârşitul vieţii. (…) N-au putut să vadă văpaia care ardea în ochii mei, înflăcărarea tinerească de care eram stăpânit cu toate că eram în pragul împlinirii a 60 de ani. Pentru Muzeul din Reghin n-am văzut decât ţinta, peste orice a trebuit să trec’, consemnează documentele lăsate de Iustin Handrea, care descria cum vorbea şi interacţiona cu fiecare obiect de patrimoniu care era depozitat în casa lui din Maioreşti.

După o viaţă extrem de agitată, atât din cauza căutării sale continue, dar şi a dorinţei neîmplinite de a înfiinţa un muzeu cu acte în regulă, Iustin Handrea a avut o tentativă de sinucidere după ce a constatat că cineva i-a furat jurnalul cu toate însemnările sale din ultimii 50 de ani. Nu a mai scris nimic timp de doi ani, iar în 1973, s-a îmbolnăvit grav şi a murit la Căminul spital din Căpuşul de Câmpie.

‘După moartea sa, fosta soţie Ioana Gabor, vinde muzeului din Reghin 209 obiecte din colecţiile lui Iustin Handrea. Documentele au fost recuperate de dr. Ioan Ranca, directorul Arhivelor Naţionale, filiala Mureş şi împreună cu arhiva Căminului Cultural ‘Avram Iancu’ al Refugiaţilor Ardeleni, preluată de la Bucureşti, s-au constituit în ‘Fondul Iustin Handrea’ cu peste 120 de dosare. Multe dintre obiectele ce i-au aparţinut au fost aruncate. Nepotul lui Iustin Handrea (Călin Ioan Handrea) îşi aminteşte cum, în copilărie, pe malul Pârâului Handreştilor, erau aruncate piese arheologice, obiecte din lemn dezmembrate, păsări împăiate. Şi aşa, într-un crud destin, se încheie cercul de colecţionar tot în Pârâul Handreştilor, acolo de unde înainte de a fi şcolar îşi constituia prima colecţie de pietricele divers colorate’, mai precizează Aurelia Diaconescu.