Am avut și noi pirații noștri. Cum erau atacate luntrile ce transportau sare, aur și argint pe râurile Transilvaniei

Atacarea navelor de către pirați nu este, se pare, pericolul atribuit în mod exclusiv mărilor și oceanelor. În secolele trecute, astfel de tâlhării aveau loc frecvent și pe râurile din Transilvania, pirații autohtoni vânând în special transporturile de sare, dar și pe cele de aur și argint.

Povestea acelor vremuri este redată de scriitorul sălăjean Gyorfi-Deâk Gyorgy, în lucrarea ”Curiozități sălăjene, apărută la Editura ”Caiete Silvane”. Potrivit scriitorului, transportul pe râurile din România apare în documente încă din secolul al XIII-lea, primele mențiuni referindu-se la Olt și la Mureș.

Tot din secolul al XIII-lea se menționează transportul cu bărcile pe Someș, Tisa, Valea Crasnei şi a Barcăului, pe care se transporta sarea din marile depozite de la Şimleul Silvaniei, Sălacea, Sătmar spre Ungaria.

”Navele ce coborau pe Someş erau nişte plute de o construcţie specială, numite „kurb”, care erau făcute din buşteni de brad tăiaţi din pădurile Ciceului (fapt atestat din 1243). Plutele someşene „aveau o lungime de 61 coţi şi o lăţime de 8-10 coţi, fiind mult mai mari decât cele de Turda”, adică cele de pe Mureş. Ele aveau părţile laterale mai ridicate pentru a feri sarea să intre în contact cu apa, de aceea purtau şi denumirea mai pretenţioasă de „corăbii’ (nautae). Constructorii lor, susţine Cornelia Măluţan, autoarea studiului „Drumurile sării în Nord-Vestul Transilvaniei medievale”, erau organizaţi în bresle, precum „Kalendabus”, amintită într-un document din 1236 prin care Anton Zobo şi cei 12 juraţi ai oraşului.

Decizia radicală luată de Gigi Becali, după meciul cu Maccabi Tel Aviv! Vrea să desființeze festivalul…

Vlăduța Lupău și-a surprins fanii! Cum arată la opt zile de când a născut: „Cea mai…

Le acordau anumite drepturi, întărindu-se şi cele vechi: „nimeni nu poate să tulbure pe plutaşi în vechile lor obiceiuri”. „Corăbierii” sării apar amintiţi în documente sub numele de „celerişti (celeristae). Pentru a-şi putea apăra mai bine interesele, ei s-au organizat într-o breaslă aparte, breasla cârmacilor de nave, denumită „breasla aventurierilor”, care avea un statut format din 9 puncte şi era condusă de doi decani. De exemplu, un privilegiu din 5 noiembrie 1476 prevedea că toţi plutaşii de sare din Dej erau scutiţi de recrutare. Un alt privilegiu prevedea ca bucăţile care se sfărâmau în timpul descărcării în „portul de destinaţie” să revină celeriştilor, peste plata cuvenită lor, care chiar dacă era mai consistentă decât a căruţaşilor, nu era excesiv de mare”, explică autorul.

Celeriștii nu aveau parte, însă, numai de privilegii, ci și de pericole. Și nu vorbim despre cele scoase în cale de natură, ci despre pirații locali, care stâteau la pândă în așteptarea momentului optim pentru a ataca și a lua încărcătura.

Gyorfi-Deâk Gyorgy spune că sarea era considerată, în secolele trecute, o bogăție, cea mai atractivă fiind cea transportată pe apă. ”Dacă un car cu şase boi putea transporta doar şase-şapte blocuri de sare, o plută „kurb” cuprindea o încărcătură mult mai mare, iar din preţul unui convoi prădat se putea cumpăra ditamai moşia”, explică el. Despre astfel de tâlhării ”la apa mare” au scris istorici renumiți, precum Nicolae lorga sau Ştefan Pascu.

”În volumul al XV-lea al documentelor adunate şi publicate de E. Hurmuzaki, găsim mai multe cazuri de tâlhărie „la apa mare”, amintite şi în lucrările unor istorici renumiţi, precum Nicolae lorga sau Ştefan Pascu. Uneori actele de piraterie erau încurajate chiar de autorităţile locale, precum s-a întâmplat în 1478, „când transportul de sare de la Ocna Dejului pe Someş a fost atacat de iobagii unor nobili – la îndemnul acestora, desigur, ce aveau vreo răfuială cu cămăraşii salinelor -, care au scufundat «navele» cu sare, pricinuind o pagubă mai mare de 6500 fi. aur. Ceea ce înseamnă salariul comitelui cămării de sare din Transilvania pe vreo 10 ani (800-1000 fi. anual), plus alimentele zilnice şi locuinţa sau salariul pe 32 de ani a cămăraşiilor de la diferite ocne (200 fi. anual)””, spune el.

Pentru a preveni asemenea cazuri, s-au emis legi foarte clare şi stricte: „nimeni să nu cuteze a împiedica vasele, carele, sarea şi alte lucruri de ale lor (căruţaşilor şi corăbierilor), când ei sunt ocupaţi cu transportul şi vânzarea sării’. De aceea, multă vreme a fost interzis să se ridice stăvilare sau zăgazuri pe Someş, iar romanticele mori plutitoare ancorate în lunca râului, ce erau trase în largul apei ca să macine grânele, au apărut abia în secolul al XlX-lea.