Cum se păcălesc strigoii de Sângeorz. Practici magico-ritualice din satele României

Ziua Sfântului Gheorghe, sărbătorită în fiecare an în 23 aprilie, era văzută de ţărani ca o sărbătoare a fertilităţii şi a renaşterii, dar şi ca una în care binele se luptă cu răul, noaptea de dinainte de Sângeorz – cum i se spune, popular, sărbătorii, fiind considerată ca un moment în care strigoii încearcă să pună stăpânire pe sate şi să îşi împartă, între ei, ariile de influenţă. Aşa că tăranul român, în general, cel din Sălaj, în special, a găsit tot soiul de metode de a-i „păcăli” pe strigoi şi de a scăpa, astfel, de influenţa lor nefastă.

Etnologul sălăjean Camelia Burghele a documentat în teren, în satele sălăjene, măsura în care aceste practici magico-rituale se mai regăsesc în tradiţiile locale sau măcar în memoria colectivă. Rezultatele documentării au fost cuprinse în lucrarea „Registre magice şi contexte religioase ale performării sărbătorii populare”.

Potrivit etnologului, „în imaginarul arhaic Sfântul Gheorghe era un zeu al vegetaţiei, protector al cailor şi vacilor şi al holdelor semănate, care avea în grijă toată natura înverzită, frate bun cu Sfântul Dumitru, cu care, de altfel, împărţeau anul pastoral în două: vara pastorală şi iarna pastorală. Amândoi au, în imaginarul popular, nişte chei imense, cu care închid anotimpurile: Sângeorzul închide iarna şi deschide vara, la 23 aprilie, iar Sânmedrul închide vara şi aduce iarna, la 26 octombrie.

Faptele sale de vitejie se centrează, în memoria colectivă folclorică, pe episodul în care omoară scorpia sau balaurul şi slobozeşte apele necesare rodirii câmpului: balaurul cu nouă capete cerea câte un suflet, ca hrană, fiecărui om care voia să ia apă din fântâna oprită. Împăratul a fost nevoit să-şi trimită şi el, fata, ca hrană balaurului, dar Sfântul Gheorghe se luptă cu balaurul, îl omoară şi salvează fata de împărat. De altfel, aceasta este şi ipostaza cea mai cunoscută în iconografia populară, cea a Sfântului Gheorghe omorând balaurul”.

Ortodocşii îl sărbătoresc luni pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe

Mesaje de Sfântul Gheorghe 2017. Cele mai frumoase urări de Sf Gheorghe

Pentru calendarul ţăranului român, acoperit cu secvenţe ale unui imaginar bogat în apariţii supranaturale, sărbătoarea Sfântului Gheorghe, şi mai ales ajunul acesteia, condensează un timp saturat în reprezentări şi scenarii magico-ritualice: acum se aprinde focul viu, se purifică oamenii şi animalele prin trecerea prin fum şi foc, se stropesc, se udă sau se spală ritual oamenii cu roua plantelor sau cu apă curată, se fac vrăji şi farmece, se alungă strigoii, se înverzesc casele cu rug sau se apără de strigoi cu leuştean sau usturoi, se pot deschide cerurile şi se pot găsi comorile care ard.

Etnologul spune că sărbătoarea Sângiorzului, prin valenţele sale magice atribuite de mentalitatea populară, era momentul cel mai prielnic pentru performarea unor scenarii potrivite pentru dobândirea sau păstrarea fertilităţii, sănătăţii şi vigorii.

„Oamenii se sculau mai repede pentru a avea o viaţă mai lungă, iar pentru a fi sănătoşi şi mănoşi şi harnci tot timpul anului, tinerii satului se udau şi chiar se urzicau; seudau cu apă rece, să fie curaţi şi iuţi şi sănătoşi”.

Tot de Sângiorz, toată casa era împodobită cu ramuri verzi, pentru a asigura prosperitatea şi voioşia casei, dat fiind faptul că se credea că Sfântul Gheorghe este cel care aduce primăvara şi verdeaţa; uneori, veredeaţa se punea la poartă, ca să aducă noroc întregii gospodării.

Lupta strigoilor pentru împărţirea hotarelor

De Sângeorz, hotarele se transformau în adevărate ringuri de luptă pentru “strigoii de bucate”, care voiau să ia mana vacilor şi a hotarelor. Aici se dădea o adevărată bătălie a strigoilor pentru împărţirea hotarelor în sfere de influenţă şi pentru monopolul manei din acel an sau pentru luatul laptelui de la vitele din hotarul respectiv, ştiut fiind că laptele nu se poate lua, potrivit Anicăi Gordea, din Hida, „numa dă la vacile dân hotarul satului tău; că după ce treci dă hotaru satului nu mai pot ţâne laptele strâgoii, că n-au putere numa-n hotaru lor. Strigoii să întâlneau între hotarele dân mai multe sate, în noaptea de Sânjorz, unde îşi împărţesc mana, îşi fac socotelile lor”.

Ioan Luca, din Gârbou, îşi aminteşte că „strâgoii, moroii şi pricolicii s-adunau între hotară, în Jernău, că era şi pădurea aproape şi s-adunau câte cinci – şasă şi voroveau că ce-o fost şi ce-o făcut”, iar Reghina Souca, din Racâş, i-a povestit etnologului că „în noaptea de dinaintea Sânjorzului, strigoii călăresc pă limbile de la meliţe şi să bat între hotară şi dacă ajung la vaci, le ieu mana, aşe că trebuia să ascundem meliţele, să nu le afle strigoaiele”.

„Aşadar, fie că erau strigoi vii (oameni care se puteau transforma în strigoi, mai ales în cele două nopţi fatidice ale anului, noaptea de Sfântul Gheorghe şi cea de Sfântul Andrei şi luau diferite forme: de câine, pisică, cocoş, lup, deoarece erau oameni care se ştiau să facă farmece) fie că erau strigoi morţi (oameni al căror suflet se reîntorcea după moarte în trup, ca urmare a unei anomalii: erau copii nelegitimi, copii născuţi cu coadă, copii lepădaţi, urmaşi ai unor sinucigaşi sau pur şi simplu oameni care nu au fost îngropaţi după toate regulile ceremonialului funerar), toţi strigoii activau în noaptea de Sâgiorz şi demarau scenarii magico – malefice. Acţiunile lor reprobabile trebuiau cumva contracarate: modalitatea cea mai eficientă de stopare a lor în exteriorul caselor şi a grajdurilor era blocarea tuturor căilor de acces cu ramuri de rug, cu spini, care să îi rănească şi să îi sperie pe strigoi sau cu plante puternic mirositoare de tipul usturoiului şi leuşteanului, care să îi alunge prin mirosul deranjant. De asemenea, se mai puteau pune în calea lor plante speciale, cu virtuţi magice recunoscute: ramuri luate de performeri autorizaţi din locuri curate, cu respectarea unor scenarii arhaice ale unui ritual magic protector.”, explică etnologul.

„În noaptea dă Sângeorz umblau strâgoii şi puneau ruji în ferestre şi la porţi şi zdrobea ai şi puneau la uşile căsii şi la poiată să nu poată intra strâgoii. Nu i-o văzut nimeni, aciie numa vin la iosag şi duc laptele şi ce vreau ei fac”, îşi aminteşte Florica Sabou, din Chilioara, iar Maria Găvriluţ din Porţ spune că „dă Sânjorz aduceam rug din pădure, da nu orice rug, numa din ala mirositor şi să punea pă poartă şi la uşa căsii, să nu intre strigoii”.

Amintiri despre ce se întâmpla în satele sălăjene la această sărbătoare are şi Maria Mureşan, din Chilioare: În sara de Sângiorz mergeam după rug d-ala sălbatic. Meream pă coaste, după rug şi puneam pă la poartă şi pă la uşa poieţii şi pă la oi, să nu vină noaptea strâgoile, că aşa să zâcea că în noaptea dă Sângiorz umblă strâgoile. Atunci vineam cu ruguri din alea şi puneam păstă tăt, că să nu margă strâgoile să poarte laptele dă la vaci ori dă la oi şi la poartă, să nu intre înlontru, în ocol. Strâgoii luau laptele de la vaci şi dă la oi. Şi să punea ai şi să unjea ujerele la vaci şi pă oi, şi puneam în fărină ai tăiat mărunt cu cuţâtu, să mănânce oile şi vacile, să nu le prindă strâgoii. No, io şi până în ziua de astăzi am ala obicei, să ung vaca cu ai pă ujer. Când fată vaca, o ung cu ai pă la ujer şi pă la coarne şi îi dau ai în fărina de mălai”.