Tratamentul reținuților de la mineriadă, similar cu al celor din lagărele de exterminare – Jurnalul captivei Elena Mihai – dosar

Procurorii militari arată în rechizitoriul din dosarul Mineriadei că ”violenţele exercitate asupra persoanelor vătămate s-au produs pe tot parcursul evenimentelor din zilele 13-15 iunie” și că ”acestea au avut loc atât în cadrul confruntărilor fizice generate de situaţia creată de guvernanţi prin lansarea atacului, dar şi după ce persoanele vătămate au intrat în custodia autorităţilor, fiind sub autoritatea forţelor de ordine ori a grupurilor de mineri, atât violenţele fizice exercitate asupra acestora, cât şi condiţiile de detenţie, asemănătoare lagărelor de exterminare, generând o puternică afectare a psihicului acestor persoane”.

Numărul de identificare

”Cazarea civililor aduşi de pe străzile Bucureştiului s-a realizat în condiţii total improprii, într-un garaj, atât bărbaţi cât şi femei, tineri şi bătrâni. În permanenţă, aceste persoane s-au aflat sub pază militară, inclusiv atunci când trebuiau să meargă la toaletă. Pe toată perioada cât au fost ţinute la U.M. 0828 Bucureşti, timp de 7 zile, persoanelor vătămate nu li s-a permis să ia legătura cu rudele sau cu altcineva din exterior. În momentul în care erau aduşi în unitate oamenilor li se atribuia câte un număr pentru identificare, exact aşa cum se proceda în lagăre, cu prizonierii de război”, notează procurorii militari în documentul citat.

Ei fac referire la notițele din jurnalul uneia dintre persoanele civile ”capturate” de mineri, care a descris pe larg condiţiile în care au fost ţinute persoanele aduse la U.M. 0828 Bucureşti.

Ultima zi pentru depunerea Declaraţiei unice

ANAF anunţă că are capacitatea necesară pentru a procesa toate declaraţiile fiscale obligatorii

În jurnalul său, Elena Mihai, a redat întâmplările din momentul în care a fost reţinută pe stradă şi până când a ajuns acasă, după 50 de ore, interval de timp în care soţul ei a căutat-o prin spitale, pe la secţiile de poliţie, inclusiv la morgă, mai notează procurorii, care redau integral relatarea femeii.

«Nenorocito, ce puţi aşa, ne-aţi mâncat sufletul cu Universitatea voastră»

„Ce înseamnă 2 zile pentru un om. La ora 17.55, la chemarea răzbunării orgolioase a celor ce nu gândesc la fel ca mine, dar doresc să ne impună ca toţi să gândim ca ei, o lege ce de fapt a fost analizată de mulţi înaintea mea, au considerat să mă reţină şi să mă conducă la Poliţia Capitalei.

În drum cel ce m-a condus, minerul brunet cu baston şi cu bulan confecţionat dintr-un cablu m-a luat după umeri spunându-mi Lambada, dinari şi de toate pentru toţi, ţinea caseta tuşată ce mi-o găsise în geantă, arătând-o trecătorilor că este de la Raţiu, iar trecătorii se bucurau. A oprit o Dacie bleumarin cu o tapiţerie pipită, cu un şofer înalt, îmbrăcat în pantaloni bleumarin negru, bluză albastră, ochi albaştri, părul tuns îngrijit, grizonat, ce mi-a adresat cuvintele «nenorocito, ce puţi aşa, ne-aţi mâncat sufletul cu Universitatea voastră», ciudat, la orele 12.00 îmi făcusem duş, cu o zi înainte mă spălasem pe păr, bluza din pânză topită albastră era îmbrăcată la orele 13.00…

Coborâm în curtea Inspectoratului de Poliţie, era sinistru… Mă conduc într- o cameră unde nu era nimic întreg, nici fişet, nici fereastră, nici masă, pe jos hârtii murdare, sticle sparte, cârpe… In camera sinistră erau 6 femei, una foarte elegantă, tânără, ce a fost adusă fiindcă a spus «minerii au salariu prea mare», alta o studentă la matematică, a fost vânată căci intra în ura minerilor, ţigani, studenţi şi intelectuali…O a treia era trântită pe o uşă de fişet…O femeie bolnavă, handicapată…O ţigancă de 16 ani ce ieşise de la film, din Cinematograful Luceafărul şi nu avea acte… Am aflat că-i maşina puşcăriei ce ne ducea la Băneasa în wechend.

La ora 18.30 – 18.45 am ajuns la Şcoala de Poliţie… La coborâre au încercat să mă ajute, dar cu săriturile stau mai bine, aşa că am sărit singură ca să nu mai primesc vreun cadou (un baston pe spate cumva). Ne-a cazat într-un garaj unde se aflau foarte mulţi reţinuţi, ţigani, studenţi, români, copii, handicapaţi, ce era acolo îţi venea să te omori. Ce bine totuşi că nu se vinde cianură la drogherii… Eu urma să stau până verificau dacă este adevărat ce am declarat, cum mă cheamă şi unde lucrez… Aveam în mână numărul 087, număr ce­l voi păstra până la moarte, îl voi juca la Loto. întreb pe cel care m-a condus în garajul mic «sunt arestată», «nu, reţinută», «de ce am număr», «aşa este regula»… Pe la ora 20.30 – 21.00 nu ştiu exact, am simţit nevoia să mă duc unde merge şi împăratul pe jos.

M-am adresat santinelei şi m-a însoţit un soldat în kaki, spunându-i că va fi foarte jenant, căci toaletele sunt improvizate. Trei cutii fără uşă ţineau loc de weceuri. Locul unde trebuia să fie uşa era liber şi nu spre gard, ci lateral, probabil să nu încerci să fugi, Soldaţii ce păzeau cutiile te vedeau în timp ce încercai să te uşurezi. Li s-a făcut semn să se întoarcă.

Unii s-au întors, alţii nu, de, oameni şi oameni. Bunul şimţ şi buna cuviinţă se învaţă între 1 an şi 7 ani… Cât am stat în cutie am auzit«Universitatea», râsete, am văzut câteva priviri, nu ştiam cum să stau, să nu-mi fie privită partea ruşinoasă, când am ieşit mi-au strigat «drogato»… A intrat un ofiţer cu stele sigur pe umăr şi ne-a spus «acum se închide uşa», pipi faceţi la canal, iar altceva nu, mâine la ora 07.00 va veni procurorul şi vă va ancheta…Vă rog tăceţi, mâine spuneţi anchetatorilor ce aveţi de spus şi pleacă închizând uşa metalică cu rulmenţi. încep să plâng, o noapte răcoroasă pe saltele jegoase cu păduchi, râie şi purici, probabil, şi atâtea femei erau, cel puţin 50… Gândurile îmi sunt curmate de o voce baritonală, era ora 09.00 «vă rog staţi liniştite, astăzi vine procurorul şi cine-i nevinovat va pleca acasă».

La vociferările femeilor cu copii închişi în casă li s-a răspuns, fără vaiete, staţi cuminţi, fără panică, şi a plecat… întoarsă pe salteaua ce găzduia 4 sau 5 femei, aştept tăcută anchetarea ce nu se mai efectua, în jur unele plângeau cu lacrimi surde, altele cu bocete, altele făceau gălăgie… Aştept încordată, în picioare, vroiam să fiu chemată pe la orele 16.00, aud numărul dinaintea mea, era al violatorului îmi dau seama că sunt luaţi cei care prezintă interes mai mare… Mă ia groaza, începusem să tremur, mă aşez pe o saltea, mă dureau rinichii, dar nu mai puteam să risc înjurăturile soldaţilor poliţişti, preferam un blocaj de rinchi, orice, mă rugam să se termine odată, dar nu s-a terminat, mai aveam multe de văzut şi auzit ”, sunt notițele Elenie Mihai în jurnalul depus la dosarul cauzei.